În timp ce oamenii înţelepţi îşi folosesc raţiunea pentru pace
şi creaţie, proştii se complac în războaie şi vise…

Lev TOLSTOI

colonel (rtr.) Andrei COVRIG^*

PUŢINĂ ISTORIE

Prima dată, Actul de capitulare necondiţionată a Germaniei naziste a fost semnat la Reims, Franţa, pe 7 mai la ora 02:41 de reprezentanţii Înaltelor Comandamente ale Wehrmacht-ului, Aliaţilor de Vest şi URSS, ora Europei Centrale. Dar, la cererea lui Stalin, o a doua semnare a capitulării a avut loc în noaptea de 8 spre 9 mai la Berlin Karlshorst.

9 mai 1945 a fost o zi nelucrătoare de sărbătoare naţională, când oamenii au ieşit pe străzile oraşelor lor pentru a sărbători sfârşitul războiului. Ziua Victoriei a fost sărbătorită la nivel de stat în 1946 şi 1947, iar, după aproape 20 de ani, 9 mai a devenit din nou zi lucrătoare. Următoarea etapă importantă din istoria sărbătorii a venit în 1965, când Uniunea Sovietică se pregătea să sărbătorească cea de-a 20-a aniversare a Zilei Victoriei. 9 mai devine din nou zi liberă şi şi-a recăpătat statutul de sărbătoare naţională cu o paradă festivă, artificii şi alte tradiţii importante.

Timp de câteva decenii, parada militară nu a fost o parte obişnuită a programului festiv al evenimentelor de pe 9 mai. A avut loc numai în cinstea aniversărilor, de exemplu, cea de-a 40-a aniversare a Victoriei în 1985, precum şi în 1990. Parada Victoriei a devenit un eveniment anual din 1995.

Unul dintre cele mai tinere simboluri ale sărbătorii de Ziua Victoriei este Panglica Sf. Gheorghe. Şi-a primit numele în onoarea Ordinului Sfântul Gheorghe, înfiinţat de împărăteasa Ecaterina a II-a în 1769. În decembrie 2022, preşedintele Vladimir Putin a semnat o lege conform căreia Panglica Sf. Gheorghe este echivalată cu simboluri ale gloriei militare, iar profanarea publică a acesteia este pasibilă de amendă sau închisoare.

Curtea Constituţională a Moldovei a decis la 11 aprilie 2023 că interzicerea purtării panglicii Sf. Gheorghe şi a simbolurilor „V” şi „Z” a fost introdusă în condiţiile legii, dar pedeapsa pentru folosirea acestora poate fi aplicată numai dacă au fost folosite pentru a justifica sau glorifica agresiunea militară şi crimele de război. Decizia a fost criticată de politicienii de la Kremlin, pentru care în „perioada guvernării Putin” sărbătorile Zilei Victoriei sunt o parte importantă a politicii imperiale.

DESPRE SEMNIFICAŢIA CUVÂNTULUI „VICTORIE”

Pentru unii devine profitabil pe fundalul unei nostalgii după timpurile sovietice să pedaleze această noţiune, nu neapărat doar reieşind din interese politice. Astfel, la 21 aprilie 2024, la Moscova, oligarhul fugar Ilan Şor, la un congres al părtaşilor săi, şi ei susţinători ai ideii ca moldovenii să nimerească în braţele „frăţeşti” ale Kremlinului, a anunţat crearea blocului politic „Победа-Victoria”. Apropo, o îmbrăţişare „frăţească” cu acesta poate deveni fatală.

Aşa-numitul bloc controlat de oligarhul fugar a unit în rândurile sale formaţiuni de buzunar, reuşind să adune un fel de „gaşcă” din cinci partide pro-Putin: unul cu numele său – „Şor”, „Şansa”, „Victoria”, „Renaşterea” şi „Forţa Alternativei şi Acordului Moldovei”. Formaţiunile sunt conduse de indivizi aventuroşi, unii rătăcind din partid în partid, şi indivizi fără principii.

Spre exemplu, liderul „Şansei”, Alexei Lungu, îmi este cunoscut ca ziarist în „Flux”-ul lui Iurie Roşca. Fostul PPCD-ist de ceva vreme a devenit o figură proeminentă în rândul „prietenilor lui Putin”, un antiglobalist şi apărător feroce al valorilor tradiţionale. Roşca nu-şi ascunde atitudinea sa de reverenţă faţă de Alexander Dugin, filozoful şi cântăreţul „lumii ruse”. Acest moment, însă, este o altă poveste. Aşadar, îmi amintesc de o publicaţie pe o pagină întreagă a lui Alexei Lungu în „Flux”. Scria despre o masă rotundă desfăşurată cu absolvenţii moldoveni ai Centrului Marshall. Era vorba despre aspiraţiile euro-atlantice şi revenirea cetăţenilor noştri în valul lumii europene. În general a fost un articol bun, dar în final avem ceea ce avem… Căile Domnului sunt de nepătruns, mai ales dacă există interese meschine pe această cale.

Numele blocului creat vorbeşte de la sine şi este clar că, pe lângă retorica antieuropeană şi antiatlantică, se vor concentra şi pe naraţiuni legate de trecutul sovietic, inclusiv Ziua Victoriei. Unii politicieni şi experţi au etichetat noua entitate ca un „bloc criminal organizat”.

СINE SE ASEAMĂNĂ SE ADUNĂ

În capitala Rusiei există comitetul organizatoric „Победа”, tradus din rusă – „Victoria”. Acesta este un organ consultativ sub conducerea lui Putin format pentru promovarea unei politici unificate în domeniul „educaţiei patriotice” a cetăţenilor din Federaţia Rusă. În prezent accentul este pe desfăşurarea exemplară a evenimentelor organizate de Ziua Victoriei. Întâmplător sau nu, blocul politic constituit de oligarhul fugar Şor la Moscova poartă acelaşi nume.

La Chişinău, ca la Moscova, există un comitet cu o formulă asemănătoare de coordonare a sărbătoririi zilei de 9 mai. Preşedintele „Victoriei” este oarecare Alexei Petrovici, un rusofil înverşunat şi voluntar în căutarea rămăşiţelor militarilor căzuţi în Războiul Doi mondial, iar ca membri îi vedem pe ex-ministrul apărării Gaiciuc, un anume Şapovalov şi alţii. Comitetul îndeamnă „forţele politice sănătoase” să sărbătorească Ziua Victoriei şi a optzecea aniversare a operaţiunii Iaşi-Chişinău.

Gaiciuc solicită înflăcărat mobilizare totală la manifestări cu tentă anti-guver-namentală, anti-naţională, anti-europeană şi anti-NATO. Ciudat mesaj venit de la fostul ambasador moldovean la cartierul NATO. Ne mai amintim scandalizarea acestuia cu un ataşament ciudat pentru separatiştii proruşi din Donbass. La AŞM la o întrunire cu preoţii, un fel de capelani militari, i-a prezentat pozitiv pe teroriştii separatişti din estul ucrainean. Vedeţi Dvs, aceştia demonstrează un moral avansat, opunându-se numeroaselor trupe ucrainene. „Minunată” declaraţie. Posibil se vedea în estul Ucrainei angajat în educaţia militaro-patriotică. Găsiţi videoclipul de la eveniment şi delectaţi-vă! În general, tema Uniunii Ofiţerilor din Republica Moldova, pe care o conduce, e un subiect aparte pentru un text oportun. Acest ONG a devenit în esenţă un jucător activ în completul socialiştilor lui Dodon.

PARADA MILITARĂ, PIAŢA ROŞIE, MOLDOVA ŞI CHIŞINĂU

Pe 9 mai, guvernatoarea găgăuză E. Guţul se vedea deja şezând pe un taburet pe podiumul oaspeţilor de onoare din Piaţa Roşie. Era puţin probabil ca Şor să ajungă pe podium, însă am observat şi această apariţie a celor trei Şor, Guţul şi Tauber. Clar că primul nu era aşezat lângă Putin, este prea toxic pentru suspuşii de la Kremlin, şi aceştia veninoşi.

În timp ce în toată Rusia pentru al doilea an consecutiv se anulează din motive de securitate procesiunea „Regimentului Nemuritor”, la Chişinău festivităţile au avut loc. Formatul, aparent, a suferit minim de modificări: marşul „regimentului”, alaiul de maşini „Mulţumim bunicului pentru Victorie!”, „De victorie nu uităm, dacă e necesar, o obţinem din nou!” şi e cam tot.

În această primăvară debutul şirului de evenimente „eliberatoare” s-a produs. Operaţiunea Iaşi-Chişinău a fost comemorată în unele localităţi din nord. În primăvara lui ’44, Armata Roşie controla nordul şi o parte din centrul Moldovei moderne. Prima linie nu era departe de Orhei. Îmi amintesc cum bunicul meu Fiodor Covrig îmi povestea de acele vremuri, când sub bombardament se pornea din acest oraş spre satul natal.

Evenimentele aniversare s-au desfăşurat în strictă conformitate cu liniile directoare emise de comitetul moscovit. Bineînţeles, nu au lipsit accente toxice. Un cunoscut, participant la una dintre aceste întruniri, îmi povestea că a reţinut unele paralele, precum că, de exemplu, la fel cum în 1944 Armata Roşie a luptat împotriva nazismului, aşa şi acum ruşii luptă împotriva nazismului, doar că în Ucraina, în aşa-numita operaţiune militară specială. Goebbels fumează nervos în bucătărie…

Este clar că, printre altele, memoria istorică falsificată şi manipulată este un catalizator al agresiunii ruse şi vărsării de sânge între popoare, pe care Putin continuă să le numească „frăţeşti”. Alta e că „fraţi” ucraineni sunt constant atacaţi de „kinjale” şi „iscanderuri”.

DAR CUM E LA MOSCOVA?

Recent a devenit cunoscut faptul că la ruşi tot ce ţine de critica la adresa URSS-ului şi a sistemului sovietic se elimină din programa şcolară. Clar despre ce e vorba…

„Atacurile” Kremlinului asupra Chişinăului oficial depăşesc limitele raţiunii. Deşi în Republica Moldova nu există obstacole în calea manifestărilor comemorative, reprezentanta oficială de la externele ruseşti Maria Zaharova acuză autorităţile moldoveneşti că „au ignorat aniversarea a 80 de ani de la eliberarea Moldovei de sub nazişti”. Zilele trecute, ea a spus că „în loc să se închine în faţa strămoşilor, să aducă un omagiu celor care au făcut posibil viitorul Moldovei, actualii lideri nu participă la evenimentele comemorative”. Şi mai auzim de la cucoana de la externe că, vedeţi Dvs, „autorităţile pun în aplicare directiva Occidentului colectiv pentru a crea o istorie alternativă şi a justifica criminalii nazişti”.

DESPRE MEMORIA ISTORICĂ

Nu vreau să jignesc unii conaţionali, dar mulţi vor fi de acord că memoria istorică referitor la trecutului sovietic, inclusiv perioada de patru ani a celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost transformată într-un instrument al agresiunii informaţionale a Kremlinului pe tot spaţiul post-sovietic. Inclusiv acesta este aplicat şi în Republica Moldova.

Flacăra acestei politici subversive este menţinută în mod constant, iar politica istorică s-a transformat demult într-o „industrie” absolut independentă, în care Kremlinul revarsă finanţe semnificative, foloseşte pârghii vechi şi noi, în funcţie de subiectul zilei adaptează strategiile.

În articolul său „75 de ani de la Marea Victorie: responsabilitate comună faţă de istorie şi viitor”, Vladimir Putin scrie că Kremlinul are ca scop „apărarea fermă a adevărului istoric, bazată pe fapte documentate. Aceasta este scopul unui proiect politico-istoric de amploare de a crea cele mai mari colecţii de documente de arhivă, filme şi materiale fotografice despre istoria celui de-al Doilea Război Mondial şi perioada antebelică.”

DESPRE NARAŢIUNI

Bătălia principală se dă pentru conştiinţa fiecărui individ şi cea colectivă. În „epoca Putin” a Rusiei moderne, Kremlinul apelează mai puţin către foştii „zei” sovietici precum Pavlic Morozov şi stahanovişti, dar a început activ să folosească vechile naraţiuni, care aduc câştig la evaluarea războiului din anii 1939-45. Principalele dintre acestea sunt:

• Rusia sovietică ca fortăreaţă a păcii, iar „ei”, statele occidentale, au fost parteneri taciţi ai naziştilor;

• multe state mai devreme decât URSS au încheiat pacte de neagresiune cu Germania nazistă (da, dar acestea nu conţineau protocoale adiţionale secrete privind împărţirea Europei în zone de influenţă);

• rolul major al Rusiei sovietice în victoria asupra nazismului; cele zece lovituri staliniste (a şaptea – operaţiunea Iaşi-Chişinău);

• „stalinizarea populară”; justificarea logicii şi acţiunilor lui Stalin ca lider remarcabil şi strălucit cu o voinţă şi mâna puternică; Putin este un politician de tip stalinist, care este capabil să restabilească „ordinea” în ţară şi în imediata apropiere a Federaţiei Ruse (FR), înţeles ca un indiciu pentru fostele ţări sovietice scăpate de predecesori din vizorul liderilor ruşi precedenţi (aluzie, fără dubii, şi la Republica Moldova);

• patriotismul de masă al popoarelor URSS şi capacităţile de mobilizare ale sistemului socialist;

• sprijinul social în masă pentru sistemul comunist;

• contribuţia aliaţilor la victorie este nesemnificativă; rolul Lend-Lease-ului a fost minimizat (livrări incomplete, echipament militar învechit etc.);

• nu a existat o victorie colectivă asupra fascismului;

• popoarele lumii şi Europa ar trebui să fie recunoscătoare Rusiei sovietice pentru eliberarea de sub jugul fascist.

În final, contează ce s-a întâmplat după război cu regimuri marionete apărute cu baionetele: Berlin 1953; Budapesta 1956; Praga 1968; Coreea 1950-53; Afganistan 1979-89.

DESPRE CAMPANIA ANTI-POLONEZĂ ŞI NU DOAR

La împlinirea a 75 de ani de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, am asistat la o campanie anti-poloneză din partea Kremlinului. Acest lucru se întâmplă pe fundalul tragediei, în care aproape 22 de mii de soldaţi polonezi au fost executaţi de securiştii sovietici în 1940. Să ne mai amintim că în 1944 trupele sovietice nu au venit în ajutorul Revoltei de la Varşovia sau de comunizarea postbelică a polonezilor. Potrivit lui Putin, Polonia este o „hienă”, care ar trebui să devină ţinta unui război hibrid. Țara a avut să se confrunte cu o presiune politico-diplomatică, economică, ideologică şi militară de proporţii.

Polonia vs Europa (în realitate şi UE vs Moldova) şi visul lui Putin pentru o perspectivă pe termen mediu: în condiţiile unei Europe divizate şi a Germaniei cu voinţă slabă, statele europene sunt la picioarele dictatorului; instituirea controlului asupra Europei Centrale şi de Est; acapararea din nou a statelor baltice.

Cineva îmi va obiecta: Păi, acele state sunt membre NATO? Şi ce dacă? Organizaţia Alianţei trece prin momente dificile. Europa se concentrează asupra propriilor probleme (agresiunea militară reală a Federaţiei Ruse în Ucraina şi consecinţele acesteia, corupţia, teroriştii, migranţii, etc.).

DESPRE INTERPRETĂRI

Putin este ostaticul unor perceperi oarecum ciudate şi periculoase referitor la rezultatele celui de-al Doilea Război Mondial şi ale Războiul Rece. Acestea sunt materializate şi utilizate pentru mobilizarea politică a populaţiei, menţinerea ratingurilor persoanei întâi şi, în final, restabilirea pentru FR a statutului de mare putere.

Putin a fost probabil cel mai proeminent invitat la Forumul Mondial al Holocaustului, care a avut loc pe 23 ianuarie 2020 în Israel. Evenimentul a fost programat să coincidă cu aniversarea a 75 de ani de la eliberarea de către armata sovietică a lagărului nazist al morţii Auschwitz pe teritoriul Poloniei moderne (27 ianuarie 1945). Evenimentul a fost desfăşurat parţial cu bani şi la iniţiativa Kremlinului. Putin, după ce a condamnat pe bună dreptate „Holocaustul ca fiind una dintre cele mai negre şi mai ruşinoase pagini ale istoriei lumii moderne şi o crimă de neiertat împotriva poporului evreu”, nu a putut să nu profite de ocazia de a împărtăşi participanţilor (aproximativ 60 de delegaţii, inclusiv cca 40 de şefi de state şi de guverne) propria interpretare a viziunii asupra lumii după încheierea Războiului Rece şi pierderea de către Moscova a rolului de putere mondială într-o lume bipolară.

S-a afirmat că se va face apel la conducerea puterilor fondatoare ale ONU, Rusia, China, SUA, Franţa şi Marea Britanie privitor la convocarea unui summit al celor „cinci” din Consiliul de Securitate ONU oriunde în lume, unde ar fi convenabil pentru a purta o „conversaţie serioasă”. Acest eveniment „ar juca un rol uriaş în căutarea unor răspunsuri colective la provocările şi ameninţările moderne şi, desigur, ar demonstra o loialitate comună faţă de spiritul de alianţă, memoria istorică, acele idealuri şi valori înalte pentru care strămoşii noştri, bunicii noştri, taţii noştri au luptat umăr la umăr”. Ar trebui să înţelegem această iniţiativă ca o încercare de a resuscita Ialta 1945 şi Malta 1991?

INDUSTRIA ISTORICĂ A LUI PUTIN ŞI MOLDOVA

Este important să înţelegem că pentru noi, simpli cetăţeni, sunt contraindicate mesajele victorioase caracteristice pentru majoritatea rusă expuse în sintagma „victoria este doar a noastră, suntem invincibili şi atotputernici!” sau „Ținem minte, dacă e necesar – putem repeta!”, în rusă – «Мы помним, если надо – повторим!». Ce să ne amintim? Ce să repetăm? Vom ajunge din nou la Berlin? Cucerim Bucureştiul? Pentru politicienii noştri şi societate în ansamblu, este contraindicat un mesaj imperial, militarist, protector, precum şi un discurs conciliant ţinut cu coada între picioare.

Cu ce ne tratează propaganda putinistă? Sunt în vogă mesajele staliniste şi miturile simplificate pentru minţi prostuţe şi naive despre jandarmul român, teroarea autorităţilor din interbelic, mareşalul Antonescu, care a fost un nemernic, dorinţa „nemuritoare” de a vedea pe teritoriul său Armata Roşie şi de a fi „eliberaţi” de „sclavia” germano-română şi de a trăi sub ruşi, bucuria şi jubilarea imensă a populaţiei locale pentru aderarea la familia „fraternă” a popoarelor sovietice, „rezistenţa” la ocupaţia germano-română şi mişcarea de gherilă în masă (s-ar putea crede că pe Hitler îl apuca furia când afla că partizanii Basarabiei i se vor opune), ritualuri de comemorare (care se percep în primul rând drept acţiuni de bucurie colectivă şi oarecum şi durere colectivă – 9 mai, 22 iunie, 23 august).

Deşi au fost interzise în unele state post-sovietice, până de curând fostele autorităţi au interceptat şi dezvoltat de bunăvoie „inovaţii” ruseşti – de exemplu, acţiunile „Regimentul Nemuritor” şi panglica „Sfântul Gheorghe”.

Pentru a consolida emoţional percepţia „corectă” a istoriei, au fost folosite canalele de televiziune ruseşti retransmise. Astăzi acest lucru cu randament maxim se realizează în raionul Comrat acaparat de şor-işti.

Postul TV Pobeda, lansat de propagandiştii de la Kremlin, ajungea în fiecare sat moldovenesc. Pentru acest scop, autorităţile precedente moldoveneşti şi cele ruse au găsit surse financiare, deşi se ştie că în regiunile ruseşti cu mult gaz şi petrol există aşezări la doar câţiva kilometri de puţuri de gaze, unde mâncarea se pregăteşte şi lumea se încălzeşte cu lemne. Despre drumuri nici nu este nimic de spus, celebra frază a clasicului rămânând actuală. Încă în secolul XIX Gogol scria că „în Rusia sunt două necazuri: drumurile şi proştii” şi această consistenţă de invidiat este menţinută până astăzi.

CINE SUNT ZELOŞI ÎN ACEST DOMENIU?

Pentru percepţia „corectă” militaro-patriotică în Moldova activează partidele pro-ruse, în special şoroviţii şi socialiştii lui Igor Dodon, unele ONG-uri, Congresul Comunităţilor Ruse, deja menţionata Uniune a Ofiţerilor din Republica Moldova a ex-ministrului apărării, Liga Tineretului Rus.

Merită menţionată cartea „Republica Moldova în Marele Război Pentru Apărarea Patriei” de Boris Şapovalov, Victor Gaiciuc şi Oleg Rîbakov, care a fost recent prezentată la Casa Ofiţerilor. „Atacul” de atunci al prim-ministrului Ion Chicu asupra istoricilor arată că în domeniile memoriei bătălia nu s-a potolit, iar în timp a devenit şi mai aprigă. Această carte, ca alte „opere” ale acestor autori, este cu siguranţă elementul proiectului hibrid „Lumea rusă în Moldova”.

De unde vin începuturile acestui proces de anvergură? De la comitetul „Победа” pe lingă preşedintele rus. Ca pe timpuri, când comandanţii în mesajele lor conturau parametri stricţi de percepţie şi comportament, identificau laşii şi eroii, demonstrând în mod clar nocivitatea unui comportament şi corectitudinea altuia, aşa şi în prezent se procedează în „războiul memoriei istorice” iniţiat de politicieni de primă magnitudine.

PUTIN L-A DEPĂŞIT PE BREJNEV

Putin, desigur, datorită fixării sale pe tema memoriei războiului, s-a transformat într-un nou Brejnev. Revista americană The National Interest a publicat articolul „Vladimir Putin: adevărate lecţii de la aniversarea a 75-a a celui de-al Doilea Război Mondial”. În text veţi găsi multe paragrafe controversate de la citate fictive din Hitler până la denaturarea faptelor istorice.

Apropo, cu mult înainte de apariţie, Putin citea multora fragmente din eseu, inclusiv liderilor din ţările CSI. El simpatizează Germaniei de la Weimar, proiectând pretinsul nedrept Tratat de la Versailles de acum un secol asupra Rusiei moderne, umilită de sancţiuni. Vedeţi, Kremlinul vrea să se întoarcă în clubul marilor jucători mondiali, dar Occidentul colectiv îl împiedică. Judecând după patos, pentru preşedintele rus articolul este un mesaj important. La summit-ul NATO de la Bucureşti acesta declara că „Ucraina nu este un stat, este o entitate mozaică”, care nu are dreptul de a exista. De parcă Federaţia Rusă nu este acelaşi „mozaic” cârpit. Iar ce a urmat după aceasta se ştie.

Autorul scrie despre „responsabilitatea politică faţă de trecut şi viitor – necesitatea de a face totul pentru a preveni repetarea tragediilor teribile”. Acesta este scris de un bărbat, care cu o faţă serioasă a minţit întreaga lume că nu are nimic cu ocupaţia Crimeii. Cum să-i dai crezare comandantului şef rus, care direct a dirijat intrarea trupelor în estul Ucrainei şi, în acelaşi timp, a păcălit publicul precum că acolo ar fi luptat „minerii şi tractoriştii din Donbass, care au obţinut arme în luptă cu armata ucraineană”. Şi putem oare să avem încredere în persoana, care a condus ocupaţia peninsulei Crimeea, iar anterior a tras de sfori în agresiunea din august 2008 din Georgia. În articol, Putin impune cititorului viziunea sa cu barbă imperială asupra lumii. Nici măcar nu există motiv de discuţie, pentru că articolul nu a fost scris pentru acest scop.

DESPRE PATIMA SCRISULUI A UNOR DEMNITARI

Exemplul lui Putin, deşi cunoaştem antipatia oficialilor pentru scris, a fost urmat de alţi politicieni. Preşedintele legislativului rus Veaceslav Volodin, ministrul ştiinţei şi educaţiei V. Medinsky şi alţi demnitari de rang înalt de la Kremlin şi chiar Serghei Naryshkin, directorul Serviciului de Informaţii Externe al Federaţiei Ruse şi preşedintele Societăţii Istorice Ruse (formată în 2012, când Putin a revenit la postul său) îşi aduc contribuţia.

E ciudat, nu-i aşa? Istoricul-şef este cel care dirijează serviciile speciale! În august 2019, articolul acestuia este publicat în Rossiiskaia Gazeta. Teza-cheie a articolului: „Nu a existat o altă cale: decizia URSS de a încheia un pact de neagresiune cu Germania s-a bazat pe date exacte ale serviciului de informaţii” este definit fără echivoc: „Evenimentele ulterioare au confirmat că refuzul propunerilor lui Ribbentrop ar fi putut plasa Uniunea Sovietică în condiţii militaro-politice mult mai proaste”.

RĂZBOIUL MEMORIEI

Până de curând, fiind un subiect de studiu strict profesional pentru istorici, războaiele memoriei au dat buzna în marea politică. Astăzi pe agenda Kremlinului se află Ucraina. Mai puţină atenţie acordată Pactului Molotov-Ribbentrop ca principal catalizator, care a dat undă verde masacrului global. De parcă nu s-ar fi desfăşurat la Brest, în toamna anului 1939, o paradă comună a Armatei roşii şi a celei fasciste, precum şi împărţirea Poloniei şi apariţia după victorie în cadrul URSS-ului a două regiuni proaspăt „eliberate” – Grodno şi Brest. Dar aceasta a avut loc.

La fel şi recent, la 21 februarie 2022, Kremlinul a recunoscut drept teritorii ruseşti patru regiuni ucrainene răpite – Doneţk, Lugansk, Zaporojie şi Herson. Cinism din partea ruşilor, deoarece Zaporojie şi Herson şi la moment sunt sub conducerea Kievului, dar acest lucru nu l-a împiedicat pe Putin să-şi dea verdictul. Trei zile mai târziu după binecuvântarea formaţiunilor separatiste, ursul porneşte etapa a doua a războiului, mai sângeroasă decât prima, pornită în anul paisprezece…

Servicii reciproce oferite de unul celuilalt, Stalin i-a deschis drumul lui Hitler şi invers… Era o autostradă cu două sensuri, cu o cooperare politico-militară la scară largă între cei doi dictatori. Cu mult înainte de război, Rusia sovietică a obţinut acces la industria militară germană, comandanţii Armatei Roşii au studiat liber capacităţile organizaţionale moderne ale Statului Major German (amintiţi-vă de aşa-numitul „dosar roşu” cu dovezi ale contactelor lui Tuhacevski cu Statul Major German; mareşalul a fost ulterior acuzat de spionaj şi împuşcat). Viitorii generali germani au fost instruiţi în şcolile sovietice de ofiţeri. Ofiţerii de securitate sovietici şi ofiţerii Gestapo au colaborat. Stalin i-a predat lui Hitler sute de comunişti germani. Piloţii – viitorii aşi ai Luftwaffe – au fost antrenaţi la Lipetsk, iar echipajele de tancuri au fost antrenate la Kazan, printre care s-a numărat şi Guderian, un maestru al viitoarelor ofensive-fulger de tancuri. Junker-urile germane au fost testate la Fili. Lângă Saratov, fasciştilor li s-a oferit un teren de testare pentru experimente cu arme chimice. Molotov, al doilea om din URSS, a vorbit despre importanţa prieteniei cu Hitler.

A existat un schimb de reverenţe între Stalin şi Hitler, care s-au felicitat reciproc cu ocazia zilelor de naştere şi şi-au jurat credinţă. Pe 23 august 1939, dictatorul sovietic a băut şampanie cu Ribbentrop, iar câteva zile mai târziu Polonia a fost împărţită „frăţeşte” şi ţara a fost ştearsă de pe harta politică a lumii.

În fiecare an, Moscova sărbătoreşte pompos ziua de 9 mai, în 2020 chiar şi în luna iunie. Dar, din anumite motive, nu se sărbătoreşte niciodată 17 septembrie, ziua în care Rusia sovietică, condusă de Stalin, a intrat în Al Doilea Război Mondial de partea aliatului său, Germania nazistă. De parcă nu V. M. Molotov, preşedintele de atunci al guvernului sovietic şi şeful departamentului de politică externă, la 31 octombrie 1939, în cadrul celei de-a cincea sesiuni extraordinare a Sovietului Suprem al URSS, spunea că „cercurile conducătoare ale Poloniei se lăudau destul de mult cu „rezistenţa” statului şi „puterea” armatei acestuia. Totuşi, (atenţie maximă aici!!!) s-a dovedit că o scurtă lovitură adusă Poloniei mai întâi de armata germană, apoi de Armata Roşie, au fost suficiente pentru ca să nu rămână nimic din această creaţie urâtă a Tratatului de la Versailles, care a trăit din oprimarea naţionalităţilor non-polone.

DESPRE „POHODURILE DE ELIBERARE”

Ar fi logic să vedem ordinele şi instrucţiunile militare ale lui Jukov, Vatutin şi Rokossovski când erau comandanţi ai trupelor Frontului de Sud şi care în iunie 1940, deja odată cu începutul războiului, în timpul „marşului de eliberare”, au adus o nouă orânduire Basarabiei şi Bucovinei de Nord. A fost elaborat un plan pentru o operaţiune militară în cazul în care guvernul român nu ar fi de acord să părăsească voluntar Bucovina şi Basarabia şi să-şi retragă trupele peste Prut.

Directiva din iunie a Direcţiei Politice a Armatei Roşii spunea că „dorim să-i eliberăm pe fraţii noştri de sânge ucraineni, ruşi şi moldoveni de asuprirea României boiereşti şi să-i salvăm de ameninţarea cu distrugerea şi dispariţia. Eliberând Basarabia sovietică de sub jugul capitaliştilor şi proprietarilor români, ne protejăm şi ne întărim graniţele de sud şi de sud-vest.” Apropo, un argument asemănător am auzit eu, un tânăr locotenent, în decembrie 1979, cu puţin timp înainte ca să invadăm Afganistanul.

După acest „pohod de eliberare” între 23 decembrie şi 31 decembrie 1940 la Moscova a avut loc o reuniune strict secretă a conducerii de vârf a Armatei Roşii. A fost modelată o operaţiune operaţional-strategică majoră. Fără mare tam-tam generalii incognito au ajuns în capitală în vagoane închise sau cu avioane militare. Jukov a vorbit despre noi metode de atac, raportul-cheie al său se intitula „Natura unei operaţiuni ofensive moderne” – despre metodele unui atac surpriză şi pregătirea unei operaţiuni strategice grandioase de către formaţiuni militare mari. Au avut loc jocuri de comandă şi personal pentru două districte militare – cele ucrainean şi belarus. Gheorghii Jukov şi generalul Dmitri Pavlov, care conducea districtul militar din Belarus şi ulterior împuşcat în închisoarea Lefortovo, alternau pe hărţi trupele „albastre” şi „roşii” şi împingeau săgeţile ofensive albastru-roşii spre vest, mult dincolo de noile frontiere.

Şi iarăşi, un mic apropo. În anii optzeci al secolului trecut, satisfăcând serviciul în statul major al unei divizii de tancuri T-72 în Slonim, o garnizoană din Belarus, am avut ocazia să particip în aplicaţii similare pe hârţi şi, vedeţi Dvs, săgeţile roz-albastre erau „trase” tocmai spre frontiera franceză, „luptam” cu Primul corp de armată belgian. La distanţa de mii kilometri aveam informaţia despre viitorul inamic belgian, inclusiv cine-i comandatul, iar cei de la informaţii militare ştiau şi cine-i este amanta. Nu exagerez…

DESPRE REEVALUĂRI

Da, consătenii mei au slujit şi au luptat în armata română şi pot oare fi consideraţi trădători, la fel ca o duzină de consângeni, care ş-au pierdut viaţa în Crimeea sau la Don? Cred că nu… Notele nu pot fi aceleaşi cu cele date, de exemplu, în Rusia. Cetăţenii care au luptat de partea Germaniei naziste erau consideraţi în mod clar trădători. Peste un milion de cetăţeni sovietici au luptat în unităţile auxiliare şi de poliţie ale armatei germane, cca două sute de mii de ruşi – în armata lui Vlasov şi au existat şi alte „legiuni” – ceceni, caucazieni, tătari din Crimeea, originari din Asia Centrală, Kalmâkia etc.

Uniunea Sovietică nu a fost parte la Convenţia de la Geneva din 1929 privind tratamentul prizonierilor de război. Ştim foarte bine ce a urmat: în lagărele germane, prizonierii de război sovietici au fost lipsiţi de lucrurile de primă necesitate şi au murit cu miile în obscuritate. Stalin dorea ca soarta prizonierilor de război sovietici să fie cât mai teribilă – soldaţii şi ofiţerii Armatei Roşii nu trebuie să se gândească la capitulare, trebuie să lupte până la ultima suflare. Tiranul a fost fără milă chiar şi faţă de fiul său capturat Iacov: „Nu schimb un soldat pentru un feldmareşal…”.

Militarul nu-şi alege războiul, dar se pare că acest adevăr nu poate fi agreat de unii, care preferă să rămână în tranşeele războaielor istorice. Compatrioţii noştri au luptat în armata română, în etapa finală au eliberat ţările europene, mulţi au murit în cadrul coaliţiei anti-hitleriste. În ciuda acestui fapt, mulţi colegi combatanţi din armata regală apoi s-au confruntat cu lagăre, închisori şi dispreţul autorităţilor. Onorarea celor morţi şi dispăruţi nu este doar un gest creştin, ci şi unul nobil uman. Este necesar să ne îndepărtăm în sfârşit de stereotipurile, care au fost implantate cândva.

Cazurile de vandalism împotriva mormintelor militare sovietice sunt condamnate pe drept. Totuşi, cei care vor să fie moralişti nu vor spune o vorbă despre faptul că după războiul din interfluviul Pruto-Nistru au fost distruse toate cimitirele militare româneşti şi germane, care au fost făcute una cu pământul. Încercările de a restabili un semn memorial sau o cruce distrusă provoacă agresiune şi furie. Soldaţii, care şi-au pierdut viaţa în război, sunt astăzi împărţiţi în eroi şi ticăloşi. Politicienii şi alte puteri determină cine sunt eroi şi cine sunt ticăloşi. Acest lucru este greşit: un soldat nu alege războiul. În Italia, combatanţii care au luptat atât în Rezistenţă, cât şi în armata dictatorului Mussolini sunt îngropaţi uneori împreună în morminte comune. Moartea i-a egalat pe toţi… Oameni, care mărturisesc diferite credinţe şi opinii politice, vin cu flori la mormintele acestora.

DESPRE VREMURILE GRELE DE DUPĂ RĂZBOI

După război, încrederea administraţiei sovietice în localnici a fost suspect de vigilentă. Trimişii din organele de partid şi de forţă, procuratură şi judecătorii sosiţi de pe malul stâng al Nistrului / şi de mai la est s-au stabilit la Chişinău. Pe pământul nostru au ajuns şi ofiţeri de securitate cu o experienţă sângeroasă din vremurile lui Ejov, Beria şi Iagoda. Acest proces a avut o mişcare bidirecţională: mult personal „valoros”, dar de fapt, mizerii, au ajuns în Moldova, iar spre Est, din Chişinău trenurile duceau ţărani deportaţi, clerici şi intelectuali.

După 1944, oamenii au fost nevoiţi să îndure foametea organizată, seceta, deznaţionalizarea şi colectivizarea forţată, excomunicarea din cultură, obiceiurile vechi şi Biserică. În acest context este justificată reacţia unor băştinaşi – în 1949-53, în 15 sate din zona Rezina a existat o organizaţie antisovietică clandestină – Partidul Democrat Agrar. Istoria structurii de rezistenţă începe în decembrie 1949, după deportarea în masă din iulie (operaţiunea „Sud”). Tribunalul militar din Odesa i-a condamnat pe unsprezece membri ai acesteia la pedeapsa capitală, 74 din membri şi susţinători au nimerit în lagăre şi în închisori, iar cca 300 ca „membri de familii ai duşmanilor poporului” au fost deportaţi spre Cîzîl Orda, Kazahstan.

Nu au fost cruţaţi nici cinci bărbaţi trecuţi cu Armata Roşie prin război: Simion Zlatan, Emelian Botsolin, Afanasie Golub, Ion Garam şi Ion Frunze, care au primit medalia „Pentru victoria asupra Germaniei”. Afanasie Golub a fost rănit în război, Ion Garam – de două ori şi a fost decorat cu medalia „Pentru curaj”, iar Frunze, de asemenea rănit, a primit medaliile „Pentru eliberarea Varşoviei” şi „Pentru capturarea Berlinului”. Aceştia şi-au ispăşit pedepsele şi au fost lipsiţi de decoraţii. Consăteanul şi măhăleanul Ion Turcan a fost şi el împuşcat. Sovieticii nu au ţinut cont de faptul că acest ţăran nevinovat în timpul războiului şi-a pierdut doi fii, care au luptat în Armata Roşie. La Odesa a fost împuşcat şi un alt măhălean, Simion Baranovschi, paramedic în flotila română de pe Dunăre, care, după război, a lecuit lumea din zonă şi a primit naşteri. Sunt în viaţă cei pe care Simion Baranovshi i-a primit în această lume.

CÂTEVA CONSTATĂRI

În cartea autorilor Şapovalov, Gaiciuc şi Rîbakov aceştia afirmă că orice cetăţean are dreptul să afle adevărul, să studieze istoria reală a războiului. Corect, dar să recunoaştem că o carte cu jumătate de adevăr este mai dăunătoare decât una complet mincinoasă. Regretabil, că unii aşa numiţi istorici în captivitatea cursurilor scurte de istorie staliniste se inspiră doar din sursele timpurilor sovietice.

Accesul la verdictele încă clasificate, documentele tribunalelor militare, rapoartele organelor militaro-politice din armată şi ale agenţiilor de contraspionaj „Smerş” către autorităţile superioare ar fi ca explozia unei bombe atomice. Dar toate acestea sunt păstrate în arhivele din FR, iar acolo accesul este total închis, chiar şi pentru cercetătorii locali. Acolo veţi da de adevărul crud. Şi atunci când accesul va fi oferit vom sărbători Ziua Biruinţei! Biruinţei asupra mediocrităţii. Dar ideologii de la Kremlin, politicienii şi biserica lor nu au nevoie de un aşa adevăr. Au plecat dintre noi, însă am cunoscut mai mulţi veterani ai acelui război, inclusiv cei nostalgici pentru vremurile Uniunii Sovietice, ale căror amintiri vii şi aprecieri reale sunt izbitor de diferite de ceea ce scrie în carte.

În etapa finală a războiului, 4.148 de militari din Armata Roşie au fost condamnaţi de tribunale pentru viol, tâlhărie şi ucidere a populaţiei civile germane. Mulţi, când amploarea crimelor a devenit prohibitivă, au fost împuşcaţi ca avertisment pentru alţii, cei mai mulţi au fost trimişi în batalioane penale („штафбат”), lagăre şi închisori. Aceleaşi excese, atât de clar manifestate în Germania la sfârşitul războiului, au fost printre militarii sovietici şi în alte ţări europene – în Ungaria, Serbia, Slovacia şi, fără îndoială, pe teritoriul Moldovei şi României moderne.

Dacă nu vrem să devenim prizonieri ai trecutului, atunci trebuie să recunoaştem că istoriile, care pentru unii sunt poveşti victorioase de cucerire, apoi pentru alţii sunt poveşti de subjugare şi exploatare.

Cei nostalgici pentru Uniunea Sovietică ne sugerează adesea: la ce naibii să răscolim trecutul? Da, într-adevăr, ruşii au un proverb: „Cui îşi aminteşte de trecut – un ochi scos!” (Кто старое вспомнит – глаз вон!). Proverbul încurajează să nu pomenim nemulţumirile, certurile, neînţelegerile şi alte lucruri similare neplăcute din trecut. Dar uneori această sintagmă este completată cu „iar cine uită – ambii ochi!” şi atunci sensul iniţial este modificat şi apare o formulă exhaustivă şi completă. „Кто старое вспомнит тому глаз вон! А кто забудет – оба!”. „Cui îşi aminteşte de trecut – un ochi scos, iar celui care uită – amândoi!”

DESPRE JUMĂTĂŢI DE ADEVĂR

Spre finele războiului erau 72 de militari sovietici luptători în prima linie, care au fost privaţi de titlul de Erou al Uniunii Sovietice. Până acum am găsit printre ei 13 militari, care au participat la operaţiunea Iaşi-Chişinău. Majoritatea, desigur, au avut merite şi pe câmpul de luptă s-au distins cu adevărat. Steluţa de erou şi-au pierdut-o în mod diferit. Ulterior ceva a mers prost de tot. Autorii ignoră acest aspect, ceea ce este de înţeles: regimul vechi avea nevoie de eroii potriviţi! Logica este clară, eroii „potriviţi” sunt solicitaţi astăzi şi vor fi vor fi solicitaţi şi pe viitor. Un erou este un model de urmat.

Imperativul timpului este cererea unei ştiinţe istorice versatile şi veridice, nu şlefuite, în interesele imperiului dispărut ori în slujba unui individ sau a unui partid. Ideea europeană, dar şi bunul simţ, este de a spune adevărul despre trecut.

Şi poate ultimul lucru: aniversarea sfârşitului războiului, după cuvintele unei persoane, pe care o respect, „ar trebui sărbătorită cu modestie şi demnitate”.

Demnitatea înseamnă a nu veni la oameni cu jumătate de adevăr, ceea ce este, de fapt, o minciună. Demn şi modest este atunci când toţi cei care poartă în inimă dorinţa de a-şi aminti războiul, de a-şi aminti de veteranii de război plecaţi, ar face-o. Memoria cere adevăr, oricare ar fi el – nu unilateral – şi tăcere. Fără fals, fără zgomot şi solemnitate deliberată, ostentativă…