Vasile SIMILEANU, PhD*
Abstract. The Black Sea was a challenge for the powers of antiquity, but also for the civilizations and cultures that emerged in this area. The attraction was given by the geopolitical and geostrategic challenges determined by the geographical position, the intersection of strategic axes: the Po-Point-Baltic isthmus, the Caspian-Point and the Mediterranean-Point axis. Even if some analysts consider it to be a semi-open sea (which is not far from the truth), it is here that civilizations, cultures and religions that have been decisive for Europe, Asia and Africa merge, while at the same time it has a bellicose charge, manifested by the intersection of three great empires: the Ottoman, Tsarist and Austro-Hungarian, the fault line for two systems: communist and western, and, of course, the area where military fleets clashed during the two world wars, the Cold War and the current Russia-Ukraine conflict.
This is why, as a result of the new tensions, the Black Sea has once again become of importance for international security alliances and strategies, representing the key to the politico-military resolution of regional tensions!
Keywords: Black Sea, Russia, Ukraine, NATO, EU, geopolitics, strategy
1. ASPECTE GEOSTRATEGICE ŞI GEOPOLITICE ACTUALE
Demantelarea URSS, considerată de Vladimir Putin „o catastrofă geopolitică”, avea să propulseze ca lider mondial unipolar SUA. Prin strategii specifice Kremlinului şi prin „abilităţile” de lider care recunoaşte drepturile şi libertăţile democratice occidentale, Vladimir Putin a înşelat Occidentul, în perioada resetării, deoarece avea nevoie de o perioadă de refacere strategică, politică şi militară. Rusia rămasă fără Tratatul de la Varşovia şi susţinerea economică a CAER, cu prăbuşirea sistemului comunist şi câştigarea independenţei a unor state din fosta URSS, s-a văzut pusă în situaţia de a face concesii Occidentului, Occident care a crezut noua faţă a Rusiei, fără a se consulta cu experţii din fostele state comuniste sau din fostele state din compunerea URSS.
Din acest punct de vedere, Occidentul nu a înţeles că Rusia după URSS a rămas tot URSS, numai că a trecut de la stalinism la putinism. Rezultatele nu au întârziat: au evoluat conflictele îngheţate, marea majoritate nestinse până în prezent; au dezvoltat terorismul şi şantajul energetic; au promovat terorismul de stat; au dezvoltat trupe paramilitare; au ocupat spaţii strategice, care istoric se aflau în sfera de influenţă occidentală; au reorganizat sistemele militare şi de Intelligence coercitive, au dezvoltat teorii noi cum sunt Teoria reflexivităţii şi cea a Războiului hibrid; ş.a., timp în care Occidentul nu a realizat că este minţit. Ba mai mult, unii lideri occidentali (Merkel şi Sarkozy) s-au opus accederii Ucrainei în NATO (Bucureşti, 2008) şi UE (Vilnius, 2012) sau au întors spatele în momentul decisiv, când Ucraina avea nevoie să fie sprijinită, în anul ocupării Crimeei (2014) şi invadării teritoriilor din estul Ucrainei.
Toate aceste erori comise sub imperiul unor presiuni internaţionale, l-au încurajat pe Putin să se implice în problemele interne ale unor state din sfera de influenţă a Moscovei (Armenia, Azerbaidjan, Cecenia, Tadjikistan, Rep. Moldova, Georgia) sub pretextul menţinerii ordinii de drept, încălcată flagrant în anul 2022 când a declanşat războiul împotriva unui stat suveran, independent şi beneficiar al prevederilor internaţionale, la care Rusia era semnatară. Această invazie rusă construită pe un eşafodaj fals, specific războiului hibrid şi propagandei axate pe fakenews, a atras în capcana Kremlinului actori statali care au devenit captivi şi au acuzat Ucraina. „Limitarea” mandatului ONU a avut ca efect o percepţie negativă pe plan internaţional. Practic Ucraina fiind abandonată de această organizaţie, care a reacţionat cu o întârziere foarte mare!
Trebuie să avem în vedere că securitatea mondială este apanajul a trei mari puteri: SUA, Rusia şi China (care au drept de veto în Consiliul de securitate). Conflictul din Ucraina a avut efecte structurale asupra arhitecturii internaţionale de securitate, bulversând în plan geopolitic relaţiile dintre actorii statali şi non-statali.
Noile alianţe, axate pe Occidentul Colectiv şi Sudul Global, au aruncat în arena mondială strategii de contestare a actualei ordinii mondiale şi trecerea către noi manifestări specifice lumii multipolare. Trecerea către lume multipolară se va face în timp. În prezent asistăm la construcţia lumii bipolare SUA – China. În acest context va trebui să menţionăm că R.P. China nu are nevoie de un competitor suplimentar (Rusia) şi conform strategiilor chineze, considerăm că Beijingul propagă o strategie a unei „puteri în aşteptare”, lucru evident de altfel.
2. MAREA NEAGRĂ ÎN CONTEXTUL GEOPOLITIC ŞI GEOSTRATEGIC MONDIAL
Pentru a înţelege ce se întâmplă, de fapt, în Marea Neagră şi care este miza geopolitică a acestui sistem, se impune să analizăm plăcile tectonice divergente din zona Mării Negre. Ce putem spune? Am abordat în diferite numere ale Revistei GeoPolitica diverse analize ale experţilor români şi străini, împreună cu aceştia făcând lobby la diferite structuri internaţionale pentru a reliefa rolul geopolitic şi geostrategic al acestui areal. S-au dezvoltat formate economice, energetice, politice, militare, culturale ş.a. şi cui a folosit? Suntem într-o zonă cu o rată beligenă ridicată, care determină un tectonism ce poate fi scăpat de sub control! Acest tectonism este dat de intersecţia a trei plăci tectonice geopolitice: europeană, asiatică şi africană, cu abordări etno-politice şi etno-psihologice divergente. S-ar putea să ne contraziceţi, de aceea vom căuta să argumentăm:
a. Placa europeană (cu părţi din unele state asiatice: Rusia şi Turcia) este de sorginte occidentală, fiind asimilată spaţiului euratlantic. În acest areal omogen şi bine structurat se manifestă cu preponderenţă strategiile UE şi NATO, valorile promovate fiind cele ale libertăţilor şi drepturilor de tip occidental, în care coeziunea este liber-consimţită şi nu impusă dictatorial, cum este cazul Rusiei şi Chinei. În acest spaţiu se manifestă economia de piaţă, sunt promovate drepturile şi libertăţile omului, sunt recunoscute minorităţile şi drepturile etno-confesionale şi ale liberei circulaţii. În acest areal avem manifestări beligene sub controlul Moscovei, descărcate prin conflicte îngheţate (Transnistria, Abhazia, Adjaria, Osetia).
În interiorul plăcii tectonice geopolitice nu există falii active, deşi sunt comentarii susţinute de unele state occidentale privind ierarhia statelor membre şi construcţia unor cercuri concentrice, care ar determina apariţia de fracturi în coeziunea europeană.
O altă problemă este determinată de infiltrarea ideologiilor ruso-staliniste şi neomarxiste la nivelul unor partide politice extremiste care pot să destructureze coeziunea unor state europene, exemplul francez fiind concludent!
Ca poli de putere manifestaţi pe placa tectonică europeană avem: troika europeană compusă din Germania, Franţa şi Italia, triunghiul Weimar compus din Germania, Franţa şi Polonia, grupul Vişegrad 4+ compus din Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, România şi Bulgaria.
Ca formate de securitate avem Parteneriatul Estic, Politica Europeană de Vecinătate, EURODEFENCE, Formatul B9, Intermarium, Formatul celor 3 mări, EUROMED şi Sinergia Mării Negre. Referitor la Formatul B9, se impune reactualizarea acestuia prin acceptarea în acest format a Finlandei, Suediei şi Turciei, cu rol important pe falia UE + NATO – Federaţia Rusă.
În acelaşi timp, România a dezvoltat mai multe trilaterale cu rol important în securitatea regională, formate propuse de către noi încă din anul 2010, trei dintre acestea fiind funcţionale: Trilaterala Polonia – România – Turcia (semnată în anul 2016), Trilaterala România – Bulgaria – Turcia (semnată în anul 2024) şi de curând Trilaterala România – Rep. Moldova – Ucraina (2024), urmând ca în viitorul apropiat să se materializeze şi formatul Polonia – România – Ucraina cu rol în reconstrucţia Ucrainei.
b. Placa asiatică (cu părţi din unele state europene: Rusia şi Turcia) are în compunere spaţii de interferenţă etno-confesională în care drepturile şi libertăţile sunt sub controlul unor regimuri totalitar-dictatoriale (cum este cazul Republicii Islamice Iran, Rusiei – unor state din Asia Centrală şi Caucaz: aflate sub controlul Moscovei, Chinei, Pakistanului, Indiei, Afganistanului). Este un spaţiu neomogen, fragmentat politico-ideologic şi etno-confesional, cu o fragmentare etno-politică şi etno-psihologică, cu un nivel scăzut de instruire, dar cu foarte multe resurse. Fragmentarea acestui spaţiu este dată de: subdiviziunea turcică (compusă din Turcia şi statele din Asia Centrală şi Caucaz aflate în sfera de influenţă otomană: Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan şi Azerbaidjan), subdiviziunea islamică (compusă din civilizaţiile arabă, persană la interferenţă cu urdu, pashtu şi dari), subdiviziunea hindusă (India, Nepal), subdiviziunea sinoică, subdiviziunea nipono-coreeană, subdiviziunea pacifică. În acest areal avem manifestări beligene sub controlul Moscovei, descărcate prin conflicte îngheţate (Nagorno-Karabah, Karabahul de Munte, Bashkiristan).
Dacă este să analizăm Asia, vom constata că placa tectonică geopolitică are în compunere alte 4 sub-plăci tectonice majore de importanţă geopolitică, compuse din Federaţia Rusă, China, India şi spaţiul statelor islamice. Fricţiunile dintre aceste plăci geopolitice sunt generatoare de conflicte pe liniile de falie, astfel: dispute teritoriale dintre India şi Pakistan (zona Kaşmir), dispute teritoriale dintre India şi China (zona Aksay Chin), dispute teritoriale dintre Federaţia Rusă şi China (insula Ussuri, dar şi zona colonizată de chinezi în Extremul Orient Rus – care se poate transforma într-un nou Kosovo), un conflict ce poate afecta Iranul şi Pakistanul prin revendicarea autodeterminării Belucistanului, care poate deveni o nouă sursă de conflict deschis. Afganistanul, la rândul său, este o sursă de insecuritate, chiar dacă nu mai este pe agenda zilnică a agenţiilor de ştiri. Siria este un stat eşuat. Conflictul Hamas – Palestina a propulsat noi actori donori de securitate în Orientul Mijlociu, cum sunt Qatar şi Arabia Saudită.
Ca poli de putere de importanţă majoră pentru securitatea regională, dar şi pentru declanşarea de conflicte majore sunt actorii statali reprezentaţi de: Federaţia Rusă care a generat un conflict deschis cu Ucraina pe axa eurasiatică, China care poate declanşa oricând un conflict în Marea de Sud a Chinei, India ce poate declanşa un conflict cu Pakistanul şi India, Iranul care se poate implica în Orientul Mijlociu inflamând statele arabe şi Israelul, Turcia care poate intra în coliziune cu Federaţia Rusă pe problema autonomiei Crimeei, dar şi pe şantajul rusesc privind independenţa Kurdistanului.
c. Placa africană are descărcări către Marea Mediterană, UE şi Orientul Mijlociu.
Manifestările pe placa tectonică africană se manifestă pe mai multe paliere: statele maghrebiene aflate sub incidenţa Hexagonului, statele situate pe axa subsaha-riană, endemismul african politic şi de insecuritate, migraţia către UE, exportul terorismului către UE.
În acest sens putem afirma că placa tectonică geopolitică este caracterizată de instabilitate şi insecuritate regională, fiind un areal regional în care se manifestă doctrine totalitar-dictatoriale, cu o populaţie slab instruită, dar cu resurse care atrag principalii actori mondiali, cum ar fi SUA, Federaţia Rusă şi China. Ca urmare a acestor competiţii, Franţa a fost eliminată de pe piaţa africană de către Federaţia Rusă, China a surclasat SUA, iar India caută să deţină supremaţia în Oceanul Indian şi coasta de Est a Africii. În acelaşi timp, China a înfiinţat o bază militară în Djibouti.
Ca poli de putere reali în Africa se manifestă Egiptul, Marocul şi Africa de Sud.
3. CE DOREŞTE RUSIA?
Din anul 2000 căutăm permanent să decriptăm strategiile ruse. De la o perioadă de resetare, Rusia a trecut de la soft power la hard power, fără a ţine cont de obligaţiile internaţionale, pe care le-a ignorat.
Deşi într-o perioadă Rusia dorea să devină membru NATO şi UE, odată cu invadarea Ucrainei a căutat să îşi justifice această acţiune militară prin motivaţii care încalcă cele mai elementare norme de diplomaţie şi ale dreptului unui stat. Tot după anul 2000, Rusia considera că este foarte importantă o realizare a unei organizaţii economice UE – Rusia în pan eurasiatic, argumentând că are valenţele necesare dezvoltării unui astfel de proiect, proiect care avea la bază o teorie a lui Dughin: neoeurasianismul!
Dacă acest proiect rusesc, de sorginte sovietic-stalinistă, a fost sortit eşecului, Rusia a scos din sertarele prăfuite ale geopoliticii imperialiste teoriile panslavismului şi panortodoxismului, cătând să îşi revendice rolul mesianic al construcţiei celei de a treia Rome, cu implicaţii de cucerire teritorială a Constantinopolului. Simultan, a numit o nouă conducere a Bisericii ruse, de sorginte FSB-istă, care să ducă la îndeplinire aceste proiecte: cel slav şi cel ortodox pravoslavnic.
În acest sens, a reatras în sfera de influenţă state din fosta URSS şi din fostul sistem socialist: Bulgaria şi Serbia.
Ba mai mult, s-a implicat în procesele democrate ale unor partide politice din unele state europene, susţinând liderii acestor formaţiuni extremiste, în sensul distrugerii coeziunii sociale şi destructurării UE. A reuşit să atragă în sfera de influenţă Ungaria, Austria şi Slovacia, a susţinut lideri politici din Bulgaria, Serbia, Croaţia, Rep. Moldova, Franţa, Germania, Spania, Georgia, Grecia şi, mai nou, România.
O lovitură puternică pentru Biserica rusă a fost înfiinţarea Bisericii ucrainene, concomitent cu orientarea euratlantică a acestui stat.
În momentul în care Rusia a realizat că nu va putea câştiga competiţia cu SUA şi China a avut nevoie de o cauţiune hard care să propulseze Kremlinul în linia întâi. Strategia nu a reuşit. Nu a reuşit să reediteze Praga 1968 şi nici Crimeea 2014. De ce? Datorită ancorării societăţii ruse în trecut! Rusia nu a realizat că perioada telurocratică s-a încheiat! Rusia nu a putut şi nu va putea să admită că noua perioadă geopolitică pe care o traversăm este cea a etno-politicii. De ce nu a realizat? Deoarece Rusia este un melanj de popoare şi civilizaţii care sunt cu „cizma rusă” pe grumaz şi nu au dreptul la autodeterminare. Principiul divide et impera adoptat de către Stalin este continuat de către Putin, care doreşte să ţină sub control popoarele din fosta URSS, doreşte supremaţia în Marea Neagră şi Marea Baltică – pe care să le transforme în lacuri ruseşti, doreşte să ţină sub control Marea Mediterană şi nordul Africii şi, bineînţeles, zona balcanică. Nu a realizat că a rămâne cramponat în trecut, în perioada interbelică, va însemna sinucidere.
De fapt, acţiunile militare din Ucraina au reliefat că strategiile sunt cele din Al Doilea Război Mondial, grefate cu strategii specifice războiului hibrid. Dacă, iniţial, Rusia a avut speranţa unui război de tip blitz krieg, au avut surpriza neplăcută să dea de un adversar cu o coeziune şi o apartenenţă de invidiat la naţiunea ucraineană, punând marele sistem industrialo-militar rus în dificultate.
În aceste condiţii, Rusia s-a văzut cu flotă distrusă la Marea Neagră, ce a creat un disconfort foarte mare în deţinerea supremaţiei maritime cât şi pentru redesenarea frontierelor maritime, în funcţie de resursele de hidrocarburi, atât de necesare maşinii de război ruse.
4. COMPETITORI LA MAREA NEAGRĂ
Aşa cum arătam mai sus, Marea Neagră reprezintă o provocare geopolitică pentru marii competitori: SUA, China, Rusia, dar şi pentru actorii regionali: Ucraina, România, Turcia şi Bulgaria. Din acest punct de vedere s-au iniţiat strategii de păstrare a bazinului maritim în circuitul mondial liber pentru a nu fi confiscat de către Rusia. Noile tendinţe expansioniste ale Rusiei au pus în dificultate proiectele internaţionale pentru rentabilizarea bazinului pontic. S-au iniţiat strategii euratlantice cum ar fi: sinergia Mării Negre, Zona Extinsă a Mării Negre, GUAM, Zona de Cooperare Economică a Mării Negre, formate euratlantice, dar şi trilateralele Polonia – România – Turcia şi România – Bulgaria – Turcia, pentru a păstra autonomia acestui areal, în conformitate cu frontierele maritime internaţionale.
După declanşarea conflictului cu Ucraina, Rusia a limitat frontiera maritimă Ucraineană, acaparând Marea Azov şi Crimeea, în expansiune către Transnistria şi gurile Dunării. În acest context, Congresul SUA a elaborat strategia pentru Marea Neagră. Pe axa ponto-baltică s-a iniţiat formatul politico-militar NATO B9, cu rol în menţinerea securităţii spaţiului euratlantic pe aliniamentul de est.
Odată cu admiterea Finlandei şi Norvegiei se impune adoptarea de măsuri urgente pentru a fi integrate în acest sistem strategic, la care să fie parte şi Turcia, în scopul consolidării frontului de est NATO.
5. CONCLUZII:
• conflictul Rusia – Ucraina a schimbat paradigmele de securitate mondială, cu descărcare în bazinul Mării Negre
• alianţa Rusia – China doreşte o altă ordine mondială, la care Occidentul trebuie să se adapteze din mers!
• arealul Mării Negre este cheia schimbărilor globale, cu efecte imprevizibile determinate de acţiunile Rusiei
• statele euratlantice, inclusiv România trebuie să activeze o politică proactivă, care să promoveze importanţa geopolitică şi geostrategică în plan zonal (construcţia trilateralelor Polonia – România – Turcia şi România – Bulgaria – Turcia), regional (UE) şi mondial (NATO)
• România are atuuri pentru reconstrucţia Ucrainei, în acest sens fiind primordiale activarea trilateralelor România – Ucraina – Republica Moldova şi Polonia – Ucraina – România
• România trebuie să accepte trecerea de la softpower la hardpower, prin acordarea unei atenţii deosebite majorării bugetului de apărare şi consolidării militare, inclusiv a serviciilor de informaţii, în conformitate cu evoluţiile regionale.