lect. univ. dr. Florian OLTEANU

Abstract. Undoubtedly, the recent US elections, which took place on November 5, 2024, will influence the course of American foreign policy, including the European approach.

American foreign policy was based on a series of directions that political scientists popularly called “doctrines.” Personally, I read about the Monroe Doctrine, “Wilson’s 14 Points”, the Truman Doctrine, and obviously going through the detente encouraged by Ronald Reagan and George H. Bush as a culmination of the efforts made by Dwight Eisenhower, John F. Kennedy, Richard Nixon with the help of Secretary of State Henry Kissinger.

Bill Clinton, George W. Bush, Barack Obama, and Joe Biden all seemed to want to take American politics back to the era of Dwight “Ike” Eisenhower. Donald J. Trump, already holding a term in the White House, followed by Joe Biden, will return on January 20, 2025 for a second term in the most coveted political office in the world.

Key words: USA, 2024 Presidential elections, Trump, foreign policy, doctrines

Fără îndoială, recentele alegeri din SUA, care au avut loc pe 5 noiembrie 2024, vor influenţa cursul politicii externe americane, inclusiv abordarea europeană.

Politica externă americană s-a bazat pe o serie de direcţii, pe care politologii le-au numit popular „doctrine”. Personal, eu am citit despre Doctrina Monroe, „Cele 14 puncte ale lui Wilson”, despre Doctrina Truman şi, evident, trecând prin destinderea încurajată de Ronald Reagan şi George H. Bush, ca un apogeu al eforturilor făcute de Dwight Eisenhower, John F. Kennedy, Richard Nixon cu ajutorul Secretarului de Stat Henry Kissinger.

Bill Clinton, George W. Bush, Barack Obama şi Joe Biden au părut că vor să reia politica americană din perioada lui Dwight „Ike” Eisenhower. Donald J. Trump, deţinător deja al unui mandat la Casa Albă, urmat de Joe Biden, va reveni pe 20 ianuarie 2025 pentru un al doilea mandat în cel mai râvnit birou de om politic din lume.

DOCTRINA MONROE:
„BAZA” POLITICII EXTERNE AMERICANE PÂNĂ ÎN 1917

Statele Unite ale Americii aveau patru decenii de existenţă oficial recunoscută în 1823, după Tratatul de la Versailles din 1783. Din 1787, noua republică federală, o uniune federală de 13 state, avea o Constituţie, care, cu unele amendamente, este în vigoare¹.

Doctrina Monroe, ca definiţie de dicţionar, reprezintă o strategie de politică externă americană, elaborată şi asumată de către cel de al cincilea preşedinte american James Monroe (1758-1831), care a condus SUA în intervalul 1817-1825. Doctrina a fost prezentată când James Monroe a susţinut cel de-al şaptelea discurs despre starea naţiunii ca preşedinte de stat.

Doctrina Monroe prevedea ca nicio forţă europeană, mare putere să mai poată întemeia colonii în America sau să se amestece pe continentul american.

În schimb, guvernul american proclama neutralitatea în cazul conflictelor dintre colonii şi metropolele lor. Guvernul american considera că orice agresiune contra sa era un act de ostilitate.

Doctrina Monroe – context şi situaţii până în 1917

Până la 1824, Spania s-a luptat să controleze ultimele colonii din America Latină, dar suflul independenţei a fost mai puternic. Nume ca Manuel Belgrano, Miguel Hidalgo, Jose de San Martin sau „El Libertador” Simon Bolivar au avut conştiinţa mai puternică şi statele lor au devenit independente.

Simon Bolivar voia să creeze în Sud, în Anzi, ceea ce nord-americanii creaseră între Coasta de Est şi Munţii Allegheny. Federaţia Anzilor n-a devenit vreodată realitate, pentru că toate coloniile devenite state independente erau diferite etnic, în ciuda limbii spaniole, care era lingua franca. Disputele erau prea mari ca să se găsească puncte comune.

Doctrina Monroe a funcţionat în timpul Războiului de Secesiune, când nici Marea Britanie şi nici Franţa, care pusese un Habsburg pe tronul Mexicului, n-au intervenit în favoarea Sudului, contra Nordului. Din contră, Nordul a fost favorizat tacit².

Războiul cu Mexicul, care, după 1849, a dus la extinderea teritoriului american cu noi state ca New Mexico, Arizona, Texas, conflictul americano-spaniol de la finele secolului al XIX-lea, încheiat cu victoria americanilor, atitudinea faţă de revoluţiile din Mexic au făcut ca doctrina să funcţioneze.

Doctrina Monroe – obştescul sfârşit

La 6 aprilie 1917, SUA declarau război Germaniei şi, în decembrie 1917, Austro-Ungariei. Pretextul a fost găsirea corespondenţei germane secrete, care arăta că Berlinul dorea să incite Mexicul contra SUA.

Din 1917, SUA au intervenit în Europa, mai ales în vremea celui de Al Doilea Război Mondial şi în vremea Războiului Rece. Chiar şi după colapsul sovietic, SUA au intervenit în Europa şi în lume.

DOCTRINA WILSON ŞI AVATARURILE SALE
ÎN TIMPUL ADMINISTRAŢIILOR CLINTON, OBAMA ŞI BIDEN

Preşedintele Woodrow Wilson a ţinut enorm la integritatea Austro-Ungariei! Statele Unite ale Americii au declarat război Austro-Ungariei abia la 7 decembrie 1917. Preşedintele SUA Woodrow Wilson avea o contradicţie de viziune cu Secretarul de Stat Robert Lansing. Ulterior, Edith Wilson îl va îndepărta de la Casa Albă după accidentul vascular celebral al soţului ei.

Preşedintele Woodrow Wilson şi-a imaginat arhitectura de securitate a lumii, pe spaţii mari. În mintea lui, Austro-Ungaria ar fi putut deveni un „Imperiu Danubian”. I se părea perfect normal ca legea să fie unică pe tot cursul Dunării. „Grupul secret privind pacea”, format din experţi, denumit „The Inquiry”, fusese înfiinţat, organizat şi coordonat de către Colonelul Edward M. House, considerat de către contemporani un oportunist. Colonelul Edward M. House a fost ultimul însărcinat cu afaceri al SUA la Viena, înainte de începutul războiului dintre SUA şi Austro-Ungaria în 1917³.

„Comisia Dunării” ne-a impus nouă, ca stat modern riveran al Dunării, decizii privind gurile fluviului, aflate pe teritoriul nostru naţional.

Preşedintele Woodrow Wilson a dorit o Austro-Ungarie federalizată. Această structură ţinea practic popoarele cu origini şi aspiraţii naţionale diferite, la un loc. În contrast cu unioniştii români, demnitarul român Aureliu C. Popovici a redactat, în 1906, un proiect de federalizare a Austro-Ungariei, intitulat „Statele Unite ale Austriei Mari”. În limba germană, limba, în care a fost redactat proiectul, acesta se numea „Vereinigte Staaten von Groß-Österreich”. Dar în engleză cum ar fi sunat? United States of Great Austria? Abrevierea ar fi fost USGA, cam apropiată de SUA! I se părea echitabil domnului Woodrow Wilson, în 1918, să preia conceptul de „Mitteleuropa” şi să-l recalibreze, transformîndu-l în brand politic. Şi aceasta în timp ce Thomas Masaryk, Vasile Stoica, precum şi alţi luptători pentru independenţă şi unitate naţională erau primiţi în SUA de către comunităţile de imigranţi stabiliţi pe „Pământul Făgăduinţei” şi sprijiniţi să ceară autodeterminarea naţiunilor lor.

Preşedintele Wilson a lansat, deci, acum un secol, în 8 ianuarie 1918, o declaraţie-program, „Declaraţia celor 14 puncte”. Dar, la 8 ianuarie 1918, preşedintele Woodrow Wilson încă mai voia federalizarea Austro-Ungariei! De ce i se părea agreabilă ideea? Nu doar pentru că Dunărea străbătea teritorii cam cât Mississippi, ci şi pentru că austriecii şi ungurii aveau în SUA o diasporă activă financiar şi cultural. Deja, în SUA şi Europa sunt publicate numeroase lucrări, care fac aceste apropieri.

Oare de ce Administraţiile Clinton, Obama şi Trump au sprijinit Grupul de la Vişegrad, recreat imediat după căderea comunismului, în amintirea unei ligi medievale europene cu acelaşi nume şi cam cu aceeaşi actori statali? Drumul îl deschisese chiar George H. Bush. Când a vizitat Budapesta, în iulie 1989, maghiarii au inaugurat statuia generalului Harry Hill Bandholtz, cel care în calitate de comandant interaliat a făcut totul ca după 5 octombrie 1919 românii să se retragă din Budapesta, pe care o ocupaseră în august 1919.

Administraţia Clinton s-a implicat în disoluţia Iugoslaviei şi a Cehoslovaciei, în stilul, pe care-l ştim astăzi din istorie. În spaţiul ex-sovietic au izbucnit, ulterior, conflictele din exclave sau enclave: Transnistria, Nagorno-Karabah, Daghestan, Cecenia, Osetia etc.

Administraţia Biden a încercat să împiedice conflictul din primul mandat al lui Donald Trump dintre UE şi SUA. Joe Biden pur şi simplu a căutat să susţină Ungaria şi Austria, state care pendulează între UE şi Rusia cu abilitate, Ungaria fiind şi stat NATO.

DOCTRINA TRUMAN ŞI „ENTRANCHMENT” CU AVATARURILE SALE
ÎN ADMINISTRAŢIILE CLINTON, OBAMA, BIDEN

Când George F. Kennan expedia Long Telegram, la 22 februarie 1946, devenise evident că Doctrina Truman arăta necesitatea baricadării şi a Războiului Rece. Trebuia ca SUA să câştige cursa economică, pentru a surclasa URSS. Evident, nicio tabără nu-şi dorea războiul. Stalin, cel puţin, aşa cum îi spusese lui Milovan Djilas, în 1949, era îngrijorat de superioritatea navală americană în Mediterana, deci a decis să renunţe la sprijinirea comuniştilor greci în Războiul din 1946-1949. Prefera să lase Grecia în Vest. Austria era zona de tatonare reciprocă a celor două blocuri, iar situaţia este aceeaşi şi astăzi.

Mi-am reamintit de însemnările unui veteran diplomat franchist Agustin de Foxa y Torroba (1906-1959), care a lucrat şi la Ambasada Spaniei de la Bucureşti în perioada Războiului Civil Spaniol (1936-1939). Avea să publice în anii ’50 un manifest extraordinar destinat susţinerii de către Occident a României. Scria în acel manifest că, în vremea lui Roosevelt, a lui Harry S. Truman şi a urmaşului său Dwight Eisenhower, americanii, când au cedat sovieticilor Balcanii, au calculat că ar fi pierdut o suprafaţă de mărimea Alaskăi. Scria atunci diplomatul spaniol că americanii nu ştiau că fiecare centimetru din harta Balcanilor era o sursă de conflict şi că era stropit cu sânge. Concentraţia etniilor, a religiilor în Balcani – aş zice eu, este un cocktail exploziv, care poate exploda în faţa oricărui lider mai neexperimentat⁴.

Se spune că Administraţia Clinton voia să ia faţa ruşilor în ocuparea unei baze militare, dar că generalul american responsabil de zonă (cred că era Wesley Clark) ar fi spus „nu vreau să pornesc un al treilea război mondial din cauza vreunui consilier idiot de la Casa Albă”.

Personal, cred că Joe Biden a dorit să facă în Ucraina ce dorise Clinton să facă în Iugoslavia fărâmiţată. Adică să-i contreze pe ruşi. Numai că Biden nu a avut generali înţelepţi ca Wesley Clark sau Collin Powel. S-a aventurat, antrenând şi UE, în timp ce în prima sa administraţie Trump încercase pacea.

DOCTRINA MONROE – REVITALIZATĂ DE DONALD TRUMP?

În 2016, la 193 de ani de la prezentarea Doctrinei, „To make America great again!”, sloganul de campanie al lui Trump părea să arate că americanii doreau să se concentreze pe forţa internă, nu pe prezenţa externă. Adică, americanii să nu mai sprijine statele lumii în defavoarea propriilor cetăţeni. Aşa se face că Joe Biden din 2020 a încercat să susţină combaterea doctrinei lui Trump şi implicit a predecesoarei sale Doctrina Monroe.

Turcia a reapărut în peisaj, pentru prima dată din 1923 încoace, adică de la fondarea Turciei moderne. Deşi există o bază NATO la Incirlik, se ştie că Turcia, SUA şi Federaţia Rusă au jucat „fiecare cu fiecare”⁵.

Donald Trump şi Vladimir Putin s-au aliat în Siria, lovind în Statul Islamic şi reuşind să păstreze Siria sub conducerea lui Assad. SUA doreau să scape de Erdogan prin activarea lui Fettulah Gullen în timpul ultimei administraţii Obama. Donald Trump a avut grijă la Turcia, care se apropiase de Vladimir Putin. Erdogan a revitalizat interesul turcesc pentru zona balcanică şi zonele turcofone din spaţiul ex-sovietic. Aşadar, Turcia este o placă turnantă, de care ambele blocuri au nevoie ca să nu fie deranjate. Până şi UE a dat Turciei sprijin ca migranţii să nu dea năvală în Europa.

Începem să nu mai vorbim în Europa doar de Bruxelles (Paris – Berlin în subsidiar) şi Moscova, auzim tot mai des de Ankara. Faptul că liderul de la Ankara şi liderul de la Nicosia au fost văzuţi punând ţara la cale la o cafea, deşi sunt inamici teoretic, arată că un filosof avea dreptate când spunea că „unicul element constant în lume este schimbarea”.

Dar iată că, în 2024, Trump a revenit la Casa Albă şi ar putea anunţa o reorientare politică a americanilor, mergând până la renunţarea la susţinerea NATO. Evident, poate fi un avatar al Doctrinei Monroe, dar, în 1823, suntem convinşi că nimeni n-ar fi bănuit că în mai puţin de un secol, în 1917, americanii vor deveni o forţă cu potenţial global.

Cu o lună înainte ca maghiarii să fi inaugurat statuia generalului Harry Hill Bandholtz, un tânăr pletos, avocat, a rostit un discurs vibrant anticomunist de reabilitare a lui Imre Nagy. Tot cam atunci, Janos Kadar murea de inimă rea. Junele pletos este astăzi un bunic splicuit şi sfătos şi se numeşte Orban Viktor. Deşi e considerat pro-rus, a fost primul, care a sărit în sus de bucurie la victoria previzibilă a lui Donald Trump!

Cred că dacă Biden a greşit undeva, a fost atunci când trupele americane au fost retrase din Afghanistan. Rusia s-a simiţit atunci mai puternică şi a plusat în Ucraina.

ÎNVĂŢĂTURILE ACADEMICIANULUI MIRCEA MALIŢA

Pur şi simplu, studiind din pasiune Războiul Rece, am observat un lucru. Când avea loc o criză în Est (1956, Ungaria), era una şi în Vest (Criza Suezului, unde SUA, Franţa şi Marea Britanie au avut rolurile principale). Chiar şi momentul sângeros din România, din decembrie 1989, a fost dublat de o criză în Vest. Uitându-se la morţii din România, Occidentul n-a băgat de seamă acţiunea de forţă americană de detronare a lui Manuel Antonio Noriega din Panama (20 decembrie 1989 – 31 ianuarie 1990).

Istoria se scrie şi aşa. Cu ani în urmă, am ascultat un interviu al academicianului Mircea Maliţa (evident, i-am citit şi celebra sa lucrare „Diplomaţia”, cum, de altfel, am citit-o şi pe cea a lui Henry Kissinger). Acesta a spus că ruşii fac diplomaţia ca nişte jucători de şah, iar americanii o văd ca pe un joc de poker.

Aşadar, revenirea la Casa Albă a lui Donald J. Trump va relansa dialogul cu Vladimir Vladimirovici Putin. Aşadar, se vor confrunta „Maverick” şi „Matrioşka”, două sisteme de gândire şi acţiune diferite, al căror numitor comun a fost în întreaga lor existenţă negocierea sferelor de influenţă, dar şi pacea condiţionată.

Aş mai avea curaj să încerc ceva. Primul mare diplomat american în Rusia a fost în secolul XIX generalul american de origine română George Pomutz. A fost cel care înainte să fie consul general la Sankt Petersburg a mediat vânzarea de către ruşi a Alaskăi către americani. Probabil că el a pus bazele politicii americane de negociere cu ruşii, când încă mai era valabilă Doctrina Monroe.

Acum când se revitalizează această doctrină Monroe, în al doilea mandat Trump, care stă să înceapă, cum va reacţiona diplomaţia românească?

Fără îndoială că noua administraţie Trump se va orienta spre direcţii de politică externă prioritare, cum ar fi Canada, Panama, Groenlanda, dar şi Asia de Sud-Est. America sub noua administraţie Trump doreşte să puncteze mai întâi pe continentul american pentru a contracara influenţa europeană, chineză sau rusă. Abia apoi se va orienta spre Asia de Sud-Est. Am ales ca studiu de caz chestiunea Panama. Va trebui conectată şi cu România pentru că aşa s-au petrecut lucrurile şi în decembrie 1989.

Fără îndoială, România este o miză atât pentru Trump, cât şi pentru UE. Adică se doreşte să se conserve sprijinul românesc pentru politica UE pro-Ucraina. O Românie suveranistă face ca România să intre în plutonul Ungaria – Slovacia – Austria. Este o chestiune de timp până ce şi Polonia se va orienta într-o anume direcţie nu neapărat favorabilă liniei pro-Ucraina a Comisiei Europene de la Bruxelles⁶.

PANAMA ŞI ROMÂNIA – DESTINE ÎN OGLINDĂ, LA 35 ANI DISTANŢĂ

Poate părea uşor hazardat să comparăm două state, latine ca moştenire culturală fundamentală, dar pe meridiane diferite ale lumii. Şi totuşi, cel puţin de două ori în istorie, cele două state au fost măcar o dată, în acelaşi timp, sub lupa politicii mondiale. Mă refer aici la momentul 1989-1990 şi la momentul prezent 2024-2025.

Panama şi România – importanţa căilor navigabile

Panama şi-a dobândit independenţa, mai întâi de sub control spaniol, la 28 noiembrie 1821. Intrată sub controlul Columbiei, a devenit complet independentă la 3 noiembrie 1903.

Republica Panama a contat pe harta geopoliticii mondiale fiindcă deţinea teritoriul cel mai potrivit pentru a crea un canal de navigaţie, care să lege Oceanul Atlantic de Oceanul Pacific. Astfel, nu mai era nevoie ca navele să ancoreze în Atlantic şi marfa să fie transportată terestru spre Pacific sau să se ocolească pe la sud continentul american, pe lângă Ţara de Foc, pentru a urca apoi în Atlantic.

Canalul Panama

În 1880, un francez, Ferdinand de Lesseps, a prezentat planurile de construcţie a acestui canal. Totuşi, nu exista nicio forţă economică regională suficient de puternică pentru a susţine ceea ce se petrecuse mai devreme când britanicii construiseră Canalul Suez, unind Marea Roşie cu Mediterana şi evitând ocolul prin Sudul Africii pentru a se ajunge în Oceanul Indian. Canalul Suez, din Egiptul de azi, s-a inaugurat la 17 noiembrie 1869. Proiectul a „căzut” în anul 1888.

Guvernul SUA a decis să se implice începând din 1900. Astfel, Canalul Panama a fost gata în anul 1914. Cei 77 km ai săi au fost construiţi cu un preţ enorm. Bolile contagioase şi alunecările de teren au pus capăt vieţii a nu mai puţin de 27.500 muncitori. Canalul Panama s-a inaugurat la 15 august 1914.

Evident, americanii au gestionat administrarea, întreţinerea Canalului, obţinând, evident, taxele de traversare. În 1977, Preşedintele SUA Jimmy Carter a permis autorităţilor de la Ciudad de Panama să înceapă să îl gestioneze. Tranziţia către trecerea definitivă a Canalului în proprietatea panamezilor a fost semnată de Jimmy Carter şi liderul panamez Omar Torrijos. Autoritatea Canal Panama a preluat integral Canalul la 31 decembrie 1999. În 2010, statisticile mondiale oficiale au arătat că prin Canal a trecut nava cu numărul 1 milion, ceea ce a însemnat enorm pentru importanţa Canalului Panama.

România Modernă, Dunărea şi Marea Neagră

România a devenit unită la 24 ianuarie 1859, deşi primele părţi componente, Moldova şi Ţara Românească, au început să fie considerate separat în raport cu puterea suzerană la 1829, ca urmare a Tratatului de la Adrianopol. Principatele aveau atunci controlul asupra fostelor cetăţi portuare otomane de la Dunăre, raialele, care se desfiinţau ca teritorii de drept otoman.

România a fost recunoscută pe deplin independentă din 1880, deşi independenţa a fost proclamată în mai 1877 şi recunoscută de Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878.

Totuşi, pentru că România era mărginită de Dunăre şi avea din 1878, pe teritoriul ei, ultimul sector al Dunării şi Gurile Dunării, încă din 1856, s-a fondat Comisia Europeană a Dunării pentru a gestiona ce se petrecea la Gurile Dunării. Comisia a fost desfiinţată abia prin Aranjamentul de la Sinaia din 1938.

După ce, la 14 noiembrie 1878, România a început să controleze Dobrogea, pierzând sudul Basarabiei, care îi oferea Rusiei Ţariste accesul la Dunăre (acces, pe care Rusia nu-l are astăzi!), s-a pus problema creării unui canal, care să lege Dunărea de Mare, fără a mai fi nevoie de braţele Dunării.

Canalul Dunăre – Marea Neagră

Canalul Dunăre – Marea Neagră nu s-a putut construi în epoca modernă şi nici în prima jumătate a secolului XX, datorită lipsei tehnologiei, profesioniştilor. În plus, cele două războaie mondiale au pus capăt multor proiecte.

România comunistă va începe construcţia Canalului Dunăre – Marea Neagră mai mult ca să îi exploateze pe intelectualii indezirabili noii puteri, care erau deţinuţi politici. A fost o formă de exterminare. Practic, debutul lucrărilor în 1949 s-a făcut fără a se miza pe reuşita finală. În 1953, la moartea lui Stalin, lucrările s-au oprit pentru că nici măcar nu aveau traseul optim. Totuşi, prin 1959, anumite porţiuni au fost incluse într-un sistem de irigaţii din Dobrogea.

Nicolae Ceauşescu a preluat ideea Canalului în 1973. A păstrat doar traseul ce urmase valea râului Karasul. Canalul a fost inaugurat la 26 mai 1984, fără să fie terminată dalarea şi consolidarea malurilor. Canalul are lungimea totală de 95,6 km. Ramura principală are o lungime de 64,4 km. Ramura de nord se numeşte Canalul Poarta Albă – Midia Năvodari şi are 31,2 km lungime.

Momentul 1989 –
schimbările de regim dramatice din Panama şi România

Panama a avut o istorie tumultuoasă. În 1983, Manuel Antonio Noriega (1934-2017) a instaurat o juntă militară. Aceasta s-a întâmplat în contextul în care Noriega a fost dintotdeauna un colaborator al serviciilor secrete americane. A absolvit studii militare la Lima – Peru şi, în 1967, în Carolina de Nord – SUA. Din 1969, a devenit suporter al liderului Omar Torrijos. Acesta i-a oferit gradul de locotenent-colonel şi şefia structurii de informaţii militare panameze.

El va urca treptat către şefia structurilor militare de personal ale Gărzii Naţionale Panameze. A devenit comandantul Forţelor de Apărare Panameze. Se consideră că, din 1967, a fost legat contractual de Central Intelligence Agency (C.I.A.) din SUA.

Debarcarea lui Noriega

După instaurarea Juntei Militare, conflictul dintre SUA şi Noriega a fost unul permanent. În 1988, Senatul American a numit o Comisie Specială, care să investigheze activitatea liderului militar devenit rebel în raport cu SUA, Manuel Antonio Noriega. Concluziile raportului au fost:

„Activitatea generalului Manuel Antonio Noriega reprezintă una dintre cele mai grave eşecuri de politică externă pentru Statele Unite ale Americii. De-a lungul anilor 1970 şi 1980, Noriega a fost capabil să manipuleze politica SUA faţă de ţara lui, în timp ce, cu pricepere, acumula putere aproape absolută în Panama. Este clar că fiecare agenţie guvernamentală din SUA care a avut o relaţie cu Noriega a închis ochii la faptele lui de corupţie şi de trafic de droguri, chiar dacă, pe parcurs, devenise un jucător-cheie în traficul de droguri săvârşit de Cartelul Medellin (din care un membru notoriu a fost „drug lord”-ul columbian Pablo Escobar)”.

La 20 decembrie 1989, Guvernul SUA a decis să invadeze Panama. Operaţiunea s-a numit „Just Cause”. Americanii aveau în zona Canalului staţionaţi 12.000 militari. Au fost detaşaţi pentru invazie încă 9.000 militari americani. Americanii au cucerit cea mai mare parte din Panama, la 24 decembrie 1989, iar, la 3 ianuarie 1990, generalul Noriega a fost arestat. Va fi judecat, închis în afara Republicii Panama. A fost adus în Panama în 2010, fiind condamnat la o pedeapsă grea cu închisoarea, dar a murit în 2017, la 83 de ani.

Ceauşescu şi jocurile divergente în raport cu SUA

Nicolae Ceauşescu a devenit secretar general al nou-denumitului Partid Comunist Român (PCR) în august 1965, fiind numit succesor de către echipa lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, fostul şef al Partidului Muncitoresc Român, la moartea acestuia, la 19 martie 1965.

Un modest activist în perioada ilegalităţii comuniştilor români (1924-1944), născut la 26 ianuarie 1918, Ceauşescu s-a apropiat în perioadele de detenţie de Gheorghe Gheorghiu-Dej, devenit liderul partidului în aprilie 1944, deşi era cunoscut dinainte drept liderul comuniştilor din închisori.

Ceauşescu a devenit şef al statului la 9 decembrie 1967, ca Preşedinte al Consiliului de Stat, instituind postul de Preşedinte al României, la 28 martie 1974, pentru el însuşi.

Până în 1984-1985, Ceauşescu a avut relaţii bune cu SUA. A continuat desprinderea de URSS, iniţiată timid de către predecesorul său Gheorghiu-Dej, după 1953, al cărei apogeu a fost Declaraţia de Independenţă din aprilie 1964. Ceauşescu s-a apropiat de candidatul la Preşedinţia SUA, Richard Nixon, devenit Preşedinte în SUA. În 1968, a condamnat public invazia sovietică în Cehoslovacia, atrăgând simpatia americanilor, dar şi a chinezilor.

Ceauşescu a contribuit la reluarea relaţiilor diplomatice China – SUA. L-a primit, în 1969, pe Preşedintele Richard Nixon la Bucureşti. A avut relaţii cordiale cu preşedinţii Gerald Ford şi Jimmy Carter.

Deteriorarea imaginii externe a lui Nicolae Ceauşescu

În 1988, Ceauşescu a renunţat la Clauza Naţiunii celei mai Favorizate, dorind să achite integral împrumuturile externe cu riscul de a gripa economia românească, aproape falimentară la data anunţului achitării datoriilor, la 12 aprilie 1989.

Relaţiile româno-americane s-au răcit definitiv după ce, la Moscova, conducerea PCUS şi implicit a URSS a revenit lui Mihail Sergheevici Gorbaciov. Relaţiile cordiale ale lui Gorbaciov cu Preşedinţii SUA Ronald Reagan şi George H. Bush au dus la izolarea lui Nicolae Ceauşescu.

Regimurile comuniste au căzut în anul 1989. La 24 noiembrie 1989, Nicolae Ceauşescu a fost reales la al XIV-lea Congres ca lider suprem în România, deşi toată lumea spera ca el să se retragă în favoarea unui succesor intern.

În 2-3 decembrie 1989, istorica întâlnire din Malta dintre George Bush şi Mihail Gorbaciov a convenit la păstrarea dreptului statelor est-europene de a se reforma singure, fără invazii sovietice ca în 1956 sau în 1968. La 4 decembrie 1989, Ceauşescu a mers la Moscova sperând să-l capaciteze pe Gorbaciov să nu consimtă la o alianţă cu americanii, adică foştii prieteni ai lui Ceauşescu din era Brejnev – Andropov – Cernenko (1968-1985).

Căderea lui Nicolae Ceauşescu

Discursul lui Ceauşescu din seara zilei de 20 decembrie 1989, la revenirea din Iran, în care declara starea de necesitate pe fondul tulburărilor de la Timişoara, evoca „agenturili străine”, adică încercarea serviciilor secrete occidentale de a-l da jos de la putere. Întâmplător sau nu, la 20 decembrie 1989, începea şi invazia americană din Panama, care va duce la eliminarea lui Manuel Noriega de la putere.

Conform înţelegerii din Malta, SUA şi URSS nu s-au deranjat în decembrie 1989. Practic, s-a spus că grupul, care a preluat puterea la Bucureşti după 22 decembrie 1989, era politic, în siajul gândirii politice de tip „glasnosti-perestroika” iniţiate de către Mihail Gorbaciov.

Aşadar, căderea celor doi dictatori s-a produs cam în acelaşi context. Americanii au decis să intervină în Panama, pretextând că generalul panamez a executat un soldat american.

Ceauşescu ştia încă de la începutul lui decembrie 1989 de situaţia, care escalda în Panama. În Scînteia din 14 decembrie 1989, un sector de ştiri-analize oferea un titlu „Republica Panama respinge amestecul SUA în treburile sale interne”. Evident, urma şi „critica amestecului în treburile interne ale ţărilor suverane” făcută de „Marele Cârmaci”. De fapt, „cel mai iubit fiu al poporului”, nemulţumit şi de discuţiile din 6 decembrie 1989 dintre Mihail Gorbaciov şi Preşedintele Franţei Francois Mitterand, care au avut loc la Kiev, voia cumva să atragă atenţia URSS că „ştia ce aveau de gând să facă”. Nu întâmplător, la 14 decembrie 1989, la Iaşi, fusese oprită în faşă prima încercare de revoluţie de la Iaşi. Peste 2 zile, la Timişoara, pe 16 decembrie 1989, va fi „începutul sfârşitului”.

PANAMA ŞI ROMÂNIA ÎN 2024-2025

Dat fiind acest context complicat al tranziţiei puterii la Washington, care se va definitiva la 20 ianuarie 2025, nu putem trece cu vederea declaraţiile preşedintelui ales la 5 noiembrie 2024 şi confirmat la 6 ianuarie 2025, Donald J. Trump. Au apărut declaraţii publice despre reluarea controlului asupra Canalului Panama, de către americani, la 25 de ani, de la efectuarea tranziţiei complete din decembrie 1999, despre eventualitatea ca statul vecin al SUA, Canada, să devină un al 51-lea stat american, despre ofertele de „business politic” privind eventuala achiziţionare a Groenlandei de la Danemarca.

Să nu mai punem la socoteală şi declaraţiile din campania electorală, în care Donald J. Trump spunea că va pune capăt „în 24 de ore” războiului din Ucraina.

În mai toate statele europene, plouă cu demisii guvernamentale. Chiar Premierul Justin Trudeau din Canada a demisionat din fruntea partidului său şi vrea alegeri. În Franţa, Germania, Austria, au căzut guverne. În România, avem un Guvern nou şi un Preşedinte în prelungire de mandat. Avem proteste faţă de alegerile prezidenţiale din 24 noiembrie 2024, anulate de CCR la 6 decembrie 2024.

Candidatul independent Călin Georgescu, omul politic, care a câştigat turul 1, lasă să se înţeleagă că ar fi bine văzut în SUA. Dacă luăm în calcul postările fiului lui Trump şi ale lui Elon Musk, miliardarul susţinător al lui Trump, lucrurile par să arate că măcar americanii ştiu de Călin Georgescu.

Dacă Victor Ponta caută să aibă sprijinul american, tot pe versiune suveranistă, în tabăra guvernamentală, nu se ştie cine va fi candidatul pentru că am văzut autosuspendarea sine die (nu retragerea) opţiunii iniţiale comune, Crin Antonescu.

Nicuşor Dan, Daniel Funeriu îşi fac planuri şi ei. Elena Lasconi, candidata clasată pe 24 noiembrie 2024 pe locul 2, vrea şi ea să fie în poza de start.

Aşadar, din nou avem dubletul România – Panama, acum la 35 de ani de când, în 1990, atât Ceauşescu la Bucureşti, cât şi Noriega la Ciudad de Panama erau „istorie”, cum se zice în termeni colocviali.

Bibliografie

1. Gilderhus, Mark T., “The Monroe doctrine: meanings and implications.” Presidential Studies Quarterly 36 1, 2006), pp. 5–16.

2. https://www.iiss.org/sv/online-analysis/online-analysis/2018/06/trump-doctrine-winning-world-losing/, accesat la 20 decembrie 2024.

3. “The Truman Doctrine, 1947”. Office of the Historian, Foreign Service Institute, United States Department of State. Archived from the original on May 16, 2017. accesat la 24 decembrie 2024.

4. https://commonslibrary.parliament.uk/research-briefings/SN04258/, accesat la 9 decembrie 2024.

5. https://history.state.gov/milestones/1801-1829/monroe, accesat la 10 decembrie 2024.

6. https://www.npr.org/2025/01/11/nx-s1-5253910/donald-trump-greenland-panama-canal-canada. accesat la 11 ianuarie 2025.

7. https://history.state.gov/milestones/1801-1829/monroe, accesat la 10 decembrie 2024.

8. https://www.npr.org/2025/01/11/nx-s1-5253910/donald-trump-greenland-panama-canal-canada. accesat la 11 ianuarie 2025.