Gl.bg.(rz.) dipl. dr. Mihai-Liviu DĂNILĂ^

Abstract. The term of “hybrid threats” is quite prevalent in the recent studies and it implies a high degree of novelty in terms of instruments deployed by an aggressor state. However, their novelty is quite relative – some of the non-conventional methods have a long history and have been previously employed many times before, during wartime. The hybrid threat sphere is an emerging notion in international war and conflict studies, referring to the use of unconventional methods as part of a multi-domain war-fighting approach to disrupt and disable the actions of an adversary without engaging in open hostilities. Disinformation is false or misleading information that is deliberately created, presented, and disseminated for gain or to deliberately mislead the public and that may cause public harm.

Key words: conflict, cyber, cyberspace, digital, disinformation, fight, hostility, hybrid, information operations, misinformation, military, misinformation, psyops, reflexive control, sovereigntist, threats, war

INTRODUCERE

Componentele operaţiunilor hibride au surprins comunitatea internaţională prin pretinsul element de „noutate” în materie de instrumente utilizate pentru îndeplinirea obiectivelor strategice.

În mediul analitic strategic se consideră că respectivele instrumente hibride au un grad ridicat de eficienţă întrucât nu sunt anticipate de ţintă. Aceasta întâmpină dificultăţi inclusiv în ceea ce priveşte estimarea viitoarelor mutări de nivel tactic şi operaţional ale adversarului.

Actualmente s-a demonstrat că aplicarea doctrinei, vectorilor şi componentelor din războiul hibrid este o performanţă de îndeplinire a obiectivelor asumate.

Operaţiunile informaţionale, propaganda, dezinformarea, constituie o secvenţă acţională centrală a strategiei hibride urmărite de Federaţia Rusă la nivel internaţional.

Totodată, tipologia mesajelor promovate, vectorii prin intermediul cărora sunt diseminate ideile reprezintă elemente de noutate, racordate la particularităţile sociale, politice şi tehnologice actuale. Cu toate acestea, algoritmul, pe care se bazează întregul mecanism hibrid, nu este unul nou. Studiile militare sovietice sunt o sursă comprehensivă şi extinsă pentru înţelegerea conceptelor psihologice, pe care se fundamentează, şi a modalităţii de aplicare pentru optimizarea rezultatelor.

Deşi există dezbateri considerabile în literatura academică cu privire la veridicitatea sau utilitatea termenului de război hibrid, utilizarea sa pe scară largă sugerează în mod clar că un concept de război modern, care are în vedere doar o ameninţare

militară convenţională, este depăşit.

Definiţia de lucru a războiului hibrid în această lucrare este următoarea:

Războiul hibrid este utilizarea creativă a puterii hard, soft şi intelligence de către actori statali sau non-statali răuvoitori pentru a atinge obiective războinice şi scopuri politice. Actele maligne includ un spectru larg de instrumente militare şi non-militare ale puterii coercitive dincolo de spaţiul de luptă multi-domeniu conceput în mod convenţional. Războiul hibrid cuprinde politica, diplomaţia, informaţiile, economia, tehnologia, armata şi societatea, precum şi dimensiuni precum cultura, psihologia, legitimitatea şi moralul. Efectuarea coordonată a acestor acte malefice are loc atât în mod deschis, cât şi în mod ascuns, în zonele gri ambigue ale interfeţelor neclare: între război şi pace, prieten şi duşman, relaţii interne şi externe, civili şi militari şi actori statali şi nestatali, precum şi în domenii de responsabilitate aflate în general sub pragul războiului sau ca însoţire a unui conflict armat mai regulat.

SUNT OPERAŢIILE INFORMAŢIONALE O PUTERNICĂ ARMĂ A RUSIEI ÎMPOTRIVA EUROPEI?

Războiul hibrid poate încorpora capabilităţi militare regulate şi neregulate cu activităţi din întregul spectru al manipulării diplomatice, economice, informaţionale şi sociale în vederea promovării obiectivelor adversarului, menţinându-se sub nivelul sau pragul războiului convenţional. O astfel de activitate poate fi atât ascunsă, cât şi evidentă.

Termenul de război hibrid a început să apară pe scară mai largă în literatura de securitate în jurul anului 2005. Iniţial, acesta se referea la confruntarea cu forţe neconvenţionale, precum talibanii din Afganistan sau insurgenţii locali, precum cei din Irak.

Cu toate acestea, termenul a devenit asociat cu provocările reprezentate de acţiunile răuvoitoare coordonate, noi şi nu pur militare întreprinse de actori statali. Aceşti actori au încorporat mai multe mijloace netradiţionale sau neconvenţionale pentru a submina voinţa naţională, a semăna discordie, a confunda acţiunile şi actorii politici şi a submina autoritatea naţională, legitimitatea politică şi libertatea de manevră în rândul naţiunilor sau populaţiilor ţintă.

Termenul de război hibrid este încă problematic din cauza ambiguităţii inerente utilizării sale. Este un termen căruia îi lipseşte precizia în acelaşi mod în care lipseşte termenul de terorism. Tarik Somaz identifică cinci utilizări conexe, dar distincte, ale termenului de război hibrid:

1) Utilizarea fuziunii sinergice de arme convenţionale, tactici neregulate, terorism şi activităţi criminale în acelaşi spaţiu de luptă;

2) Utilizarea combinată a forţelor regulate şi neregulate sub o conducere unificată;

3) Utilizarea diferitelor mijloace militare şi non-militare pentru a ameninţa un inamic;

4) Activităţi sub prag care implică orice combinaţie de mijloace violente şi nonviolente;

5) O modalitate de a atinge obiective politice prin utilizarea activităţilor subversive nonviolente.

Dezinformarea (disinformation) este creată în mod deliberat pentru a induce în eroare, a face rău sau a manipula o persoană, un grup social, o organizaţie sau o ţară.

Informarea eronată (misinformation) este falsă, dar împărtăşită fără intenţia de a provoca prejudicii.

Informarea malefică (malinformation) se bazează pe fapte, dar este utilizată în afara contextului pentru a induce în eroare, a face rău sau a manipula în mod deliberat.

Un actor statal sau non-statal poate folosi confuzia cauzată de cele trei definiţii, tocmai pentru a crea un cadru dorit de luare a deciziilor eronate / greşite.

Toate cele trei abordări sunt utilizate în operaţiunile de informare, războiul psihologic şi războiul hibrid. Informaţiile militarizate ameninţă democraţiile din Uniunea Europeană, NATO şi ţările partenere din întreaga lume. Acestea creează neîncredere în instituţiile naţionale, regionale şi globale, precum şi în guvernele locale şi naţionale. Ele sunt o componentă esenţială atât a ameninţărilor hibride, cât şi a războiului hibrid şi sunt utilizate de actori statali şi non-statali pentru a atinge un anumit obiectiv.

Ca urmare, asistăm în prezent la apariţia unui corp de literatură privind războiul narativ, războiul cognitiv şi concepte similare.

Moscova a intensificat atacurile sale hibride asupra democraţiilor europene.

Luând pulsul ultimelor acţiuni, ne întrebăm: Sunt operaţiile informaţionale cel mai eficient instrument din arsenalul Rusiei şi cum pot riposta guvernele şi societăţile europene?

Mediul analitic finlandez nu agreează afirmaţia că operaţiile informaţionale ruseşti ar putea fi mai dăunătoare pentru securitatea europeană decât războiul din Ucraina. Acolo, Rusia comite crime împotriva umanităţii, distruge vieţi şi mijloace de trai şi sfidează însăşi baza ordinii europene şi principiile fundamentale ale dreptului internaţional.

În comparaţie, operaţiile informaţionale ale Rusiei operează la un nivel complet diferit. Succesul lor este mai degrabă un semn al propriilor noastre slăbiciuni şi vulnerabilităţi societale decât al atotputerniciei Rusiei în războiul informaţional.

Cel mai adesea, operaţiile informaţionale ale Rusiei profită de fricţiunile deja prezente în societăţile democratice europene. Este posibil ca Moscova să fi jucat un rol în succesele electorale neaşteptate ale partidelor de extreme dreapta şi stânga pro-ruse în Europa, însă societăţile occidentale au gafat singure în rest. Grupurile care se simt înstrăinate de elita politică şi mai puţin integrate într-o societate ar putea găsi atractive mesajele simpliste şi teoriile conspiraţiei ale ultrapopuliştilor.

Acestea fiind spuse, aş adăuga că cele mai periculoase operaţii informaţionale ale Rusiei sunt cele pe care noi nici măcar nu le observăm. Atunci când factorii de decizie occidentali fac referiri la „concesii reciproce”, pe care ar trebui să le facă atât Ucraina, cât şi Rusia, mulţi nici nu realizează că acestea se produc ca un ecou al naraţiunii Kremlinului.

Arma informaţională secretă a Rusiei, pe care ar trebui să învăţăm cu toţii să o recunoaştem – şi să o contracarăm conştient – este Controlul reflexiv.

Teoria Controlului reflexiv

Teoria Controlului reflexiv reprezintă un principiu fundamental utilizat în majoritatea acţiunilor de manipulare sau dezinformare, considerată, în literatura de specialitate, a fi un instrument utilizat eminamente de Federaţia Rusă, deşi, în perioada Războiului Rece, conceptul pare să fi fost utilizat inclusiv de tabăra adversă.

Teoria controlului reflexiv (TCR) reprezintă un mecanism de influenţare a procesului decizional dintr-un stat şi presupune transmiterea de informaţii fabricate (parţial adevărate, parţial false) către adversar, acestea fiind de natură a-l determina să ia o decizie voluntară, favorabilă intereselor iniţiatorului acţiunii.

TCR devine un instrument deosebit de util pe timp de război, atunci când actorii implicaţi trebuie să obţină cât mai multe avantaje de pe urma acţiunilor adversarului. Conceptul nu este nou, acesta fiind consemnat în literatura militară sovietică la începutul secolului trecut şi studiat de forţele armate ruse la nivel tactic şi operaţional.

Aplicarea controlului reflexiv presupune crearea, de către un actor, a unei imagini deformate a lumii, pe care adversarul să o accepte şi în baza căreia să acţioneze eronat. Terminologia americană dispune de un concept relativ similar, respectiv „managementul percepţiei”.

În timp ce TCR constituie metoda strategică de abordare a realităţii, metodele tactice includ: „transferul unei imagini asupra unei situaţii”, „determinarea adversarului să urmărească un anumit obiectiv”, „transferarea unei decizii”. Alte metode presupun „diseminarea informaţiilor false”, „dezvăluirea unor fragmente de informaţii la momente oportune”, „proiectarea unei imagini alterate şi amplificate despre sine, alta decât cea reală”.

Teoria controlului reflexiv are la origine principiile enunţate de I.P. Pavlov despre reflexele condiţionate şi presupune controlarea comportamentului reflex al unui actor internaţional prin furnizarea unui anumit tip de stimul informaţional.

TCR este un concept central al războiului informaţional; în esenţă, acesta exploatează vulnerabilităţile psihologice, morale sau alte elemente de personalitate ale liderilor. Modalitatea de aplicarea a controlului reflexiv depinde foarte mult de capacităţile analitice ale „designer-ului”, cunoaşterea din perspectivă psihologică a adversarului, acumularea unui input informaţional consistent despre acesta şi despre filtrul său de analiză a lumii înconjurătoare, dar şi de capacitatea de identificare cu acurateţe a stimulilor informaţionali care pot genera o anumită reacţie.

Ceea ce diferenţiază, într-o anumită măsură, teoria controlului reflexiv de alte concepte specifice războiului informaţional este faptul că TCR lansează informaţii de natură să modifice produsul decizional al unui conducător. Prin urmare, în timp ce propaganda sau dezinformarea vizează alterarea informaţiilor accesate de populaţie, teoria controlului reflexiv vizează deciziile la nivel înalt. Contracararea acţiunilor specifice TCR se dovedeşte a fi foarte dificilă întrucât nu se poate stabili cu exactitate dacă şi cât a intervenit adversarul asupra informaţiilor transmise.

Scurte precizări privind cultura rusă a războiului

În cultura strategică rusă, războiul este înţeles ca fiind un spectru foarte larg, variind de la operaţiuni secrete cu profil scăzut la lupte la scară largă, de intensitate ridicată. Acest lucru face dificilă evaluarea eficienţei relative a operaţiilor informaţio–nale în comparaţie cu luptele convenţionale din Ucraina sau cu activităţile clandestine din domeniul cyber şi al mediului sub-acvatic. Toate aceste elemente sunt interconectate şi se consolidează reciproc.

Ca speţe, efectele campaniilor de dezinformare ruseşti din Rep. Georgia, Rep. Moldova, România şi R.F. Germania sunt mult sporite pe fondul războiului de agresiune al Rusiei în Ucraina, al demonstraţiilor sale de putere dură şi al retoricii sale nucleare ameninţătoare. Fiecare acţiune cinetică întreprinsă de Rusia pe câmpul de luptă ucrainean şi în jurul acestuia este, de asemenea, menită să servească drept avertisment non-cinetic pentru alte state: „Nu vă opuneţi nouă, sau veţi trece prin acelaşi calvar”.

Ca majoritatea regimurilor autoritare, Rusia consideră orice formă de disidenţă sau nemulţumire publică drept o vulnerabilitate şi orice vulnerabilitate drept o oportunitate de a fi exploatată împotriva adversarilor săi.

În unele ţări – în special în Europa Centrală şi de Est – teama de escaladare şi de agresiune rusă serveşte drept instrument-cheie pentru a încuraja disidenţa publică. În schimb, în ţări occidentale precum Franţa, Regatul Unit sau chiar Statele Unite, subversiunea rusă tinde să acţioneze mai indirect, încercând să inflameze tensiunile existente, fie că îşi au rădăcinile în nemulţumiri sociale şi economice sau în politici identitare.

CAZUISTICĂ ÎN SPAŢIUL EUROPEI LA OPERAŢIILE INFORMAŢIONALE ALE RUSIEI

Operaţiile informaţionale sunt o armă importantă în arsenalul Rusiei împotriva Europei, care valorifică în mod eficient diviziunile sociale existente. Cu toate acestea, puterea lor depinde de rezistenţa Europei şi de reacţiile la războiul hibrid.

Spre deosebire de atacurile cinetice asupra infrastructurilor critice, dezinformarea şi influenţa malignă a informaţiilor reprezintă o ameninţare hibridă mai subtilă, dar mai durabilă: Acestea erodează încrederea în instituţii, adâncesc fracturile societale şi subminează coeziunea democratică.

Speţa RO în analiza bruxelleză

După cum vedem în România, ţara a fost aruncată într-una dintre cele mai profunde crize politice de la căderea comunismului prin victoria şocantă din primul tur a candidatului independent la preşedinţie Călin Georgescu – un suveranist puţin cunoscut şi admirator al lui Putin.

Deşi rolul direct al Rusiei sau al altor actori rău intenţionaţi este greu de caracterizat, este clar că algoritmul opac al TikTok, bazat pe implicare, a răspândit rapid dezinformarea şi naraţiunile adaptate care au întărit sentimentele anti-NATO şi pro-ruseşti, exploatând nemulţumirile economice şi temerile legate de securitate. Chiar dacă majoritatea partidelor au făcut campanie pe TikTok, tracţiunea fără precedent a lui Georgescu ridică întrebări cu privire la motivul pentru care algoritmul a amplificat mesajul său în detrimentul altora. Acest lucru reflectă strategii mai ample ale Rusiei şi Chinei de a încuraja polarizarea şi de a slăbi democraţiile europene prin intermediul platformelor de social media.

Având în vedere că milioane de oameni se bazează pe TikTok sau pe alte platforme pentru a afla ştiri, trebuie să ne întrebăm ce anume văd aceştia şi cum stimulează acest lucru nihilismul politic, polarizarea, radicalizarea sau apatia.

Operaţiunile informaţionale ruseşti fiind din nou la modă, din Rep. Moldova până în Franţa şi din landul german Brandenburg până în Georgia, politicienii care au adoptat punctele de vedere ale Kremlinului au obţinut rezultate bune în alegeri. România l-ar putea alege drept viitor preşedinte pe Călin Georgescu, un nonconformist care se revoltă împotriva sprijinului occidental pentru Ucraina.

De obicei, comentatorii văd în toate acestea mâna lungă a preşedintelui rus Vladimir Putin. Cu toate acestea, în realitate, ascensiunea demagogilor se datorează mai degrabă factorilor specifici fiecărei ţări decât intrigilor Kremlinului. Desigur, războinicii informatici ruşi sunt dornici să exploateze orice diviziuni sociale şi politice interne pentru a submina Occidentul şi aliaţii săi de pe teren. Cu toate acestea, aceste diviziuni interne nu apar din senin. Şi nici nu s-ar evapora dacă Moscova nu ar fi acolo să agite apele.

Unele ţări sunt mai vulnerabile decât altele. Privind analitic la Rep. Moldova, care se pregăteşte pentru alegerile generale critice din vara viitoare (2025), colegii de călătorie şi proxeneţii Rusiei pot obţine un avantaj, nu fără ajutor din partea operaţiunilor informaţionale legate de Kremlin.

Puncte de vedere ale analiştilor europeni

Dintr-o perspectivă poloneză, Rusia duce un război pe ambele fronturi, militar şi psihologic, prin încercarea de a influenţa societăţile democratice occidentale. Aceasta nu a început în 2022, ci cu mulţi ani – chiar decenii în urmă.

Rusia a adoptat, a dezvoltat şi a modernizat vechile metode sovietice de deturnare a informaţiilor şi operaţiuni de propagandă, cunoscute în mod obişnuit sub denumirea de măsuri active. Ea a învăţat rapid, şi chiar a fost pionieră, în utilizarea eficientă şi inovatoare a noilor tehnologii informaţionale, în special a reţelelor sociale. Kremlinul speră că acest lucru îi va permite să îşi echilibreze parţial numeroasele slăbiciuni faţă de Occident. Rusia are acces liber la spaţiul mediatic european sau chiar l-a piratat. Prin urmare, nu numai că exploatează vulnerabilităţile acestui spaţiu, dar le şi adânceşte.

Societăţile occidentale sunt încă confruntate cu problema recunoaşterii acestui tip specific de război rusesc împotriva lor. Un diagnostic precis a fost elaborat la nivel de experţi. Aşadar, problema europeană nu este lipsa de cunoştinţe despre operaţiunile informaţionale ruseşti. Acestea au fost bine identificate şi cartografiate. Dar nu putem doar să observăm modul în care ruşii ne influenţează spaţiul informaţional, polarizează, creează noi linii de demarcaţie în cadrul societăţilor sau încearcă să influenţeze rezultatele alegerilor pentru a submina democraţiile noastre. Problema noastră este lipsa voinţei politice de a spune lucrurilor pe nume şi de a reacţiona. Acest lucru trebuie să se schimbe.

Dintr-o altă perspectivă, atunci când impactul operaţiunilor informaţionale ruseşti este comparat cu acţiunile militare directe, precum invazia Ucrainei, este evident că ambele reprezintă ameninţări semnificative. Cu toate acestea, ele operează la niveluri diferite ale coeziunii şi securităţii europene. Deşi nu reprezintă o ameninţare fizică la adresa securităţii europene, operaţiunile informaţionale ruseşti sunt deosebit de insidioase, deoarece exploatează fisurile societale, slăbesc procesele democratice şi amplifică poveştile de dezbinare în interiorul şi între naţiuni. Într-un fel, ele pot fi mai periculoase decât agresiunea militară, deoarece creează o erodare pe termen lung a încrederii în instituţiile democratice şi destabilizează permanent regiuni întregi.

Prin falsificarea site-urilor web ale unor surse de ştiri bine cunoscute şi de renume şi vizând sistemele electorale şi opinia publică, operaţiunile informative ruse pot modifica în mod eficient rezultatele politice în favoarea sentimentelor anti-UE sau pro-ruse. Avem numeroase dovezi ale unor astfel de operaţiuni în statele membre ale UE şi în ţările vecine ale UE, alegerile din Germania de Est şi Rep. Georgia fiind două dintre cele mai recente exemple.

Cu toate acestea, nu avem strategii adecvate pentru a combate aceste operaţiuni informaţionale. Aceasta arată cât de multifaţetată este de fapt ameninţarea rusă: Europa trebuie nu numai să îşi dezvolte capacităţile de apărare, ci şi să îşi îmbunătăţească simultan mecanismele de securitate cyber. Fără acestea din urmă, sprijinul politic şi social pentru cele dintâi va fi în pericol.

Recent, Bruno Kahl, preşedintele Serviciului federal german de informaţii, a avertizat că activităţile hibride ale Rusiei în Europa au atins o amploare fără precedent. Operaţiunile din spaţiul informaţional constituie un element central al aşa-numitului „război de nouă generaţie” al Moscovei. Scopul acestor operaţiuni este de a slăbi adversarul din interior. Tensiunile şi conflictele din societate oferă o poartă perfectă, iar vulnerabilităţile sunt exploatate în mod direcţionat.

În ceea ce priveşte R.F. Germania, se poate observa o discrepanţă îngrijorătoare: pe de o parte, Republica Federală – în special ca al doilea mare susţinător al Ucrainei după Statele Unite – este o ţintă centrală pentru încercările Rusiei de a-şi exercita influenţa; pe de altă parte, gradul de rezilienţă la diferite niveluri ale societăţii germane este surprinzător de scăzut. Disponibilitatea unor părţi ale publicului (politic) de a adopta naraţiuni ruseşti ar trebui să îngrijoreze pe oricine se preocupă de stabilitatea democraţiei liberale în cel mai mare stat membru al UE.

Aşadar, ce ar trebui făcut? În primul rând, politicienii nu ar trebui să ezite să transmită populaţiei un mesaj clar cu privire la situaţia ameninţării hibride. Nu este ceva nou, dar rămâne adevărat: punctul de cotitură nu începe în arsenalele forţelor armate, ci în mintea cetăţenilor.

Puncte de vedere ale centrelor de analiză europeană

Considerarea operaţiunilor informaţionale drept „cea mai potentă armă” a Rusiei necesită examinarea eficacităţii şi a limitelor acestora. Operaţiunile informaţionale sunt instrumente rentabile şi pe termen lung. Atunci când sunt desfăşurate strategic, acestea sunt capabile să amplifice nemulţumirile existente, să semene diviziuni în societăţi şi să manipuleze opinia publică.

Cu toate acestea, operaţiunile informaţionale sunt rareori eficiente pe cont propriu. Pentru a folosi analogia cu o armă, acestea au nevoie de un detonator, de o încărcătură explozivă şi de un sistem de lansare – şi numai atunci când condiţiile sunt propice pentru ţintă, ele pot multiplica efectele exploziei. Operaţiunile informaţionale dau rezultate numai atunci când sunt combinate cu alte instrumente – influenţă economică, poziţionare militară, presiune diplomatică – şi când condiţiile sociale sunt favorabile, permiţând Rusiei să găsească aliaţi pe teren cu interese comune. Chiar dacă Moscova a vizat peste douăzeci de ţări africane cu operaţiuni informaţionale, rezultatele au fost vizibile doar în câteva state instabile sau sărace.

În Europa, operaţiunile informaţionale amplifică problemele sociale preexistente, cum ar fi stagnarea economică, populismul în creştere şi dezbaterile culturale care divizează. Cu toate acestea, ar fi avut ele acelaşi impact dacă economia Europei ar fi fost prosperă, inflaţia scăzută, iar partidele populiste mai puţin influente? Probabil că nu. Influenţa economică şi alianţele politice ale Rusiei contribuie cu siguranţă la aceste probleme, alături de operaţiunile informaţionale.

Dar operaţiunile informaţionale sunt un multiplicator, nu principalul motor al provocărilor Europei. Ele fac parte dintr-un concept general inseparabil al Kremlinului de agresiune deschisă şi hibridă, la care Occidentul se străduieşte să găsească un răspuns adecvat în trei dimensiuni: în recunoaşterea problemei, în consolidarea rezistenţei şi în descurajare / contraatac.

Operaţiunile informaţionale au fost mult timp subestimate, însă eficacitatea lor depinde doar de slăbiciunile societăţilor libere. Acestea variază de la creşterea economică inegală la cultura de anulare şi corectitudinea politică excesivă.

Politica democratică trebuie pur şi simplu să ofere o conducere mai solidă şi rezultate bune.

Societăţile libere trebuie, de asemenea, să dezvolte modalităţi mai bune de detectare şi prevenire a atacurilor informaţionale. Acest lucru nu se referă doar la o mai bună reglementare a serviciilor de informaţii şi a reţelelor sociale, ci – mai important – la o mai bună cultură mediatică şi la o societate civilă activă, inclusiv mass-media, grupuri de reflecţie şi fundaţii, care să fie sprijinită de guverne.

De asemenea, acestea trebuie să treacă la o contraofensivă. Nu există niciun motiv pentru care guvernele şi ONG-urile să nu contracareze propaganda dictatorilor pe propriul lor teritoriu. Ruşii pro-democraţie din străinătate pot fi mai bine pregătiţi să transmită acasă antidoturi puternice la propaganda Kremlinului. Şi cum Rusia nu separă operaţiunile informaţionale de sabotaj, Occidentul trebuie să găsească modalităţi de a-şi introduce propriile hacking-uri şi diversiuni în amestec. Este trist de spus, dar acest lucru este acum indispensabil pentru supravieţuirea libertăţii în Europa.

POTENŢIAL, ACŢIUNI ŞI PROCESE DERULATE

Operaţiunile informaţionale sunt cel mai activ şi eficient instrument ofensiv al Rusiei împotriva NATO – atât timp cât descurajarea alianţei împotriva atacurilor cinetice la scară largă este puternică. Guvernul rus este mai pregătit ca niciodată să îşi intensifice atacurile hibride asupra NATO. Un atac rusesc evident, la scară largă, nu numai că ar declanşa clauzele de apărare reciprocă, dar ar inspira oamenii şi ţările să se adune în jurul drapelului şi să strângă rândurile – opusul obiectivelor Rusiei, materializată în apărarea uimitor de eficientă a Ucrainei, aderarea Finlandei şi Suediei la NATO şi finanţarea de către UE a luptei Ucrainei după invazia la scară largă a Rusiei.

În ceea ce priveşte dimensiunea informaţională, Rusia nu se confruntă cu un pachet de consecinţe semnificative pentru operaţiunile sale secrete şi din ce în ce mai exagerate. Ea continuă să afecteze democraţia şi coeziunea fără a avea nevoie de o strategie sofisticată. Se poate baza pe aliaţi utili, de la omul de afaceri american Elon Musk la candidatul la preşedinţia României Călin Georgescu, amplificând minciunile, exploatând nemulţumirile şi semănând neîncrederea.

Nu contează dacă aceşti oameni îşi coordonează sau nu activităţile antidemo-cratice cu Rusia. Dacă tot mai mulţi dintre ei ajung în poziţii de putere, o nouă cohortă de lideri în stilul prim-ministrului ungar Viktor Orbán va vinde realizările democratice ale Europei – sau coeziunea şi descurajarea acesteia vor fi atât de afectate încât Kremlinul poate lua ce vrea.

Pentru Rusia, operaţiunile de informare reprezintă o modalitate relativ necostisitoare de a-şi urmări în mod eficient obiectivele de politică externă. În prezent, Kremlinul se concentrează pe întreruperea ajutorului financiar extern şi a livrărilor de arme către Ucraina. În esenţă, Putin urmăreşte să izoleze Ucraina, forţând-o să intre într-o confruntare unu la unu pentru a o dezmembra în cele din urmă.

Partenerii Ucrainei din cadrul grupului Ramstein depăşesc Rusia de peste douăzeci de ori în ceea ce priveşte potenţialul militar-industrial. Cu toate acestea, mobilizarea deplină a acestui avantaj în favoarea Ucrainei depinde în mare măsură de voinţa politică a guvernelor occidentale. Operaţiunile informaţionale ruseşti vizează paralizarea acestei voinţe.

Obiectivul principal al Kremlinului este de a prinde Occidentul într-o poziţie reactivă, obligându-i pe liderii politici să ia decizii bazate mai degrabă pe frică şi pe considerente politice pe termen scurt decât pe imperative strategice de securitate.

Moscova înţelege că opinia publică joacă un rol crucial în procesele politice occidentale. În consecinţă, Kremlinul se străduieşte să adâncească diviziunile interne din societăţile occidentale, valorificând nu numai politicienii populişti radicali, ci şi pe oricine ar putea servi scopurilor sale.

Pentru a contracara operaţiunile informaţionale ale Rusiei, este vitală o angajare în mod consecvent cu publicul, sensibilizându-l cu privire la ameninţările la adresa securităţii reprezentate de Rusia şi subliniind importanţa critică a solidarităţii europene în asigurarea victoriei Ucrainei pentru un viitor mai sigur.

Operaţiunile informaţionale din ce în ce mai eficiente ale Rusiei fac parte din războiul ascuns al Moscovei împotriva democraţiei liberale şi sunt doar o armă din arsenalul său. Aceasta este o ameninţare atât externă, cât şi internă la adresa democraţiei, ajutată şi încurajată de anumite grupuri şi guverne din UE – uneori încurajate şi finanţate de Rusia.

Actorii non-statali joacă un rol semnificativ, dacă nu chiar predominant, în astfel de activităţi, chiar dacă un guvern se află în spatele lor. Scopul acestor activităţi este destabilizarea, subminarea sprijinului politic şi, în cele din urmă, distrugerea democraţiei. Iar Rusia nu este singura ţară care desfăşoară astfel de operaţiuni împotriva Europei.

Europa trebuie să facă mult mai mult pentru a construi o Democraţie defensivă, adică o democraţie care se poate apăra singură, contracarând astfel de ameninţări în ţară şi în străinătate, unde sistemele autocratice urmăresc să submineze democraţia.

Aceste acţiuni sunt legate de cea mai mare ameninţare a Europei: Războiul Rusiei împotriva Ucrainei. Dacă Rusia nu este oprită, ameninţarea militară directă împotriva altor părţi ale vecinătăţii şi, în cele din urmă, împotriva NATO va creşte. Aceasta implică contracararea ameninţărilor informaţionale, consolidarea capacităţilor noastre de apărare şi sprijinirea Ucrainei pentru a continua să se apere – nu impunerea unei încetări a focului care subminează securitatea Ucrainei şi a Europei pe termen mediu.

Recent, la întoarcerea dintr-o călătorie în Balcani, preşedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a denunţat „atacul hibrid” al Rusiei care încearcă să submineze democraţiile occidentale din regiune. Între timp, în Rep. Moldova, preşedinta proeuropeană Maia Sandu a reuşit la limită să câştige realegerea în faţa rivalei sale pro-ruse, în timp ce în Georgia – protestele împotriva unei victorii pro-ruse în alegerile parlamentare viciate.

Dimensiunea militară convenţională a agresiunii Rusiei împotriva Ucrainei şi nevoia de asistenţă occidentală în domeniul apărării pentru Kiev sunt dominante în dezbaterile publice şi ale experţilor, iar operaţiunile hibride sau din „zona gri” au primit mai puţină atenţie, însă acestea rămân un element indispensabil al războiului Rusiei în Ucraina. Deportările forţate ale ucrainenilor, „paşaportizarea” în teritoriile nou ocupate, atacurile asupra infrastructurii critice, operaţiunile de dezinformare – acestea şi alte cazuri se încadrează bine în strategia Kremlinului de derulare a operaţiilor hibride. Acestea urmăresc să frângă voinţa de rezistenţă a Ucrainei şi să otrăvească încrederea oamenilor în guvernul lor, în mass-media independentă şi în alte instituţii democratice.

Cu toate acestea, regimul rus nu a renunţat la obiectivul său obsesiv de a cuceri Ucraina şi nu duce lipsă de instrumente, resurse şi trucuri pentru a urmări acest obiectiv imperialist. Pentru Ucraina şi partenerii săi, aceasta reprezintă provocarea de a-şi consolida rezistenţa în domenii non-militare, în timp ce accentul principal se pune în continuare pe supravieţuirea fizică şi războiul convenţional.

IDEI CONCLUZIVE

Ameninţarea hibridă se referă la acţiunile militare şi non-militare potenţiale, deschise şi secrete, pe care un stat sau un actor nestatutar le-ar putea întreprinde pentru a submina o societate vizată şi a-şi atinge obiectivele politice. Aceste acţiuni depăşesc interacţiunea normală a statelor, fără a urmări în mod necesar un scop războinic.

Nu toate ameninţările hibride pot fi clasificate în mod clar drept probleme militare.

Multe se întâmplă în fiecare zi.

Alianţele se schimbă, liderii se schimbă, iar conflictele izbucnesc.

Un NATO mai puternic este esenţial pentru menţinerea păcii prin descurajare şi apărare, abordând în acelaşi timp provocările şi ameninţările la adresa securităţii cu care se confruntă comunitatea transatlantică.

Democraţia funcţională, atât a Europei, cât şi a Ucrainei, a fost întotdeauna o caracteristică cheie care a diferenţiat continentul european de Rusia autoritară. Aşteptarea larg răspândită în prezent este că războiul, în loc să servească drept scuză pentru oprirea reformelor democratice, ar trebui să fie tratat ca un declanşator pentru modernizarea şi consolidarea în continuare a instituţiilor de guvernare, făcându-le mai puţin vulnerabile la influenţa malefică a Moscovei.

Reflectând imperativul de a lupta pe ambele fronturi, factorii de decizie urmăresc un răspuns integrat care poate fi descris drept rezilienţă democratică totală. Concentrându-se pe reformele democratice ca parte a rezistenţei întregii societăţi la atacurile Rusiei, UE şi Ucraina au adoptat o abordare mult mai largă a rezilienţei decât există în prezent în multe state ale lumii.

Este posibil ca multe activităţi asociate ameninţărilor hibride să nu fie obiectivul principal al forţelor lor militare naţionale, ci să revină altor actori din domeniul securităţii naţionale – agenţii de informaţii naţionale sau internaţionale, poliţie sau alte agenţii guvernamentale. Aceste diviziuni ar trebui să fie cartografiate ca parte a procesului de elaborare a cursului de acţiune şi, acolo unde este posibil, ar trebui consultaţi experţi din aceste alte agenţii, dacă nu sunt implicaţi direct în furnizarea materialelor relevante. Conceptualizarea ameninţărilor hibride şi oferirea unei imagini de ansamblu a potenţialilor vectori de ameninţare hibridă, într-o mare varietate de domenii, trebuie să fie o nouă formă de pregătire a tuturor decidenţilor.

Bibliografie şi webografie

1. Strategia Naţională de Apărare a Ţării, 2020-2024;

2. Andrew Korybko, „Hybrid wars: the indirect adaptive approach to regime change”, Moscova, 2015;

3. Referinţe, „2^nd EEAS Report on Foreign Information Manipulation and Interference Threats, A Framework for Networked Defence”, ianuarie 2024;

4. Sebastian Bay, „Countering hybrid threats to elections: From updating legislation to establishing collaboration networks”, March 2024, Hybrid CoE Research Report 12;

5. Sauli Niinistö, Raport: „Safer Together, Strengthening Europe’s Civilian and Military Preparedness and Readiness”, COM UE, noiembrie 2024;

6. SEAE, „Operation False Façade: Insights from a FIMI, Information Laundering Scheme”, Technical Report on FIMI Threats / April 2024;

7. Silviu Nate, open acces, „Ukraine’s Journey to Recovery, Reform and Post-War Reconstruction, A Blueprint for Security, Resilience and Development”, Springer, 2024;

8. Tarik Solmaz, „Hybrid Warfare: One Term, Many Meanings,” Small Wars Journal, 25 februarie 2022;

9. Dr. Stamatin Georgiana Ştefana (Ilişanu), Revista Intelligence, 2017,
   https://intelligence.sri.ro/teoria-controlului-reflexiv-logica-razboiului-hibrid/;

10. https://carnegieendowment.org/europe/strategic-europe/2024/12/taking-the-pulse-are-information-operations-russias-most-potent-weapon-against-europe?lang=en, articol;

11. https://www.nato.int/nato_static_fl2014/assets/pdf/2024/7/pdf/241007-hybrid-threats-and-hybrid-warfare.pdf