prof. dr. Cristian BARNA
În era contemporană, nimeni nu mai poate pretinde că trăieşte în interiorul unui bastion izolat. Globalizarea, mişcările demografice, mediul informaţional, progresul tehnologic şi schimburile comerciale ne unesc, astfel încât acţiunile noastre au efecte imediate asupra „celorlalţi”. Pentru că lumea se schimbă cu mare viteză, fapt care generează apariţia unor noi riscuri, care sporesc insecuritatea în mediul internaţional. Pentru că secolul XX este cel al unei lumi multipolare, caracterizată de competiţia globală pentru controlul resurselor strategice, de eforturile neobosite ale unor state de a-şi păstra influenţa, într-un sistem internaţional dinamic şi cu tendinţe anarhice în creştere, în unele regiuni, precum şi de imperativul de a identifica căi de reducere a efectelor negative ale globalizării, precum terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă şi crima organizată. Această dinamică globală, dominată de un caracter transnaţional, generează nevoia de luare a unor decizii într-un timp relativ scurt, adaptate la contextul de securitate actual şi viitor. Din acest motiv, deciziile, politicile şi strategiile de securitate sunt în mare parte influenţate de paradigma, în care ne poziţionăm.
Faptul istoric că un stat trebuie să dispună de spaţiu vital de dezvoltare a permis, de-a lungul timpului, explicarea apariţiei, măririi şi decăderii marilor imperii, care au acţionat în direcţia modificării frontierelor lor, prin anexarea unor teritorii.
Un stat va tinde să-şi stabilească frontierele ocupând poziţiile cele mai avantajoase, din punct de vedere geostrategic: puncte obligatorii de trecere (pasuri montane, strâmtori sau canale maritime), ieşirea la mare, fluvii de importanţă deosebită pentru navigaţie, lanţuri muntoase etc.
Mai ales că, într-o abordare de tip real-politik, tot mai prezentă în zilele noastre, statul este definit de raportul dintre forţa organică de apărare şi cea de înaintare a frontierei acestuia, precum şi de capacitatea de a răspunde eficient atacurilor unor inamici asupra frontierelor.
Pare că, deşi revoluţia industrial-tehnologică a adus avioane militare de generaţia a V-a, drone, rachete inter-continentale şi sateliţi, Halford Mackinder, care împărţea lumea în puterea telurocratică, identificată geografic cu platforma continentală eurasiatică, şi puterea talasocratică, adică statele, care posedă flote maritime capabile să controleze frontierele puterii telurocratice, este de mare actualitate.
La fel de actual rămâne şi Alfred Mahan, care a conceptualizat Teoria Anacondei, postulând faptul că puterile eurasiatice trebuiau „sugrumate”, prin scoaterea de sub controlul lor a zonei de ţărm (rimland) şi blocarea ieşirii acestora spre spaţiile maritime.
Mahan susţinea că miza luptei pentru putere între state vizează controlul apelor, care la rândul lui se bazează în principal pe preponderenţa navelor, însă parţial şi pe posesia unor poziţii determinante, precum porturi şi baze militare de peste mări, cât
şi locaţii, care pot controla principalele rute maritime sau strâmtori (a se vedea valoarea strategică a Taiwanului, a Canalului Panama sau a Groenlandei, dacă este să dăm doar câteva dintre cele mai recente exemple de poziţii strategice, pe care marile puteri doresc să le controleze), au ca scop proiecţia puterii maritime în vederea asigurării puterii de ansamblu a unui stat.
Influenţat de lucrările lui Alfred Mahan şi Halford Mackinder, Nicholas Spykman revitalizează perspectiva lui Alfred Mahan cu privire la distribuţia geografică a centrelor de putere, oferind o alternativă pentru puterile talasocratice în vederea păstrării controlului asupra heartland-ului, propunând teoria ţărmurilor sub raportul ascendentului, pe care îl are centura maritimă a Eurasiei asupra heartland-ului, pe care îl înconjoară.
Vorbind despre rimland, Nicholas Spykman face referire la arcul de cerc, ce înconjoară heartland-ul, şi care este văzut ca un „spaţiu-tampon” între puterea maritimă şi cea terestră. Teoria lui Spykman se bazează şi pe ceea ce afirma, cu mult înaintea sa, Friedrich Ratzel, şi anume că un stat puternic este un stat, care are şi forţă maritimă.
Menţinerea controlului asupra oceanelor lumii este, a fost şi va fi, din punct de vedere geopolitic, obiectivul cel mai important pentru SUA, interesul fiind de a împiedica orice putere eurasiatică în demersul de a-şi construi o flotă puternică şi de a bloca apariţia unei puteri regionale euroasiatice.
Dat fiind cele spuse, viitorul geopolitic al Federaţiei Ruse, Chinei şi SUA este marcat atât de ceea ce se întâmplă în heartland-ul eurasiatic, cât mai ales în rimland-ul său, o ecuaţie, în care evoluţiile „statelor-tampon” ale „periferiei” regiunii eurasiatice (Iran, Arabia Saudită, Libia sau Egipt) pot acţiona ca factori perturbatori ai stabilităţii şi securităţii regionale şi internaţionale.
În astfel de momente de incertitudine strategică, SUA sunt blamate pentru încercarea de a impune o Pax Americana, considerată exemplul cel mai concludent al „unilateralismului global”. Într-un astfel de context, Ulrich Beck întrevede două scenarii posibile: al reafirmării puterii în cadrul unei „fortăreţe occidentale”, tradusă prin cooperarea unui număr redus de state sub tutela celui mai puternic, scenariu, care ar lăsa în voia sorţii „victimele” acestui „multilateralism” restrâns; al doilea scenariu era conturarea unor state cosmopolite, singurele capabile să asigure transnaţionalizarea puterii, evitându-se astfel capcana excluderii unei părţi a umanităţii.
Beck mai atrage atenţia că, în epoca riscurilor globale, marile puteri trebuie să conştientizeze că repartizarea rolului de victimă, oricât de inegală ar fi, are efecte în plan global.
În ceea ce priveşte România, într-o prognoză despre care va fi rolul ţării noastre în ecuaţia geopolitică peste 100 de ani, George Friedman consideră că interesul geostrategic al României este să fie în siguranţă faţă de Federaţia Rusă. Astfel, pentru Federaţia Rusă, o sursă de „nelinişti geopolitice” în plan regional este statutul de stat membru NATO al României şi Bulgariei, dublată de sprijinirea Ucrainei şi Georgiei de către SUA.
Aceste mutaţii în plan geostrategic fac Federaţia Rusă să se simtă „asediată”, determinând-o să acţioneze în scopul „smulgerii” acestor componente ale rimland-ului său, de sub influenţa euroatlantistă. Pentru că obiectivul geostrategic al Federaţiei Ruse pe continentul european este împiedicarea operaţionalizării depline a rimland-ului euroatlantist în regiunea ponto-baltică.