Dr. Octavian SERGENTU^

Abstract. In the present study we aimed to focus on the subject of the Russian Federation in the current context and from a geopolitical perspective for Central and Eastern Europe. The article is dedicated to the new conceptual realities after the year 2014. We focused on the aspects of Russian accents and the academic approach of elucidating the problem of Central and Eastern Europe.

Key words: The Republic of Moldova, the Black Sea, Romania, the Russian Federation, the European Union, NATO, Ukraine, the geopolitics of Central and South-Eastern Europe

CUVÂNT INTRODUCTIV

Anul 2024 a reprezentat un an de cotitură în istoria secolului al 21-lea. În multe state de pe mapamond au avut loc alegeri prezidenţiale sau parlamentare. Majoritatea ochilor s-au focalizat pe bătălia de la Casa Albă şi în alegerile parlamentare americane. Tandemul Donald Trump / Elon Musk a repurtat o victorie zdrobitoare în faţa democraţilor americani. Care este moştenirea lui Joe Biden?! Este adevărat că liderul american a cedat în faţa şantajului nuclear în faţa Federaţiei Ruse şi nu a furnizat mai mult armament Ucrainei, după propriile sale afirmaţii. Simbolismul victoriei administraţiei americane în perioada invaziei ruseşti în Ucraina a constat în faptul că Putin nu a mai ajuns la Kiev, pe când Biden a fost prezent în capitala Ucrainei.

La 15 ianuarie 2025 preşedintele american avea să precizeze rolul Statelor Unite ale Americii pentru asigurarea unui viitor liberal şi democratic, inclusiv în cazul Ucrainei.

„Astăzi, pot raporta poporului american: adversarii noştri sunt mai slabi decât erau atunci când am început această lucrare în urmă cu patru ani. Să luăm Rusia, de exemplu. Când Putin a invadat Ucraina, a crezut că va cuceri Kievul în câteva zile. Dar, în realitate, de când a început războiul, am fost singurul care stătea în centrul Kievului. Putin nu a reuşit să facă asta. Gândiţi-vă la asta. A fost o călătorie lungă cu trenul, dar am devenit singurul comandant şef care a vizitat o zonă de luptă necontrolată de trupele americane. I-am ajutat pe ucraineni să-l oprească pe Putin. Şi până astăzi, aproape trei ani mai târziu, Putin nu a reuşit să-şi atingă niciunul dintre obiectivele sale strategice. Până acum, el nu a reuşit să subjuge Ucraina, să distrugă unitatea NATO sau să obţină câştiguri teritoriale semnificative. Totuşi, mai avem multe de făcut. Nu ne putem ridica şi pleca. Am unit 50 de ţări pentru a sprijini Ucraina. Nu doar în Europa, ci şi pentru prima dată în istorie în Asia, pentru că aceste ţări ştiu că ceea ce se întâmplă în Ucraina le afectează şi pe ele. Am furnizat avioane interceptoare, o cantitate imensă de muniţie; am impus sancţiuni nemiloase şi fără precedent pentru a sprijini Ucraina în lupta sa. Şi acum Rusia încearcă din toate puterile să compenseze pierderile de echipamente militare şi resurse umane de pe câmpul de luptă, iar rubla se află sub o presiune enormă. După cum am văzut, când Putin şi-a început invazia, aveam două sarcini: în primul rând, să unesc lumea pentru a apăra Ucraina şi, în al doilea rând, să evit un război între două puteri nucleare. Le-am făcut pe amândouă. Şi astăzi Ucraina rămâne o ţară liberă, independentă, cu potenţial pentru un viitor luminos. Şi am pus bazele următoarei administraţii care să protejeze un viitor strălucit pentru poporul ucrainean. Dar nu vă înşelaţi: ne confruntăm cu provocări serioase pe care Statele Unite trebuie să le confrunte în continuare în Ucraina, Orientul Mijlociu şi Indo-Pacific. Trebuie să menţinem presiunea asupra houthiilor, care atacă nave în Marea Roşie, lansează rachete în Israel şi bombardează trupele americane. Trebuie să reţinem Coreea de Nord în timp ce îşi zdrăngăneşte săbiile şi se apropie de Rusia. Şi noi provocări vor apărea, fără îndoială, în lunile şi anii următori”¹.

Conflictul dintre Rusia şi Occident, care s-a escaladat brusc pe fundalul crizei ucrainene în 2014 şi a câştigat avânt după începerea unei operaţiuni militare speciale în 2022, poartă toate semnele unui război hibrid, iar părţile au acuzat de mult timp fiecare dintre ele.

Partea rusă se concentrează pe ajutor militar pe scară largă pentru Ucraina, propagandă activă anti-rusă în mass-media occidentală globală, încercări de manipulare a opiniei publice, incitare şi direcţionare a protestelor sociale, promovarea directă sau indirectă a schimbării sistemului în ţările vecine, precum şi în Rusia în sine, folosirea sancţiunilor unilaterale, persecutarea ruşilor din străinătate, promovarea pseudo-valorilor, atacurile asupra Bisericii Ortodoxe şi altele asemenea.

Partea occidentală subliniază amestecul în alegeri, eliminarea persoanelor individuale ostile Kremlinului, amestecul în reformele democratice, manipularea preţurilor la materiile prime şi alte produse, restricţiile economice informale, promovarea naraţiunilor ostile Occidentului prin difuzarea rusă în străinătate, sprijinul pentru forţele politice individuale şi utilizarea instituţiilor bisericeşti pentru a le promova interesele. Există un antagonism reciproc evident şi o rivalitate acerbă într-o mare varietate de domenii. Poate fi considerat o excepţie războiul hibrid dintre Rusia şi Occident? Nu, nu poţi. Astăzi vedem o rivalitate hibridă în creştere între China şi Statele Unite. La nivel regional, există multe războaie hibride în Caucaz, Orientul Mijlociu, America Latină, Africa şi Asia. Din punct de vedere istoric, războaiele hibride cu greu pot fi numite un fenomen nou. Războiul Rece a fost însoţit de confruntări pe scară largă în sfera informaţională şi economică. Acelaşi lucru este valabil şi pentru multe conflicte anterioare. Cu toate acestea, astăzi războaiele hibride capătă o nouă calitate, având în vedere interdependenţa fără precedent, dezvoltarea tehnologiilor informaţionale, instrumentele de control social şi alţi factori.

Rezumând numeroasele interpretări, se pot identifica câteva trăsături comune atribuite fenomenului războiului hibrid.

Prima caracteristică este prezenţa unei situaţii conflictuale între state, în care o parte încearcă să-şi impună voinţa celeilalte, o obligă să îndeplinească anumite cerinţe, să-i provoace prejudicii, să realizeze o schimbare a politicii sale externe şi interne.

A doua caracteristică este utilizarea metodelor non-militare pentru a câştiga un conflict. Dintr-un motiv sau altul, folosirea directă a forţei militare pentru a rezolva un conflict este considerată riscantă până la un anumit punct. Prin urmare, adversarii încearcă să-şi impună voinţa folosind alte mijloace. Gama de astfel de instrumente este extrem de largă. Acestea pot fi legate de sfera militară şi includ, în special, asistenţă militară pentru ţări, grupuri, rebeli, insurgenţi, precum şi pregătirea, finanţarea şi proviziile acestora. În acelaşi timp, multe alte mijloace de război hibrid nu sunt asociate cu lupta armată. Acestea includ sancţiuni economice, campanii de informare şi propagandă (inclusiv diseminarea de informaţii false), mituirea forţelor şi mişcărilor politice, organizarea de proteste, colectarea şi utilizarea ulterioară a informaţiilor de diferite tipuri şi din diverse surse în scopuri ostile. Astăzi, acest set este completat de utilizarea din ce în ce mai mare a inteligenţei artificiale în reţelele sociale. Lista metodelor utilizate şi combinaţiile acestora este deschisă şi continuă să crească. De asemenea, este important de menţionat că desfăşurarea războiului şi coordonarea acestuia nu sunt neapărat centralizate. Elementele sale individuale au management vertical cu un singur centru, care transmite deciziile pe scara de management. Dar multe altele sunt generate de jos. De exemplu, generarea de conţinut poate fi realizată la nivel de bază destul de sincer şi fără nicio ordine politică. Centrul condiţionat trebuie doar să recunoască activitatea, să nu interfereze cu ea şi, dacă este necesar, să o susţină şi să o dirijeze.

Metodele descentralizate centrate pe reţea de desfăşurare a războiului hibrid sunt combinate în mod ciudat cu încercări de operaţiuni centralizate. Dezvoltarea instrumentelor hibride de război a fost facilitată de schimbările structurale în relaţiile internaţionale moderne. Aceste schimbări includ apariţia unor reţele dense de interdependenţă bazate pe diverse bunuri globale – servicii financiare, reţele sociale, servicii digitale, lanţuri valorice, verigi de producţie, etc.

IMPLICAŢIILE FEDERAŢIEI RUSE ÎN GEOPOLITICA GLOBALĂ

Federaţia Rusă rămâne un actor global interesant în actualitate. Mereu preocupată de revizuirea ordinii globale şi includerea „imperiului rus” pe agenda marilor puteri globale, aceasta a pierdut simţul realităţii. Supusă sancţiunilor globale², considerată o putere marginală, o paria în concertul statelor civilizate, Rusia, prin centrele sale analitice, speră să fie acceptată ca puterea, care domină Eurasia şi Europa Centrală şi de Est. Numai că mitul invincibilităţii Rusiei a fost spulberat de operaţiunile sale hibride – din Ucraina până în Siria şi Libia. Federaţia Rusă s-a revendicat ca succesoare a fostei URSS – totalitare, un lagăr de concentrare a popoarelor sovietice prin amploarea operaţiunilor sale militare internaţionale. În anii 1990, Rusia a desfăşurat operaţiuni militare hibride şi deschise în Republica Moldova, a fost prezentă în conflictul din Karabah, Cecenia şi a provocat NATO în Iugoslavia, în timpul marşului de la Pristina prin capturarea aeroportului Slatina din Pristina. Ulterior armata rusă a atacat Georgia, în anul 2008. După aceea, Kremlinul nu s-a manifestat o perioadă, oferind sprijin tacit regimurilor dictatoriale, cum ar fi cel al dictatorului sirian Bashar al-Assad, şi acumulând resurse pentru o nouă lovitură externă. Lovitura, care a fost dată în 2014 Ucrainei, o ţară, care traversa o perioadă dificilă de transformare politică, de tulburări sociale şi publice. O ţară, ale cărei forţe armate au fost metodic distruse şi decimate timp de un sfert de secol şi ale cărei forţe de securitate au fost împânzite de agenţi ai Kremlinului. Deşi Ucraina a fost atât de slăbită din punct de vedere politic, economic, social, militar şi din punct de vedere al puterii, Rusia nu a reuşit să-şi pună în aplicare proiectul „Novorossiya”. Proiectul, care a avut ca rezultat ocuparea unor teritorii vaste de la sud-vest la nord-est, a prezentat două metastaze incomplete în regiunile Lugansk şi Doneţk, ocupând mai puţin de 50% din aceste regiuni, şi peninsula Crimeea ocupată. Totuşi, după acest eşec, Rusia a început să sprijine în mod vădit regimurile dictatoriale, trimiţându-şi oficial trupele în Siria, sprijinind dictatorii din Venezuela, Iran, Libia, Republica Centrafricană, Mozambic, etc.

Expertiza de la Moscova: solidaritatea atlantică este depăşită

„Perioada de „solidaritate atlantică” monolitică devine un lucru al trecutului, iar Rusia a devenit una dintre cauzele semnificative ale acestei eroziuni. Statele Unite au beneficiat cel mai mult de pe urma crizei ucrainene: interacţiunile dintre Rusia şi Europa au fost perturbate, infrastructura energetică a fost subminată, iar UE este nevoită să plătească în exces SUA pentru echipamente militare şi aprovizionarea cu energie. În acelaşi timp, Washingtonul nu va primi niciun beneficiu semnificativ de pe urma normalizării profunde: relaţiile cu Moscova vor rămâne în continuare îndepărtate, iar resursa de presiune asupra aliaţilor europeni din NATO va scădea, scrie Andrei Sushentsov, decanul Facultăţii de Relaţii Internaţionale din cadrul MGIMO. Universitatea din Ministerul rus al Afacerilor Externe (…) Multă vreme, interacţiunea dintre Statele Unite şi aliaţii săi europeni a fost percepută ca un singur „proiect transatlantic” bazat pe o viziune comună a securităţii şi un consens de valori. Cu toate acestea, ascensiunea la putere a lui Donald Trump dezvăluie din nou fisuri în această structură. Victoria lui Trump a fost salutată cu căldură de premierul ungar Viktor Orban, care şi-a exprimat speranţa în beneficii economice imediate pentru ţara sa. Preşedintele francez Emmanuel Macron, dimpotrivă, şi-a exprimat îngrijorarea şi a cerut partenerilor UE să se consolideze în faţa politicii externe imprevizibile a noului preşedinte american şi „să lucreze pentru a crea o Europă mai unită, mai puternică şi mai suverană”.

Declaraţiile provocatoare, care au marcat primul mandat al lui Trump – despre anexarea Groenlandei, care se află sub jurisdicţia Danemarcei, un aliat NATO al Statelor Unite, sau declaraţii despre retragerea SUA din NATO dacă ţările europene nu aduc o contribuţie economică semnificativă la Alianţa Nord-Atlantică – nu sunt în niciun caz doar o escapadă sau o manifestare a caracterului excentric al lui Trump. Aceste acţiuni, provocatoare şi extravagante, arată o abatere de la linia americană de a acţiona în cooperare cu aliaţii, oferindu-le un cadru de interacţiune, în care Statele Unite, în schimbul loialităţii, asigură interesul comun al întregului grup de aliaţi. Devine din ce în ce clar că Statele Unite sunt pregătite să apere, în primul rând, propriile interese naţionale, mai degrabă decât priorităţile colective ale comunităţii euro-atlantice”³.

De la începutul invaziei sale pe scară largă a Ucrainei în februarie 2022, Rusia a desfăşurat cel puţin 50 de acte de război hibrid, care vizează 13 ţări europene. Autorii de la diverse publicaţii, precum Die Welt, au inclus „operaţiuni hibride”, în special, cazuri de spionaj, presupuse sabotaje, acte de vandalism, atacuri cibernetice, campanii de dezinformare, precum şi atacuri asupra infrastructurii subacvatice din Marea Baltică. „Operaţiuni hibride” ruseşti au fost înregistrate pe teritoriile Germaniei, Franţei, Marii Britanii, Cehiei, Slovaciei, Poloniei, României, Bulgariei, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Finlandei şi Suediei. Publicaţia notează că până acum nu a existat aproape nicio victimă în urma unor astfel de acte. În acelaşi timp, autorii anchetei consideră că, deşi Moscova a încercat anterior să evite victimele, nu se mai străduieşte să facă acest lucru⁴.

Direcţia principală de informaţii din Rusia (GRU) a înfiinţat centre de formare la Moscova şi Sankt Petersburg pentru a instrui agenţi implicaţi în sabotaj în ţările occidentale, a informat jurnalistul de investigaţie pentru Der Spiegel şi The Insider Hristo Grozev⁵.

Federaţia Rusă operează cu concepţia post-adevărului atunci când îşi croieşte agenda în sfera relaţiilor internaţionale: „Nu există aşa concepţie ca opinie publică. Există doar opinie publicată”.

Politologul american John J. Mearsheimer redă câteva particularităţi ale „post-adevărului”⁶:

– se referă la tăinuirea adevărului

– inventarea de istorii ireale, care au loc adeseori în viaţa cotidiană

– minciuna, care are ca scop obţinerea de beneficii politice sau avantaje

– inducerea spaimei

– o acoperire strategică pentru obiectivele adevărate.

SIRIA, IMPREDICTIBILITATEA CU REZONANŢĂ GLOBALĂ

Anul 2024 a adus o nouă configuraţie geopolitică în Orientul Mijlociu. În decembrie 2024, regimul preşedintelui Bashar al-Assad, care a condus ţara timp de 24 de ani, a fost răsturnat într-o ofensivă fulger de rebeli conduşi de grupul pro-turc Hayat Tahrir al-Sham (HTS). Evenimentele au început să se dezvolte pe 27 noiembrie, iar pe 8 decembrie rebelii au intrat în Damasc. Assad a fugit din ţară şi s-a stabilit în Rusia. Rusia, alături de Iran, a jucat un rol important în sprijinirea regimului Assad pe tot parcursul războiului civil⁷. Cu toate acestea, până la răsturnarea sa, aliaţii erau prea slăbiţi şi nu au putut să-i ofere asistenţa necesară. Drept urmare, Rusia pierde o prezenţă militară importantă în Siria. Are loc evacuarea finală a contingentului militar rus din două baze militare, Khmeimim şi Tartus. În ultimii ani, s-au spus multe în cercurile academice despre prăbuşirea proiectului islamului politic din Orientul Mijlociu şi despre fenomenul „post-islamismului”, caracterizat prin transformarea mişcărilor islamiste, care înlătură orice referire la islam din politica lor, cu programe prin care urmăresc să câştige oportunitatea de integrare şi recunoaştere în arena politică. Fenomenul al-Sharaa este că a putut să profite de vidul ideologic, care s-a format între astfel de „democraţi islamici” pe de o parte şi salafi-jihadiştii pe de altă parte, şi să-l umple cu ceea ce s-a dovedit a fi o alegere acceptabilă pentru mulţi sirieni. S-a întâmplat în felul următor:

Primul rebranding serios al structurii al-Sharaa a avut loc în 2016 – de la Jabhat al-Nusra la Jabhat Fatah al-Sham – deşi a fost în mare măsură motivată nu numai de cooperarea antiteroristă, care a apărut între Rusia şi Statele Unite la acea vreme, ci s-a justificat, de asemenea, pe o respingere semnificativă a conceptului de „avangardă militantă” în favoarea unei mişcări de opoziţie locală, largă, capabilă să prindă rădăcini şi să guverneze o parte a ţării în mod permanent.

O serie de cercetători numesc noua ideologie a HTS „Salafism-Shami” (cu accent pe al-Sham, adică Levant), care se distinge prin toleranţa faţă de alte direcţii ale sunnismului, inclusiv sufismul, şi contrastează cu jihadismul salafit, care se bazează pe dogma Najdi (care a apărut în Najd în timpul primului stat saudit), adică wahabismul. Conform acestei clasificări, „Salafism-Shami” s-a format sub influenţa diverşilor savanţi islamici „reformişti”, precum Ali al-Tantawi, Muhammad Bahjat al-Bitar şi Issam al-Attar, adică ideologia Frăţiei Musulmane. Astfel, privitor la al-Attar, care a condus la un moment dat grupul Frăţiei Musulmane din Siria, conform cercetătorului Rami Dalati, deşi este salafit, programul său politic a fost, de fapt, „Ikhwan” (asociat cu Frăţia Musulmană).

Salafismul-Shami solicita o schimbare treptată, respinsă de al-Qaeda şi wahha–biţi, şi aplicarea Sharia de jos în sus şi numai atunci când „societatea este coaptă pentru asta”. Prin urmare, o diferenţă importantă între „Salafism-Shami” şi Wahhabism şi Salafi-jihadism este „moratoriul” asupra pedepselor împotriva religiei (hudud). În timp ce teroriştii ISIS au încercat cât mai repede să organizeze execuţii demonstrative ale apostaţilor în teritoriile aflate sub controlul lor şi să introducă pedepse (delapidarea adulterilor, tăierea mâinilor hoţilor etc.), reprezentanţii „Salafism-Shami” au abandonat pedepsele.

Siria ar fi impus o interdicţie a importului de mărfuri din Federaţia Rusă, Iran şi Israel. Rusia pierde Siria nu numai în domeniul militar, ci şi în sferele economice. Damascul ar fi impus o interdicţie a importului de mărfuri din ţări neprietenoase. Rusia se află printre acestea. Rusia pierde nu doar accesul la Marea Mediteraneană şi un punct logistic pentru Africa, ci şi reputaţia de stat – civilizaţie globală.

BĂTĂLIA CONTRASTELOR ÎN REPUBLICA MOLDOVA:
ÎNTRE HORĂ ŞI KAZACIOK

Anul 2024 a reprezentat un moment crucial în istoria statului moldovenesc. Mai multe evenimente politice au ţinut populaţia din Republica Moldova şi numeroase ţări în suspans şi impredictibilitate politică. Au avut loc alegeri prezidenţiale şi referendumul pentru integrarea europeană. La 20 octombrie 2024 în Republica Moldova a avut loc un referendum republican constituţional, la care au participat peste jumătate dintre alegătorii înscrişi în listele electorale. Majoritatea celor care s-au prezentat la urne au votat în favoarea modificării Constituţiei, sprijinind aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană. Acesta a fost al cincilea referendum organizat de la independenţa Republicii Moldova şi al doilea de modificare a Constituţiei. Referendumul s-a desfăşurat cu primul tur al alegerilor prezidenţiale din statul moldovenesc. Din cei 1.531.392 de alegători, care au participat la referendum, o majoritate de 50,35% au votat opţiunea „DA”, confirmând astfel sprijinul pentru modificarea constituţională propusă. A urmat turul doi. Republica Moldova şi-a ales la 3 noiembrie 2024 preşedintele. Maia Sandu a câştigat un al doilea mandat, după ce l-a învins pe socialistul pro-rus Alexandr Stoianoglo cu un avans de peste 10% din voturi. Preşedintele Republicii Moldova Maia Sandu a susţinut că alegerile prezidenţiale au fost ţinta unui „atac fără precedent”, inclusiv prin cumpărarea de voturi şi interferenţa „forţelor ostile din afara ţării”.

Printre primele persoane, care au felicitat-o pe Maia Sandu pentru realegerea sa „istorică” în funcţia de preşedinte al Rep. Moldova, a fost preşedintele Statelor Unite, Joe Biden:

„Poporul moldovean a mers la urne şi a votat în favoarea viziunii preşedintelui Sandu pentru o Moldovă sigură, prosperă şi democratică. Realegerea preşedintelui Sandu vine la doar două săptămâni după ce poporul moldovean a votat un referendum constituţional în sprijinul aderării la Uniunea Europeană”⁸.

În materialul „Evaluarea implicării Federaţiei Ruse în procesele electorale din Republica Moldova în 2024-2025”, elaborat de Serviciul de Informaţii şi Securitate a Republicii Moldova, se arată:

„În procesul realizării obiectivelor anuale, Serviciul a colectat şi analizat date care indică asupra unui nivel fără precedent al intensităţii acţiunilor săvârşite de către Federaţia Rusă orientate la ancorarea Republicii Moldova în spaţiul său de influenţă. Mecanismul hibrid aplicat vizează în special atacuri la adresa proceselor democratice şi compromiterea vectorului de integrare europeană. În baza datelor operative colectate, confirmate şi sistematizate de către Serviciu, considerăm că Federaţia Rusă îşi menţine drept scop strategic atragerea Republicii Moldova în zona sa de influenţă. În această ordine de idei, obiectivele tactice urmărite pentru următorii doi ani sunt:

• 2024 – compromiterea referendumului pentru integrare europeană, imixtiune în cadrul alegerilor prezidenţiale, precum şi compromiterea candidaţilor politici care se asociază cu acesta.

• 2025 – accederea partidelor politice aflate sub influenţa Federaţiei Ruse în Parlamentul Republicii Moldova cu scop de a crea o majoritate pro-rusă sau cel puţin moderată faţă de integrarea europeană. Datele din posesie indică asupra unei strategii pentru anii 2024-2025, care va include 3 elemente principale, intercalate între ele:

1. Susţinerea actorilor politici aflaţi sub control direct sau indirect al Federaţiei Ruse.

a. Actori politici deschis declaraţi pro Federaţia Rusă. Aceştia au legături directe şi confirmate cu serviciile speciale, consultanţi politici, grupuri criminale organizate, administraţia prezidenţială de la Kremlin, grupuri oligarhice.

b. Actori politici declaraţi „pro-naţionali”. Respectivii vor opta pentru o politică externă neutră, invocând faptul că desfăşoară activităţi în interese naţionale, principiul de bază care este accentuat că necesită a fi apărat este cel al „neutralităţii”. Aceşti actori ar avea contacte cu exponenţi ai Federaţiei Ruse într-o formă camuflată.

c. Actori politici conectaţi la grupuri criminale organizate conduse de cetăţeni ai Republicii Moldova, aflaţi în căutare, aceştia sunt parte a scenariului Federaţiei Ruse.

2. Crearea mai multor crize, cu magnitudini diferite, în mai multe domenii ale vieţii sociopolitice.

a. Crize în domeniul economic;

b. Crize sociale;

c. Ciocniri sociale pentru a instiga la ura interetnică;

d. Crize de securitate sau ordine publică, inclusiv în regiunea UTAG şi/sau „rmn”.

3. Atac informaţional de amploare pentru a amplifica efectul psihologic al crizelor.

a. Utilizarea pe larg a reţelelor sociale, în special canalele de Telegram;

b. Tentative de a restabili sau de a construi canale TV pentru a propaga mesajele necesare;

c. Plasarea în spaţiul public a informaţiilor false, dar cu impact mediatic major”⁹.

O altă temă chintesenţială pentru Republica Moldova a constat în faptul că a intrat în vigoare Strategia naţională de apărare a Republicii Moldova¹⁰.

La 26 decembrie 2024 Parlamentul Republicii Moldova a aprobat „Strategia naţională de apărare a Republicii Moldova pentru anii 2024-2034”. Documentul identifică potenţialele ameninţări şi riscuri în domeniul apărării, stabileşte obiectivele politicii de apărare, direcţiile de acţiune prioritare, misiunile, cerinţele specifice şi principalele modalităţi pentru asigurarea apărării naţionale.

Strategia urmăreşte obiectivul de a dezvolta un sistem naţional de apărare robust şi modern, cu o resursă umană profesionalizată şi capabilităţi corespunzătoare provocărilor actuale de securitate. De asemenea, documentul prevede căile şi resursele, inclusiv financiare, umane şi materiale, necesare pentru realizarea obiectivelor de apărare. Strategia descrie şi alţi factori cu impact asupra politicii de apărare a statului, cum ar fi neutralitatea permanentă, cadrul juridic internaţional, starea actuală a Forţelor Armate, industria de apărare, cooperarea internaţională şi parteneriatele strategice.

Strategia include descrierea mediului de securitate la nivel global şi regional, care a devenit, în ultimii ani, imprevizibil şi complex, caracterizat prin transformări accelerate, turbulenţe şi cu încălcări vădite ale principiilor dreptului internaţional. În context, este evidenţiată şi agresiunea militară directă a Federaţiei Ruse asupra Ucrainei, care a afectat pacea şi securitatea ţării noastre. Strategia identifică o serie de riscuri şi ameninţări la adresa apărării naţionale, cum ar fi stabilirea de către Federaţia Rusă a unui coridor militar terestru până la hotarele ţării noastre, desfăşurarea acţiunilor hibride împotriva Republicii Moldova, staţionarea ilegală a forţelor militare ale Rusiei pe teritoriul ţării noastre, dar şi formaţiunile armate ale regimului neconstituţional din regiunea transnistreană”¹¹.

Strategia naţională de apărare a Republicii Moldova are o valabilitate de 10 ani, ceea ce o pune într-o dificultate acţională, în contextul unui război complex la frontierele sale, care nu poate avea o predictibilitate şi o adaptabilitate la eventuale noi provocări, ca un actor supus agresiunilor externe ruseşti.

Însă cea mai complexă provocare constă în declanşarea crizei energetice din Republica Moldova, cu o rază de acţiune specială asupra Transnistriei. Regiunea separatistă Transnistria a rămas fără gaze ruseşti de la 1 ianuarie 2025, sub pretextul unei datorii de 708 milioane de dolari, pe care Republica Moldova le-ar avea faţă de compania rusă Gazprom. În fapt, există o datorie a Tiraspolului de 300 milioane de dolari şi 400 milioane penalizări faţă de compania rusă, care a asigurat regiunea separatistă. Potrivit auditului internaţional, care a investigat cazul, malul drept al Nistrului, adică teritoriul controlat de autorităţile legale ale statului moldovenesc, nu are nicio datorie faţă de Gazprom. Este adevărat că consumatorul de pe malul stâng achita lunar estimativ o jumătate de dolar pentru gaz, precum afirmă cetăţenii din enclava separatistă.

„Guvernul Moldovei şi preşedinta Maia Sandu susţin că, potrivit contractului cu Moldovagaz, „Gazprom” este obligat să furnizeze gaze Moldovei până în octombrie 2026, însă „Gazprom” nu respectă aceste obligaţii contractuale. Guvernul mai subliniază că, după ce Ucraina a închis tranzitul gazului rusesc pe teritoriul său, există o alternativă – gazoductul Transbalcanic, prin care „Gazprom” poate livra gaze. În acelaşi timp, presa transnistreană menţionează că în contract este specificat că gazul către Moldova poate fi livrat doar prin două staţii de măsurare a gazului de la graniţa cu Moldova: Grebeniki şi Alexeevka. Iar dacă tranzitul prin Ucraina nu este posibil, acest fapt scuteşte „Gazprom”-ul de obligaţiile de furnizare. Prin urmare, partea moldovenească ar trebui să caute alternative”¹².

Această criză este utilizată în scopuri politice şi geopolitice de Kremlin, care urmăreşte deopotrivă apropierea regiunii de Rusia şi îndepărtarea Chişinăului de Uniunea Europeană. Premierul Dorin Recean a venit cu un comentariu la anunţul liderului separatist de la Tiraspol, Vadim Krasnoselski, care a spus că Rusia va relua, după vizita sa la Moscova, în curând, livrările de gaze naturale în regiunea transnistreană.

„Aşa cum am anticipat încă de la începutul acestei crize umanitare şi de securitate din stânga Nistrului, Gazprom va relua livrările de gaz. Regimul de la Kremlin a ţinut oamenii de acolo ostatici, fără milă, în frig şi întuneric, pentru că îşi doreşte să aducă la putere grupări pro-ruse care să ne bage ţara în conflict şi să destabilizeze ordinea publică”, a scris premierul pe Facebook. Dorin Recean a declarat că Chişinăul nu va permite realizarea unor asemenea scenarii (…) Chişinăul va întreprinde acele acţiuni care sunt necesare ca să asigurăm pacea şi securitatea. Reamintesc că obiectivul final (al Kremlinului – n.r.) este destabilizarea în regiune (regiunea transnistreană – n.r.), ceea ce s-a întâmplat deja, destabilizarea în Zona de Securitate de la Nistru, după care – destabilizarea în toată ţara”. Potrivit premierului, obiectivul final al Kremlinului este o administraţie pro-rusă la Chişinău, care să faciliteze „creşterea şi consolidarea prezenţei militare a Rusiei” în stânga Nistrului. Şi iată de acolo (regiunea transnistreană – n.r.), vor începe să utilizeze această capacitate militară pentru agresiuni suplimentare împotriva Ucrainei, dar şi împotriva României”, a spus Recean. Primul ministru a reafirmat poziţia Chişinăului pentru soluţionarea pe cale paşnică a conflictului transnistrean, amintind că trupele ruseşti se află ilegal pe teritoriul Republicii Moldova”¹³.

CONCLUZII FINALE

În raportul Clubului de la Valday „Ordinea anului 2040” este analizată evoluţia ordinii mondiale, care depindea în mare măsură de doi factori: ce rol au jucat statele – activ sau pasiv – dincolo de graniţele lor şi dacă s-au remarcat ca fiind adepte a ideii universale de guvernanţă globală sau alte tipuri de idei. Ni se explică tipologia ordinii multipolare şi cea bipolară, a anarhiei globale sau al imperialismului global. Raportul analitic rusesc consideră că anul 2040 va fi unul al ordinii multipolare. Evident, Organizaţia Naţiunilor Unite rămâne o organizaţie politică globală, la care aspiră fiecare stat de pe mapamond. Nu este ceva nou.

Indubitabil, Rusia consideră că, în prezent, Donald Trump, spunându-le europenilor că de acum înainte fiecare trebuie să fie pentru ei înşişi, iar aceasta i-ar împinge pe liderii europeni către logica egoismului naţional. Ni se spune că anumite forţe politice din ţările UE – în special în Germania, Italia, Ungaria – îşi exprimă cu prudenţă îndoielile cu privire la oportunitatea de a sprijini orbeşte linia SUA. Europenii devin din ce în ce mai puţin entuziasmaţi să continue să susţină politicile de sancţiuni şi să ofere ajutor militar Kievului şi devine din ce în ce mai clar că fiecare jucător important din UE începe să calculeze cum să-şi asigure propria securitate şi să-şi protejeze propriile interese economice. Deşi nu se află încă în primul eşalon al elitelor politice şi intelectuale din ţările occidentale, totuşi, se aud deja voci, care acuză direct şi deschis Occidentul de prelungirea şi adâncirea crizei ucrainene şi fac apel la apropierea de Rusia¹⁴.

În alt context, Ucraina continuă să reziste împotriva agresiunii ruseşti şi rămâne o miză în jocul redesenării lumii de mâine. Inducerea războiului pe teritoriul Rusiei a schimbat substanţial raţionamentul Kremlinului. Bombardarea sau atacarea cu drone a infrastructurilor critice militare, a rafinăriilor sau depozitelor de gaze sau petrol până în adâncurile teritoriului rus au relevat slăbiciunile mult lăudatului sistem antiaerian rusesc. Ucraina rămâne o piesă importantă în „vitrina” confruntărilor dintre lumea liberă şi cea barbară, între „constelaţia civilizaţiei democratice”(50 de state) şi „axa răului”(Rusia, Coreea de Nord, Iran + China).

O altă miză a Federaţiei Ruse a fost Georgia, care poate asigura un nod logistic către Iran şi o rută facilă către China. La 26 octombrie 2024 în Georgia a fost ales un nou parlament. Votul a fost perceput ca fiind crucial pentru viitorul ţării şi pentru drumul către UE. Prin fraudă masivă şi ingerinţe ruseşti partidul de guvernământ „Visul georgian” a obţinut 52%. Opoziţia a contestat rezultatul alegerilor şi a organizat ample proteste în stradă, care s-au soldat cu confruntări cu poliţia georgiană. La 16.01.2025 Parlamentul European a exprimat o poziţie foarte clară: nu recunoaştem guvernul şi nu recunoaştem noul preşedinte al Georgiei. Salome Zurabishvili rămâne preşedintele legitim al Georgiei. Este singurul reprezentant legitim al Georgiei în relaţiile internaţionale până la organizarea de noi alegeri într-un mediu electoral îmbunătăţit, a declarat preşedintele Comisiei pentru Afaceri Externe a Parlamentului European, David McAllister, într-un interviu exclusiv pentru Interpressnews. McAllister a numit-o pe Salome Zurabishvili drept chipul rezistenţei democratice din Georgia¹⁵.

Febra ingerinţelor ruseşti a cuprins şi alegerile prezidenţiale din România. Serviciile speciale româneşti au prezentat documentat interferenţa rusească în alegerile din România. Spre exemplu, Serviciul Român de Informaţii arată, într-un document separat, că, în ziua alegerilor, 24 noiembrie, a obţinut date cu privire la publicarea unor credenţiale de acces (utilizator şi parolă) asociate „bec.ro”, „roaep.ro” şi „registrulelectoral.ro” pe platforme de criminalitate cibernetică de origine rusă şi pe un canal privat de Telegram recunoscut pentru diseminarea de date din foarte multe state, mai puţin din Federaţia Rusă¹⁶. Pe de altă parte, Serviciul de Informaţii Externe a precizat:

„România – alături de alte state de pe Flancul Estic al NATO – a devenit o prioritate pentru acţiunile ostile ale Rusiei, existând un interes în creştere la Kremlin pentru a influenţa (cel puţin) mood-ul şi agenda în societatea românească în context electoral prin: – propagandă şi dezinformare; sprijinirea unor candidaţi eurosceptici şi alimentarea unor mişcări antisistem, inclusiv prin implicarea acestora în proteste care să modeleze agenda publică; încurajarea nemulţumirilor / provocarea de reacţii emoţionale la nivelul populaţiei, astfel încât să pună presiune pe autorităţi să reducă / stopeze sprijinul pentru Ucraina. Apreciem că România este ţintă pentru acţiuni hibride agresive ruse, inclusiv atacuri cibernetice şi scurgeri de informaţii (hacks and leaks) şi sabotaje. Reţine atenţia că în cursul acestui an, situaţia politică din România a fost abordată în cadrul talk-show-urilor politice din Rusia – jurnaliştii ruşi lansează ideea că forţele pro-ruse din România ar putea obţine peste 30% la alegerile parlamentare¹⁷.”

Anul 2025 rămâne unul deschis la provocările geopolitice de pe mapamond.

Câteva referinţe bibliografice

1. Порядок-2040: взгляд молодого поколения на будущее мироустройство, Под редакцией Андрея Сушенцова, Февраль 2024.

2. Аров Святослав Александрович. Перспективы сотрудничества России с государствами Персидского залива в области мирного использования атомной энергии / Тех.ред. Е.Г. Чобанян. М.: ПИР-Пресс, 2024.

3. The International Institute for Strategic Studies, On Proposed Countermeasures Against Russia to Compensate Injured States for Losses Caused by Russia’s War of Aggression Against Ukraine, 20 May 2024.

4. https://www.state.gov/office-of-the-spokesperson/releases/2025/01/hitting-russias-military-industrial-base-and-enablers-of-sanctions-evasion?utm_medium=email&utm_source=govdelivery

5. https://www.afsp.info/comprendre-la-guerre-russo-ukrainienne-un-dossier-thematique-de-la-rfsp/

6. https://theins.ru/en/economics/277728

7. https://theins.ru/politika/277052

8. https://storage.googleapis.com/crng/moldova-gas-crisis-solution.html

9. https://storage.googleapis.com/crng/russia-ukraine-europe-gas-transit.html

10. https://www.unian.net/politics/pridnestrove-rossii-nuzhna-vsya-moldova-ne-tolko-pmr-12879747.html

11. https://romania.europalibera.org/a/maia-sandu-alegeri-moldova/33186376.html

12. https://sis.md/sites/default/files/comunicate/fisiere/Scenarii%20de%20influen%C8%9B%C4%83%202024-2025.pdf