Contraamiral. fl. lector univ. dr. Sorin LEARSCHI^*

Poate niciunde în altă parte a lumii dominaţia puterilor nu a fost mai diversă şi sugestivă decât în regiunea Pontului Euxin, în care perioada antică, cea medievală sau cea modernă s-au caracterizat printr-un ameţitor joc geopolitic, cu ale ei puteri dominând succesiv regiunea Mării Negre, cu irizaţiile acesteia.

Rând pe rând, puterile: greacă, romană, bizantină, otomană sau rusă, au modelat statutul unei regiuni care a fost şi va rămâne semi-închisă geografic şi şi totodată reglementată internaţional prin Convenţia de Montreux privind strâmtorile din 1936.

Ca un destin fundamental al spaţiului pontic, acesta este o poartă, sau o punte, dintre Europa şi Asia, cu regiunile relativ bine definite ale Europei de Est şi Centrale, Balcanilor pe de o parte şi Asia Mică, Orientul Mijlociu, Caucaz şi Asia Centrală.

Un amalgam original de populaţii şi popoare, cu tradiţii, obiceiuri, religii şi istorii de multe ori contradictorii şi chiar suprapuse, a generat de-a lungul veacurilor diverse momente istorice cu impact local, regional şi mondial, având ca actori principali puterile dominante în regiune, cu interesele lor particulare, dar şi cu influenţa celorlalte naţiuni.

Fiind la intersecţia dintre zonele de securitate europene, euro-asiatice şi Orientul Mijlociu, Triunghiul Bermudelor al studiilor strategice occidentale¹, zona Mării Negre a apărut pe radarul altor entităţi de securitate, dar şi din domeniul energetic, în fapt al transportului resurselor energetice.

Prezenta lucrare nu răspunde multor întrebări, dar mai ales ridică multe întrebări privind geopolitica Mării Negre în contextul resetării mondiale contemporane, locul şi rolul României în acest “balet” al construirii unui nou viitor.

ANALIZÂND PREZENTUL PRIN PRISMA TRECUTULUI
ŞI INTUIND VIITORUL

Marea Neagră oferă o oarecare libertate de acţiune naţiunilor riverane^2,3, la care putem adăuga şi cele care au ieşire la mare, dar în acelaşi timp impune prin forma şi dimensiunile ei limitări drastice.

Modificările periodice ale graniţelor Rusiei i-au creat o realitate istorică şi percepţia că puterea sa poate fi permanent redusă. Căutând permanent să menţină controlul, liderii ruşi au fost obligaţi să construiască un mental colectiv caracterizat de o permanentă necesitate de controlul direct sau indirect asupra zonelor de frontieră ale ţării şi în vecinătatea apropiată şi totodată să slăbească capacitatea oponenţilor de a încălca „nucleul” rusesc prin stabilirea unor spaţii tampon, stabilind totodată „linii roşii” exterioare.

În Rusia, acest lucru creează o percepţie contradictorie a poziţiei internaţionale a ţării: puterea Rusiei este ireversibilă datorită dimensiunii sale, dar şi extrem de vulnerabilă pe plan intern sau invazii externe. Cultura de securitate rusă este fixată pe ideea că structurile interne şi acţiunile externe ale Rusiei sunt legate în mod unic de imperativele geografice şi istorice definitorii.

Războiul Rusiei în Ucraina se încadrează în acest model istoric de expansiune, determinând Moscova să-şi constrângă sau chiar să-şi invadeze vecinii, indiferent de constrângerile sale sociale sau economice, acţiunile sale provocându-i probleme demografice şi economice semnificative, dar cu dorinţa de păstrare a poziţiei sale internaţionale, având la conducere pe acelaşi „Mesia” care caută alianţa cu China clar înţeleasă ca partener senior într-o axă emergentă în care Moscova este adesea văzută ca având un simplu statut „vasal” în raport cu Beijingul.

Întrebarea cheie este cum va schimba războiul abordarea Moscovei faţă de constrângerile şi constrângerile geopolitice cu care se va confrunta în anii următori, ceea ce va determina dacă Rusia îşi reafirmă statutul de mare putere, este retrogradată la o simplă putere regională sau chiar se destramă cu totul.

Teritoriul geografic central al Rusiei se întinde aproximativ de la frontiera sa vestică cu regiunea Mării Baltice între Sankt Petersburg şi Pskov lângă Estonia, până la principalul său port maritim nordic din Arctica la Arhanghelsk, spre est până la râul Kama şi poalele Uralilor. Un teritoriu extrem de vast, dar în acelaşi timp considerat de Rusia ca fiind foarte vulnerabil, mai ales nucleul geostrategic al ei, reprezentat de partea sa vestică (europeană).

 Sursa: https://prezi.com/4ecujac19nvw/the-russian-core/

Rusia, care doreşte revenirea la statutul de mare putere, are patru ieşiri la oceanul planetar, acestea fiind absolut esenţiale pentru proiectarea puterii sale navale.

Aici vorbim despre:

• Marea Neagră ca poartă către Marea Mediterană, Oceanul Atlantic şi Marea Roşie pentru zona Oceanului Indian;

• Marea Baltică cu ieşirea la Oceanul Atlantic şi sprijinul acţiunilor militare din zona mediteraneană;

• Oceanul Îngheţat cu bazele sale navale pentru nave mari de suprafaţă şi mai ales pentru submarinele nucleare strategice;

• Oceanul Pacific cu Vladivostok ca bază principală, pentru unui statut minim de securitate colaborativă cu China în zona Indo-Pacifică.

Se poate observa faptul că puterea maritimă a Rusiei, care se doreşte a fi prezentă şi eficientă pe tot globul pământesc, este practic condiţionată de o serie de restricţii legislative⁴ sau geografice⁵.

În mod logic, opţiunea ameninţării nucleare devine primordială în acest context.

Destrămarea Uniunii Sovietice, fostă „Marea Rusie”, a reprezentat „cea mai mare catastrofa geopolitica a secolului trecut”, conform declaraţiei preşedintelui Putin, acesta acuzându-l totodată pe fostul lider rus Mihail Gorbaciov de faptul ca a renunţat la putere in 1991, chiar cu o zi înaintea datei la care era prevăzută semnarea, cu Belarus si Kazahstan, a acordului pentru constituirea unei noi Uniuni.

A fost un moment de inflexiune geostrategică prin care SUA s-a transformat, intuind faptul că în timp hegemonia sa mondială se va eroda, în conducătorul unipolar cu o maximă responsabilitate dar şi cu interese naţionale. Statele Unite ale Americii s-au angrenat în acest demers, chiar dacă a trebuit să-şi recalibreze puterea politică, militară şi economică prin diferite tipuri de alianţe, chiar şi compromisuri.

SUA a avut permanent nevoia unei Europe unite şi extinse, cu o putere militară crescută care să facă faţă unei Rusii revanşarde, cu o mai eficientă şi acceptată poziţionare faţă de problemele Orientului Mijlociu, dar în acelaşi timp a căutat să o domine. Astfel se explică lupta pentru impunerea unei contribuţii de minim 2% din PIB pentru cheltuielile militare, o idee care nu aparţine ex preşedintelui Trump, dar care arăta nevoia unui sprijin substanţial pentru SUA care şi-a îndreptat atenţia către viitorul pericol intuit a fi reprezentat de China în plin avânt economic şi implicit militar. În acelaşi timp, SUA nu are nevoie de o Europă total independentă care poate deveni un competitor economic feroce.

Rusia a căutat permanent să redevină o putere mondială recunoscută, infiltrân–du-se sub diverse forme în diferite regiuni ale lumii mai puţin interesante pentru alte forţe, căutând în permanenţă menţinerea unui climat de instabilitate, atât în proxima apropiere, cât şi în alte zone de interes legate în mod special de crearea unui climat de instabilitate regională. În acelaşi timp alături de China a căutat să destabilizeze economic poziţia SUA şi a Europei⁶. Totuşi revenirea la o lume bipolară nu este posibilă în acest moment, Rusia aflându-se într-o situaţie dificilă datorită agresiunii sale din Ucraina, sprijinită politic de China prin poziţia sa aparent neutră, dar care caută să obţină hegemonia în această relaţie şi totodată să beneficieze de resursele Rusiei. In acelaşi timp, India – aflată în contradicţie cu China – pune în discuţie realizarea unei lumi tripolare.

Economia Rusiei depinde în mare măsură de exporturile sale de resurse energetice prin care să susţină efortul de război. Trecerea ei la economia de război are în acest moment un mare avantaj pentru desfăşurarea conflictului, dar nu putem să nu remarcăm şi faptul că o economie de război implică şi o reducere sau chiar stagnare a dezvoltării naţiunii, dependenţa faţă de alte state devenind din ce în ce mai mare şi în acelaşi timp creând obligaţii pe termen lung.

În absenţa utilizării conductelor către Europa, principala cale de export a resurselor energetice, către India spre exemplu, rămâne Marea Neagră, o mare instabilă datorită războiului din Ucraina.

După modelul din istorie a „lacului turcesc”, a apărut de-a lungul vremurilor recente (anterioare războiului din Ucraina), varianta „lacului rusesc”, nu atât de efectivă ca prima, ci doar prin dominarea agresivă şi fără o reacţie externă materializată – ceea ce ar fi generat o stare de tensiune între Rusia şi Turcia, ţară membră NATO. Turcia a preferat să adopte o poziţie neutră, având alte interese în special în zona medite-raneeană şi căutând a se legitima ca o reală putere regională. Turcia este conştientă de faptul că Rusia este nevoită să accepte faptul că libertatea de ieşire din Marea Neagră este condiţionată de existenţa „cheii strâmtorilor” aflată în custodie prin Convenţia de la Montreux.

Rusia a căutat o poziţionare cât mai favorabilă în relaţia cu Turcia, în special în domeniul economic prin diverse proiecte de conducte submarine, centrala nucleară, dar şi prin furnizarea sistemelor S 400 care au generat o mare tensiune cu SUA.

Nu putem să nu aducem în atenţie faptul că Turcia care şi-a dorit să devină membră a Uniunii Europene, dar nu a reuşit să finalizeze negocierile, problema fiind într-un real impas, poate chiar renunţarea la acest obiectiv⁷. Dacă Turcia devenea membră UE, situaţia ar fi fost diferită, cel puţin din punct de vedere economic şi al colaborării între ţările riverane Mării Negre, membre UE şi NATO.

Turcia are nevoie de stabilitate în Marea Neagră şi datorită imenselor rezerve de gaze naturale, ceea ce ajută la o mai mare independenţă energetică, dar şi o creştere a completivităţii economice pe plan naţional şi internaţional.

Rusia îşi continuă demersurile ilegale prin transformarea Mării Azov în ape interioare şi restricţionarea abuzivă a liberaţii de navigaţie prin instaurarea unor raioane imense şi strategic amplasate pentru desfăşurarea unor activităţi militare. Acţiunile navale cu drone şi rachete cu bătaie lungă ale Ucrainei au forţat Flota Mării Negre a Rusiei să-şi retragă forţele navale către est, aceasta neputând să identifice încă soluţii pentru combaterea eficientă a acestora.

Rutele interne de transport şi transfer de echipamente şi platforme navale între partea de nord, Marea Caspică şi Marea Azov au reprezentat o soluţie eficientă, dar cu limitări.

Romania a căutat permanent să asigure un trafic maritim sigur şi cu o largă implicare în domeniul infrastructurii portuare care s-a bucurat – în sfârşit – de o revenire binevenită. Din punct de vedere militar, rămân în discuţie problemele legate de dotarea Forţelor Navale, aceasta fiind cea mai îmbătrânită categorie de forţe. O marină devine eficientă în momentul când dispune de capabilităţi ofensive reale de lovire. Atâta timp cât nu există aceste capabilităţi, nu putem spune decât faptul că un potenţial inamic va avea permanent iniţiativa, care poate fi obţinută decât prin acţiuni ofensive.

Bulgaria acţionează similar cu România, dar are în executare contracte privind construcţia de nave noi, chiar dacă situaţia economică şi socială este dificilă. Participarea la grupul MCM din Marea Neagră, alături de Turcia şi România este un semnal de solidaritate şi implicare în procesul eliminare a pericolului reprezentat de minele maritime.

Ucraina, cu o flotă neadaptată unui conflict şi distrusă ulterior în prima etapă a războiului, a reuşit să preia parţial iniţiativa, utilizând soluţii ingenioase şi o colaborare deosebită între forţele avute la dispoziţie. Ideea iniţială⁸ din anul 2021, înainte de începerea agresiunii Rusiei, privind o construcţie a unei „flote de ţânţari” (nave mici, rapide şi foarte bine dotate), s-a transformat ulterior într-o flotă de drone maritime, care chiar dacă are pierderi şi costuri mari, a reuşit să anihileze o parte din acţiunile maritime ale Rusiei agresoare.

Georgia, cu o marină costieră de minim impact, nu este un jucător de luat în seamă într-un posibil conflict, ci mai degrabă îşi asigură misiunile de supraveghere a traficului naval şi respectarea legislaţiei naţionale şi internaţionale din zona sa de responsabilitate.

În ansamblu, Marea Neagră a devenit un poligon geostrategic şi geopolitic mondial, din care toate statele şi organizaţiile militare şi economice au căutat să identifice probleme şi soluţii viitoare în concordanţă cu obiectivele lor.

În România, deosebit de periculoasă este ideea de a se renunţa la nave de suprafaţă, chiar şi la submarine, invocând pericolul reprezentat de dronele navale. Este o idee larg îmbrăţişată de decidenţii politici, care gestionează de fapt bugetele alocate pentru dotarea categoriilor de forţe. Niciodată o dronă nu va putea executa toate misiunile unei nave de suprafaţă, ele fiind complementare navelor. În schimb este nevoie de identificare şi mai ales de implementare unor soluţii de combatere a dronelor. Oare la apariţia rachetelor anti-navă nu a fost o situaţie similară? S-a renunţat la nave?

Soluţia constituirii unui Grup MCM din forţele NATO ale ţărilor riverane Mării Negre (Romania, Bulgaria şi Turcia) constituie o foarte bună soluţie pentru menţinerea siguranţei maritime şi combaterea pericolului de mine marine. Cu un comandament MCM al Mării Negre (în Turcia), soluţiile pot fi găsite pentru provocări ulterioare, chiar dacă prin opoziţia unei ţări contribuitoare nu se poate transforma într-un grup MCM al NATO (SNMCMG 3), augmentat în condiţiile actuale şi cu personal din afara celor trei state membre NATO.

CONCLUZII

În mod evident, regiunea Mării Negre reprezintă o ţintă extrem de importantă pentru Federaţia Rusă, deoarece, cu diverse ocazii, Vladimir Putin sublinia faptul că „bazinul Mării Negre (…) se află în zona rusă de interes strategic”, dar şi că „Marea Neagră oferă Rusiei acces direct la cele mai importante rute globale de transport”. Prin urmare, aceste declaraţii vin să accentueze determinarea Federaţiei Ruse de a nu renunţa la influenţa pe care o exercită în regiune, de a nu slăbi controlul pe care îl manifestă în unele ţări riverane, care manifestă atitudini opuse sau chiar diametral opuse cu strategia pe termen lung a fostului imperiu, atitudini care, din perspectiva Federaţiei Ruse, reclamă o intervenţie imediată.

Punctul de plecare al abordării occidentale actuale a regiunii Mării Negre l-a reprezentat momentul 11 septembrie 2009, moment care a condus la modificarea paradigmei de securitate a statelor occidentale faţă de fenomenul terorist şi, implicit, faţă de această regiune. După invazia Rusiei în Ucraina din 24 februarie 2022, Occidentul, care a învăţat din lipsa de reacţie la ocuparea Crimeei din 2014, a organizat un sprijin tot mai consistent, dar inconstant şi uşor impredictibil, pentru Ucraina. Această postură a permis identificarea punctelor vulnerabile ale UE şi NATO dar şi ale Rusiei supusă unor restricţii şi limitări, de multe ori fără mare impact.

Marea Neagră trebuie abordată în cheia unei regiuni de convergenţă a intereselor marilor actori de pe scena internaţională, iar poziţiile unor actori mai mici trebuie să se raporteze permanent la aceste interese. Drept urmare, regiunea acestei mări este foarte importantă atât pentru Europa, cât şi pentru Statele Unite, fiind o punte de legătură în alimentarea cu energie între vest şi est, dar şi o barieră împotriva ameninţărilor transnaţionale⁹.

Romania analizează şi interpretează evenimentele politice şi militare din zona Mării Negre şi aplică, cu puţine rezultate vizibile, măsuri de adaptare a climatul de securitate regional. Mai sunt încă multe de făcut, este nevoie de timp, o minte limpede şi clarviziune.

Mai trebuie să reamintim faptul că vorbind de o „Românie Maritimă”, sau europeană cu acces direct la mare şi fluviul Dunărea, este absolut necesară elaborarea unei Politici Maritime şi a Unei Strategii Maritime.