dr. Florin F. NACU^

Abstract. The article reveals one of the most important moment for the entire inter-war external politics of Romania, the essay of entering in a full-power Danubian Confederation and to create a regional alliance, named ”Little Entente”, with Yugoslavia and Czech Republic against revisionism. All the actions took place between 1920 and 1933. The project of the Danube Confederation was inapplicable due to the issues between the great powers and due to reserves had by Romanian government which would to avoid a new ”Austro-Hungary” revival on Danube issues. The article presents also, opinions belonging to the main historians who analyzed this important issue of the inter-war period.

Iuliu Maniu’s personality is overwhelming through his activity and political thinking. Condemned by the historiography before 1989 to a status ranging from “traitor to the nation”, to “British spy”, with some reverberations and in the rather gray period of the 1990-2000 years, Iuliu Maniu was rehabilitated by the Romanian justice system in 1998, only 51 years after his life sentence and exactly seven decades after the moment I chose for the beginning of my scientific endeavor.

Iuliu Maniu tries in the days after the armistice of September 1944 and until July 14, 1947 when his men are arrested in Tămădău when they were trying to leave to build a Romanian government in exile (they did not know that the British had in principle admitted to the Soviets that they would not support anything anti-Soviet regarding Romania) to ask for support.

His testimonies from the trial of Ion Antonescu in 1946 and even from his trial in 1947, when Iuliu Maniu became accused for the country’s disaster, are edifying.

Keywords: Little Entente, Danubian Confederation, Romania, foreign policy, national states, Iuliu Maniu, Andre Tardieu, Aristide Briand

În rândurile de faţă, vom încerca să vedem de ce „Mica Înţelegere” sau „Mica Antantă” şi „Înţelegerea Balcanică”, în care vor intra România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia, s-au dorit a fi două înţelegeri regionale puternice, care să nu permită revitalizarea fie şi economică a defunctei Austro-Ungarii într-o structură confederativă danubiană, care să atace interesele României.

Cele două alianţe au fost două proiecte geopolitice cu acţiune locală, care însă vor avea efecte limitate, cauzate de dezinteresul Marilor Puteri de a sprijini efectiv aceste alianţe în faţa accelerării tendinţelor revizioniste în Europa¹.

Data de 23 aprilie 1921 reprezintă momentul istoric fundamental, în care s-a

semnat „Convenţia de alianţă defensivă între România şi Cehoslovacia”, alianţă fundamentată pe principiul autodeterminării. În textul documentului, se preciza: „ferm hotărâţi de a menţine pacea, câştigată cu preţul atâtor sacrificii şi prevăzută în Pactul Societăţii Naţiunilor, şi ordinea stabilită prin tratatul încheiat la Trianon la 4 iulie 1920 între puterile aliate şi asociate de o parte şi Ungaria de cealaltă parte…”²

În data de 7 iunie 1921, România încheia cu Regatul sârbo-croato-sloven o alianţă bazată pe aceleaşi principii.³ Era practic o alianţă cu scop declarat defensiv şi antirevizionist a trei state independente din Europa Centrală şi de Sud-Est, o veritabilă punte de legătură între Centrul Europei, occidentalizat cultural, şi Balcanii atât de frământaţi încă de la începutul secolului al XIX-lea⁴.

În cadrul conferinţei de la Ioachymow desfăşurate în anul 1927, cei trei membri ai alianţei au căzut de acord asupra elaborării unui plan economic comun. România, Cehoslovacia şi Iugoslavia îşi păstrau suveranitatea, dar urmau să fie gândite acţiuni economice de echilibrare a alianţei, a cărei principală direcţie fusese cea politică şi diplomatică. Cu această ocazie, au fost semnate tratate economice bilaterale.

În anul 1930, omul politic ardelean Iuliu Maniu, care va avea parte de o carieră politică plină de evenimente mari, dar deloc marcată de calamitate în România Mare, devenind Preşedintele Consiliului de Miniştri sub regele Carol al II-lea, a încercat cu ajutorul Franţei să creeze un proiect românesc al Confederaţiei Dunărene, numit Confederaţia Central-Europeană, care însă nu s-a materializat.

Una din preocupările dominante după încheierea Tratatelor de Pace de la Paris – Versailles a fost reprezentată de încercările de a evita revizionismul unor state ca Ungaria.

România a făcut primul pas încă din 1921, atunci când a semnat alături de Cehoslovacia şi Iugoslavia pactul Micii Înţelegeri.

Dintre aceste încercări, trebuie menţionate cele ale oamenilor politici francezi André Tardieu, Aristide Briand, precum şi cel al omului politic român Iuliu Maniu.

Confederaţia Dunăreană (Blocul danubian) a reprezentat proiectul politic care a fost imaginat şi dezbătut destul de repede după încheierea Conferinţelor de Pace de la Paris. Dar oare de ce s-a ajuns aici? Dunărea fusese timp de secole pe teritoriul unor imperii europene, care dispăruseră. Statele mici riverane au fost multă vreme împiedicate să îşi exercite pe deplin drepturile, aşa cum a fost cazul României, Serbiei, după 1877-1878, şi Bulgariei între 1877 şi 1908, adică perioada autonomiei, a unificării din 1885 şi a proclamării independenţei sale.

Austro-Ungaria, Germania, principalele forţe danubiene nu mai existau ca Imperii, deveniseră republici. Imperiul Otoman era şi el o republică şi mai avea din Europa doar o mică parte din Tracia Răsăriteană.

Confederaţia Danubiană a fost iniţial susţinută de Franţa, care preconiza, evident, în buna tradiţie a epocii moderne, să o patroneze în calitate de mare putere, republicană şi ea, dar mare putere. În realitate, Franţa prefera o zonă economică unitară, unde să nu fie taxe vamale, care ar fi acţionat în limitele aproximative ale Europei Centrale, unde fusese Austro-Ungaria până la 1918⁵.

Emilian Bold şi Ion Ciupercă au surprins faptul că Franţa dorea un „rebranding” al conceptului modern de Mitteleuropa (Europa Centrală) cu Dunărea ca ax economic esenţial. Franţa miza pe simpatiile culturale franceze din state ca viitoarea Iugoslavie, România, Cehoslovacia, care să tempereze elanul revizionist al Ungariei, care la finalul Marelui Război trecuse de la tradiţionalismul medieval maghiar la bolşevismul lui Bela Kun, înlăturat prin intervenţia energică a Armatei Române în vara anului 1919:

„La terminarea războiului, Franţa era principala putere europeană, fără a deţine însă şi mijloacele susţinerii acestei poziţii. Conducătorii francezi şi-au dat seama că stăpânirea problemei germane nu se putea face fără realizarea unor alianţe cu ţări având, în general, aceleaşi poziţii externe cu ale Franţei. Le-a găsit în zona centrală şi sud-estică a Europei. De aici propunerile ei pentru solidaritate politică şi refacerea economică în zona dunăreană (…)”⁶.

Iuliu Maniu era un om politic deja matur, care în 1933 împlinea 60 de ani. El fusese format la şcoala de gândire geopolitică de tip „Mitteleuropa” şi nu putea să depăşească aceste tendinţe, deşi la 1918, cu puţin timp înainte de a împlini 50 de ani (în 1923) jucase cartea autonomismului transilvan şi a Unirii cu România, forţând Ministerul Apărării Austro-Ungar să asigure retragerea soldaţilor români ardeleni şi bănăţeni din fosta armată K.u.K. spre casă pentru a preveni conflicte militare, care puteau distruge Viena, date fiind sentimentele naţiunilor oprimate din fostul imperiu dualist.

Devenit lider al PNŢ din octombrie 1926, politician de marcă în România Mare la Bucureşti, Iuliu Maniu a încercat să gândească în 1930, ca Preşedinte al Consiliului de Miniştri, un proiect geopolitic, numit „Confederaţia Central-Europeană”, pe care istoricul Mihai Sebe îl analizează astfel: „O primă întâlnire preliminară va avea loc în februarie 1929, întâlnire la care au participat reprezentanţii Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, dar care va eşua în atingerea unui acord în ceea ce priveşte stabilirea de tarife preferenţiale datorită opoziţiei liderului cehoslovac Eduard Benes, care a cedat presiunilor agrarienilor din guvernul său, dornici să protejeze agricultura cehoslovacă”.

Cu toate acestea Planul Maniu va primi un sprijin neaşteptat din partea Franţei. Din păcate planul va eşua în faţa reticenţelor internaţionale, rămânând cu toate acestea un model precursor al viitoarelor tentative de integrare regională.

Eşecul acestei prime încercări nu îl va descuraja şi Iuliu Maniu va relua în iarna anului 1930 proiectul său de Confederaţie danubiană. Numele acestei noi structuri va fi acela de Confederaţia Central-Europeană, o structură regională, văzută în concordanţă cu Planul Briand de crearea a Uniunii Europene, „o realizare parţială a Confederaţiei Generale Europene propusă de Briand”. Componenţa acestei Confederaţii va fi una extinsă, cuprinzând atât state dunărene cât şi state cu interese speciale la Dunăre: Polonia, Cehoslovacia, Austria, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria, Grecia şi România.

Confederaţia urma ulterior să se integreze într-o mare structură europeană, fie să atragă alte state în cadrul ei, Italia fiind favorită pentru integrare, fie de la bun început fie ulterior: „[…] Italia nu s-ar alipi de la început acestei confederaţii”⁷.

Traian Sandu a insistat asupra faptului că sprijinul Franţei pentru „Planul Maniu” a fost evident: „Franţa se ralia clar Planului Maniu împotriva Anschluss-ului şi a instrumentalizării chestiunii minorităţilor”⁸.

Un plan elaborat al acestei structuri denumită Confederaţia Dunăreană a fost Planul Tardieu. Acesta imagina reorganizarea regională a Europei Centrale. Planul fusese elaborat în 1932 de către omul politic francez André Tardieu. Franţa, Marea Britanie, Italia, evident, fără consultarea statelor dunărene, au încercat în buna tradiţie a epocii moderne să creeze în secret planul, iar statele europene să îl cunoască la final, fără a-l putea modifica substanţial. Evident, era sfârşitul „sistemului Wilson”, de la finalul Primului Război Mondial, în sensul că se menţinea ceea ce preşedintele american Wilson nu dorea: diplomaţia secretă!

Franţa aborda o atitudine inspirată desigur de „sistemul versaillez”, adică să izoleze Bulgaria, stat învins în Primul Război Mondial. Ca o ironie a sorţii, evident, nu toate statele riverane Dunării ar fi fost integrate de geopolitica franceză în noua structură, ceea ce o recomanda de la început să fie în contratimp cu Istoria.

Istoricul Maria Georgescu a scris faptul că proiectul de Confederaţie Dunăreană a reprezentat „o simplă încercare de promovare a cooperării economice în cadrul fostului spaţiu austro-ungar, o ipotetică uniune vamală între anumite ţări din centrul Europei sau o imensă structură statală confederativă destinată să înlocuiască Austro-Ungaria – eventual şi Rusia – ca factor de putere pe harta geostrategică şi economică a bătrânului continent”⁹.

Mihai Sebe, analizând presa vremii a ajuns la concluzia că acest proiect ar fi fost ceva între o „colonizare de catifea” şi o „stăpânire mascată” de mitul gospodăriei comune sub auspiciile Marilor Puteri: „Pentru mulţi analişti români era evident faptul că dispariţia Austro-Ungariei, pe lângă caracterul pozitiv, a generat şi o serie de evenimente negative, mai ales pe plan economic, ajungându-se la destabilizarea Europei centrale din punct de vedere economic (…) Se impunea cu această ocazie reclădirea spaţiului economic distrus. Problemele apar atunci când încep a fi analizate propunerile occidentale care urmăreau acest lucru, existând întrebarea legitimă dacă aceste planuri urmăreau sau nu nişte scopuri ascunse, nedemne de a fi urmate de către noile state suverane”¹⁰.

În 1922, S. Șerbescu surprindea desigur ideea că proiectul era legat de încercarea de a mai recupera ce se mai putea, geopolitic vorbind, din moştenirea defunctei monarhii dualiste austro-ungare: „În echilibrul gospodăriei internaţionale de la începutul veacului, Austro-Ungaria exercita un rol indispensabil, atât ca intermediar între Occident şi ţările răsăritene, cât şi ca aparat de coordonare a producţiei în câteva din ţinuturile cele mai bogate de pe continent. Prin liberarea naţionalităţilor asuprite, pacea a dezmembrat acest organism, trăgând de cele mai multe ori graniţe arbitrare, care nesocotesc toate raporturile economice stabilite de veacuri (…) nu înţelegem de ce Europa centrală de azi nu s-ar putea reconstitui prin propriile ei forţe, şi pentru a se ajunge la acest rezultat, e nevoie să se stabilească înţelegerea asupra unui plan comun şi să se arate popoarelor că solidaritatea economică este o lege pe care nimeni n-o poate înfrânge”¹¹.

Evident că opoziţia majoră a fost exercitată de către Germania, atunci Republica de la Weimar, aflată în agonie, succesoarea geopolitică a marii învinse a Primului Război Mondial, care deja se alesese cu despăgubirile de război reeşalonate şi se apropiase periculos de URSS în secret pentru a-şi dezvolta capabilităţile militare, care să îi permită revenirea la masa marilor decizii europene. Germania republicană nu vedea cu ochi buni această structură geopolitică unitară, într-un spaţiu, care aparţinuse în marea lui majoritate fostului aliat austro-ungar¹².

Trebuie spus şi faptul că Austria şi Ungaria, principalele state succesoare ale Austro-Ungariei înfrânte în Marele Război, doreau să fie la egalitate cu România, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Istoricul Gheorghe Sbârnă a văzut foarte bine faptul că visele Austriei şi Ungariei ar fi revitalizat vechiul dualism geopolitic austro-ungar, fapt pe care Franţa nu-l agrea. Franţa, care prinsese alături de Marea Britanie sub ocrotire fostele posesiuni germane, otomane în Africa şi Orient, visa doar să completeze spaţiul geopolitic rămas la dispariţia Austro-Ungariei cu o fantomatică şi neclară „comunitate a egalilor”: „A acorda Austriei şi Ungariei un statut egal într-o asemenea structură – susţineau ele – ar duce la limitarea propriei lor independenţe, deoarece cele două state nu s-ar abţine de a folosi această situaţie în direcţia încurajării unei renaşteri a fostei dominaţii austro-ungare în zona danubiană”¹³.

Germania nu a văzut cu ochi buni acest proiect, evident nici URSS, exclusă de la „masa învingătorilor”, care era putere la Marea Neagră, dar pierduse accesul la Dunăre, deşi între Odessa şi Cetatea Albă, din 1918 în componenţa României, distanţa era de sub 100 km. Conferinţa de la Londra, organizată în intervalul 6-8 aprilie 1932, a consemnat decesul prematur al acestui proiect al „Confederaţiei Dunărene”. Franţa a promovat idealul comun, al confederaţiei, italienii şi britanicii au mizat, evident, pe promovarea intereselor statelor riverane Dunării, pe principii naţionale.

La 16 februarie 1933, pe fondul reaşezării relaţiilor internaţionale după Marea Criză s-a semnat un nou pact de organizare, în care membrii alianţei trebuiau să organizeze apărarea păcii pe plan european. Cele trei state considerau că un mijloc eficient de organizare a păcii era intensificarea raporturilor economice cu toate statele, în special cu cele din Europa Centrală.

Ministrul adjunct de externe cehoslovac, Kamil Krofta, spunea că „scopurile Micii Înţelegeri sunt: o apropriere economică şi apărarea integrităţii, unităţii şi existenţei celor trei state”, ca replică la declaraţiile Germaniei, Italiei, Ungariei sau Austriei, care se simţeau ameninţate de această alianţă.

După Al Doilea Război Mondial, mai exact după arestarea sa în cazul înscenării de la Tămădău, Iuliu Maniu avea să declare:

„Am şi ajuns de acord asupra unui plan de pro­cedare, care deocamdată vrea să se mărginească la acţiuni de informaţiuni diplomatice fie la o propagandă ştiinţifică, socială şi economică în opinia publică a tuturor statelor interesate. În scurtă vreme însă lucrurile s-au precipitat în aşa măsură încât n-a mai fost nevoie de această acţiune. S-au produs două evenimente de o extremă importanţă: publicarea Memorandum-ului d-lui Briand despre Confederaţiunea Statelor Europene şi eruperea crizei economice în Europa, care a pus în discuţia oficială a statelor marea problemă a Confederaţiunii şi a necesităţii inexorabile a unei înţelegeri economice între Statele Sud-Est Europene şi în general între Statele agrare. Sub impresiunea acestei necesităţi s-au produs: Conferinţa vamală de la Geneva (ianuarie 1930), înţelegerea economică a Miniştrilor de externe ai Micii Antante (ţinută în Cehoslovacia), Conferinţa delegaţilor din Iugoslavia, din Ungaria şi din România (tot în 1930 la Bucureşti)¹⁴”.

Un epilog destul de întârziat, care a adus liniştea geopolitică, măcar şi pentru cei trei ani de dinaintea celui de Al Doilea Război Mondial, a fost „Convenţia privind regimul strâmtorilor Mării Negre”, numită şi „Convenţia de la Montreux”. Convenţia a fost semnată în data de 20 iulie 1936, de către mai multe state, riverane şi non-riverane: Republica Turcia, Regatul Bulgariei, Regatul României, URSS, Republica Franceză, Regatul Marii Britanii, Regatul Greciei, Imperiul Japonez, Regatul Iugoslaviei. Regatul Italiei a semnat în anul 1938. Imperiul Japonez s-a retras din această Convenţie după încheierea celui de al Doilea Război Mondial.

Nicolae Titulescu, semnatar ca Ministru de Externe din partea României, avea să rostească un discurs celebru la deschiderea lucrărilor Conferinţei de la Montreux (22 iunie-21 iulie 1936):

„Tot ce are vreo legătură cu Marea Neagră interesează ţara mea în gradul cel mai înalt, pentru că prin Marea Neagră şi prin strâmtori trece singura noastră ieşire spre marea liberă… Eu voi spune că strâmtorile sunt însăşi inima Turciei, dar ele sunt, în acelaşi timp, şi plămânii României”¹⁵.

Iniţiativele geopolitice europene la Dunăre şi Marea Neagră au eşuat fiindcă s-a practicat un conciliatorism al învingătorilor, care a permis unora dintre învinşi să treacă pe faţă la revizionism. Au fost două situaţii speciale: URSS, succesoare a Rusiei Ţariste, nu a participat la Conferinţele de Pace, deci a încurajat revizionismul, iar Italia, prin fascismul lui Mussolini, a reuşit ca din stat învingător şi garant al luptei contra revizionismului să devină stat revizionist.

România şi-a reînnoit tratatele cu Franţa şi Marea Britanie abia din 1926, iar cu URSS a reluat relaţiile diplomatice abia în 1934. Nicolae Titulescu încercase alături de Maksim Litvinov, şeful diplomaţiei sovietice, să negocieze un pact de asistenţă mutuală. Titulescu visa ca Nistrul să fie acceptat ca linie de demarcaţie, dacă nu ca frontieră, fiindcă, se ştie, URSS nu recunoscuse Protocolul Basarabiei din octombrie 1920. Numai că, la 29 august 1936, Nicolae Titulescu a fost remaniat de la Ministerul de Externe, înlocuit cu Victor Antonescu. Evident, sovieticii au văzut în acest fapt refuzul României de a merge mai departe. Ulterior, Litvinov va face loc lui Veaceslav Molotov la şefia diplomaţiei sovietice, fapt care a dus la abandonarea oricăror idei despre o posibilă negociere româno-sovietică.

România a încercat să nu cadă în capcana „Confederaţiei Dunărene” şi a fondat Mica Înţelegere, urmată de „Înţelegerea Balcanică”, semnând şi Convenţia asupra Strâmtorilor din 1936. Numai că, din păcate, după moartea Regelui Ferdinand şi a lui Ionel Brătianu, instalându-se autosuficienţa, pe fondul Marii Crize şi a instabilităţii politice (monarhia autoritară a regelui Carol al II-lea), politica externă de alianţă cu Marile Puteri s-a făcut ineficient (demiterea lui Nicolae Titulescu din Guvern a fost cea mai mare greşeală posibilă a politicii regelui Carol al II-lea) şi preţul plătit a fost îngrozitor de greu: România Mare s-a prăbuşit în tragica vară a anului 1940.

Bibliografie

1. *** Convenţiune de alianţă defensivă între Regatul României şi Republica Cehoslovacă, semnată la Bucureşti, 23 aprilie 1921, de către Take Ionescu din partea României şi Ferdinand Veverka din partea Cehoslovaciei.

2. *** Convenţiune de alianţă defensivă între Regatul României şi Regatul sârbo-croato-sloven, semnată la 7 iunie 1921, de Take Ionescu din partea României şi N. Pasic, din partea Regatului sârbo-croato-sloven în Monitorul Oficial, din 10 iulie 1921.

3. Bold , Emilian, Ciupercă, Ion, Europa în derivă (1918-1940), Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2001.

4. Campus, Eliza, Ideea federală în perioada interbelică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993.

5. Eadem, Mica Înţelegere (ediţia a II-a), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997.

6. Coposu, Corneliu, File dintr-un jurnal interzis. 1936-1947, 1953, 1967-1983, ediţie îngrijită de Doina Alexandru, Bucureşti, Editura Vremea, 2014.

7. Dăescu, Mihail, Discurs politic la Iuliu Maniu 1906-1940, rezumatul tezei de doctorat, Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, 2014.

8. Gâdea, Claudia, Valentina, Relaţiile diplomatice ale României cu Franţa (1919-1933), rezumatul tezei de doctorat, UBB Cluj-Napoca, 2011.

9. Georgescu, Maria, România, Franţa şi securitatea europeană în anii ‘20: speranţe şi iluzii, Editura Militară, Bucureşti, 2004.

10. Nacu, Florin F., “Between national states and the plan of the Danubian Confederation: The Centennial of the founding of ’Little Entente’ – Little Alliance (1921)”, în Journal of Romanian Literary Studies (JRLS), Issue 24/2021, International Romanian Humanities Journal, Arhipelag XXI Press, Târgu Mureş, 2021, 85-91.

11. Idem. “The coordinates of the foreign policy promoted by the great politician Iuliu Maniu (1928-1947)”, în Journal of Romanian Literary Studies, Târgu Mureş, 2023, pp. 142-150.

12. Scurtu, Ioan, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), Volumul II – Ferdinand I. Bucureşti: Editura Enciclopedică, ediţia a II-a, 2004.

13. Titulescu, Nicolae, Politica externă a României – 1937, disponibil la:
    https://www.titulescu.eu/wp-content/uploads/2013/08/Titulescu-Politica-externa-a-Romaniei-1937-rom..pdf. accesat la 30 aprilie 2024.

14. http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/maniu1/docs/cap6.htm, accesat la 30 aprilie 2024.