Ioana-Gabriela FÎNTÎNǍ (GRIGORESCU)*
Andreia-Milena COZMESCU (DUMITRESCU)^

Abstract. Hybrid warfare has emerged as a significant challenge in contemporary conflict landscapes, blurring the lines between traditional military engagements and non-military tactics. This project delves into the multifaceted nature of hybrid warfare, examining its origins, manifestations, and implications for global security. Through case studies, comparative analyses, and expert insights, we explore the evolution of hybrid warfare strategies and their impact on geopolitical dynamics. By synthesizing diverse perspectives and drawing on interdisciplinary research, this study aims to provide a comprehensive understanding of hybrid warfare’s complexities and offer insights into effective countermeasures for mitigating its destabilizing effects.

Keywords: hybrid warfare, military engagements, non-military tactics

Războiul hibrid nu implică neapărat un conflict armat direct, ci se caracterizează prin utilizarea combinată a tacticilor militare şi non-militare, precum dezinformarea, atacurile cibernetice şi manipularea psihologică. Acest concept a devenit proeminent în urma invaziei Rusiei în Ucraina şi a generat îngrijorări la nivel internaţional.

Este esenţial să înţelegem că războiul hibrid reprezintă o formă de luptă complexă, care poate afecta societatea şi securitatea în moduri variate. Deşi nu implică întotdeauna operaţiuni militare tradiţionale, influenţele sale pot fi profunde şi pot avea consecinţe durabile. Prin urmare, este crucial să analizăm şi să înţelegem natura acestui tip de conflict şi să dezvoltăm strategii eficiente pentru contracararea sa într-un mod adecvat şi adaptabil la evoluţia sa continuă.

Dezvoltarea conceptului de război hibrid a fost influenţată de evenimentele din Cecenia şi a fost consolidată de lucrările lui William J. Nemeth şi John McCuen, care au evidenţiat combinarea tacticilor militare şi non-militare în cadrul acestui tip de conflict. Astăzi, războiul hibrid este o formă complexă de conflict, ce utilizează o gamă variată de tactici, de la cele convenţionale la cele neconvenţionale, cum ar fi insurgenţa, terorismul, războiul cibernetic şi tehnologiile militare avansate.

În concluzie, războiul hibrid este un concept, care surprinde evoluţia conflictelor moderne şi impactul acestora asupra securităţii globale. Este esenţial să înţelegem şi să adaptăm strategiile noastre de apărare în faţa acestui tip de ameninţare, care poate fi la fel de periculoasă ca războiul tradiţional.

Războiul hibrid implică utilizarea simultană a forţelor convenţionale şi neconvenţionale în luptă, adaptând permanent mijloacele politice, militare, economice, sociale, informaţionale sau diplomatice pentru a atinge obiectivele politico-militare. Aceste definiţii subliniază diversitatea tacticilor şi a strategiilor utilizate în conflictul hibrid.

Perspectivele occidentale şi ruse asupra războiului hibrid diferă, dar ambele recunosc importanţa acţiunilor asimetrice şi a combinării de instrumente politice, economice şi militare. În timp ce în Occident s-a adoptat termenul „război hibrid”, Rusia preferă să-l numească „război nonlinear” sau „război special”, evidenţiind o abordare diferită.

Atât în gândirea americană, cât şi în cea rusă se observă o evoluţie a conceptului de război hibrid, care include atât aspecte militare, cât şi non-militare. Această evoluţie reflectă schimbările în natura conflictelor moderne şi preocupările pentru adaptarea la aceste noi realităţi. În concluzie, războiul hibrid este o formă complexă de conflict, care impune o abordare adaptabilă şi multidimensională, care să ţină cont de toate aspectele implicate, de la dimensiunea militară la cea socială şi informaţională.

Un război hibrid începe cu o campanie extinsă, ce poate dura luni şi implică acţiuni diplomatice, economice, ideologice, psihologice şi informaţionale. Atacurile cibernetice, deşi atribuite Rusiei, sunt efectuate din servere din ţări neutre precum China sau Coreea de Nord, dificultând identificarea surselor. Propaganda şi acţiunile de şantaj vizează dezorganizarea şi slăbirea moralei în statul-ţintă.

Următoarea etapă constă în infiltrarea agenţilor sub acoperire şi efectuarea de acţiuni teroriste sau provocări pentru destabilizare. Apoi, sunt executate misiuni de cercetare şi subversiune pentru identificarea infrastructurii strategice. Operaţiunile de război electronic şi atacurile cibernetice blochează instituţiile guvernamentale şi militare. În cele din urmă, are loc intervenţia militară, urmată de atacuri aeriene şi terestre pentru eliminarea rezistenţei.

În faza finală, forţele convenţionale acţionează pentru a distruge punctele de rezistenţă rămase. Interpretările occidentale ale teoriei lui Gherasimov sugerează că acesta a folosit „expunerea defensivă” pentru a promova o viziune a Rusiei ca apă-rându-se împotriva unui război similar cu cel din lumea arabă. Într-o abordare rusă, controlul reacţiilor inamicului este esenţial, iar obiectivul este de a influenţa procesele decizionale şi de a identifica vulnerabilităţile acestuia prin manipulare informaţională.

Intervenţia Rusiei în Ucraina a fost caracterizată de un război hibrid, adaptat la obiectivele geopolitice şi socio-politice ale Moscovei. Aceasta a implicat cinci principii fundamentale:

1. Beneficiul sistemului politic rus. Moscova a utilizat resursele politice, economice şi militare pentru a influenţa procesele decizionale în Ucraina şi pentru a submina instituţiile statului.

2. Legitimitate aparentă. Rusia a prezentat acţiunile sale ca fiind legale sau într-o zonă gri a dreptului internaţional, utilizând precedentul intervenţiei occidentale în Kosovo.

3. Descurajare prin ameninţare cu represalii. Rusia a ameninţat cu represalii masive pentru a paraliza acţiunile adversarului, cum ar fi concentraţia masivă de trupe la graniţa cu Ucraina.

4. Negare prin forţe speciale. Rusia a folosit agenţi acoperiţi şi forţe speciale pentru a nega implicarea directă în conflict, precum „omuleţii verzi” în Crimeea şi „voluntarii” în estul Ucrainei.

5. Exploatarea vulnerabilităţilor. Rusia a identificat şi exploatat vulnerabilităţile strategice, politice, economice şi sociale ale Ucrainei, inclusiv prin intermediul manipulării politice, mediaticului şi subminării instituţiilor statale.

Războiul hibrid în Ucraina a fost divizat în trei faze:

1. Faza pregătitoare. Identificarea şi exploatarea vulnerabilităţilor statului-ţintă, inclusiv prin intermediul organizaţiilor politice loiale, influenţei economice şi media, şi sprijinirea mişcărilor separatiste.

2. Faza de atac. Declanşarea acţiunilor deschise şi organizate împotriva statului-ţintă, inclusiv prin utilizarea forţelor armate, blocarea instituţiilor statale şi preluarea controlului asupra puterii politice locale.

3. Consolidarea puterii. Capturarea şi controlul instituţiilor statale şi media locale pentru a consolida controlul asupra teritoriului ocupat şi a submina autoritatea guvernului central al Ucrainei.

În concluzie, intervenţia Rusiei în Ucraina a ilustrat eficacitatea şi adaptabilitatea războiului hibrid în atingerea obiectivelor geopolitice şi de securitate ale Moscovei.

Intervenţia Rusiei în Ucraina a implicat o serie de tactici hibride menite să destabilizeze autorităţile centrale de la Kiev şi să consolideze influenţa Rusiei în regiune.

Aceste tactici au inclus:

1. Infiltrarea forţelor. Rusia a folosit forţe speciale şi militanţi locali, disfrazându-i ca civili nemulţumiţi, pentru a destabiliza guvernul central de la Kiev şi pentru a crea confuzie în rândul observatorilor occidentali cu privire la implicarea Rusiei în conflict.

2. Campanii de dezinformare. Moscova a desfăşurat o campanie intensă de dezinformare pentru a submina încrederea în autorităţile centrale de la Kiev şi pentru a slăbi moralul forţelor armate şi de poliţie ucrainene. Acest lucru a contribuit la capitularea unor unităţi întregi şi la defectarea unora către partea rusă.

3. Ameninţarea cu intervenţia militară: Prin concentrarea de forţe militare la graniţa cu Ucraina, Rusia a ameninţat cu posibilitatea unei intervenţii militare convenţionale pentru a bloca opţiunile de contraatac ale Ucrainei şi pentru a submina autoritatea guvernului central.

4. Înlăturarea şi înlocuirea autorităţilor locale. Rusia a organizat revolte antiguvernamentale şi a preluat controlul asupra sediilor administrative în zonele vizate, facilitând instalarea unor centre politice alternative de putere susţinute de Moscova.

5. Legitimizarea noilor structuri de putere. Prin organizarea referendumurilor pentru independenţă şi prin susţinerea mediatică, Rusia a încercat să legitimeze noile entităţi politice create în Crimeea şi în estul Ucrainei. Aceste tactici au fost parte a unei strategii mai largi de destabilizare şi subminare a Ucrainei, cu scopul final de a consolida influenţa Rusiei în regiune.

Intervenţia Rusiei în regiunea Donbas a fost caracterizată de încercarea de a replica succesul obţinut în Crimeea, însă cu rezultate diferite. Separatiştii proruşi au reuşit să înlăture autorităţile regionale ucrainene, dar nu au putut controla teritoriul obţinut. În timp ce Kievul a declanşat o operaţiune împotriva separatismului, lipsa moralului şi a echipamentului adecvat au dus la eşecuri în luptă şi la capturarea unor unităţi ucrainene fără niciun foc de armă. Referendumurile organizate în Donetsk şi Luhansk au fost considerate ilegale de comunitatea internaţională, dar Rusia le-a susţinut, numind teritoriile separatiste „republici”.

Cu toate acestea, Rusia nu a reuşit să anexeze Donbas-ul, probabil din cauza potenţialelor repercusiuni politico-economice din partea Occidentului şi a rezistenţei forţelor armate ucrainene. Conflictul din estul Ucrainei s-a transformat într-un „conflict îngheţat”, cu posibile soluţii, care includ anexarea teritoriului de către Rusia sau recunoaşterea regiunii Donbas ca parte a Ucrainei, dar fără subordonarea sa directă autorităţilor de la Kiev. Acest conflict a evidenţiat modul, în care războiul hibrid poate afecta funcţionalitatea unui stat fără a implica un război convenţional violent, limitând libertatea de mişcare strategică şi deteriorând credibilitatea autorităţilor centrale.

Faza de stabilizare în conflictul din Ucraina este divizată în trei etape.

În prima etapă, se organizează referendumuri cu privire la independenţa sau sciziunea regiunilor, sprijinite de statul atacator şi având ca rezultat solicitarea de sprijin din partea acestuia. A doua etapă implică separarea teritoriului capturat, fie prin anexare (Crimeea) sau menţinerea prezenţei militare şi desfăşurarea acţiunilor militare împotriva statului ţintă (Donbas). O altă opţiune este o invazie deschisă sub pretextul misiunilor de menţinere a păcii. În final, libertatea de mişcare strategică a statului atacat este grav restricţionată, cu impacturi economice şi umanitare semnificative.

Aceste acţiuni subminează integritatea teritorială a Ucrainei şi limitează opţiunile sale politice şi militare internaţionale. Succesul Rusiei în regiunile sudice şi estice ale Ucrainei se datorează, în mare parte, exploatării vulnerabilităţilor sistemelor politice, economice şi sociale ale acesteia. Pentru a contracara războiul hibrid, guvernarea stabilă şi respectarea drepturilor omului, a libertăţii presei şi eliminarea corupţiei sunt esenţiale.

Forţele ruse au utilizat o serie de tactici şi tehnologii militare pentru a-şi consolida poziţia şi a descuraja intervenţia externă în conflictul din Ucraina. Acestea includ:

• Sisteme de apărare aeriană: sistemele autopropulsate şi portabile au blocat practic întreaga aviaţie militară ucraineană în propriul spaţiu aerian, iar elicopterele de luptă au fost expuse riscului ridicat de a fi atacate de rachetele portabile.

• Sisteme aeriene telecomandate (UAS): Rusia a folosit sistemele UAS pentru supraveghere, recunoaştere şi achiziţionarea ţintelor, inclusiv pentru atacuri asupra infrastructurii inamice şi depozitelor de muniţie.

• Sisteme de război electronic: acestea au fost folosite pentru blocarea comunicaţiilor inamice, neutralizarea sistemelor aeriene telecomandate şi a artileriei ucrainene, precum şi pentru anihilarea nodurilor de comandă şi control.

• Tiruri masate: Rusia a executat tiruri precise cu lansatoare multiple de proiectile reactive, utilizând muniţii cu efecte devastatoare asupra forţelor şi infrastructurii inamice.

• Vehicule grele blindate: tancurile au fost utilizate eficient, având un blindaj solid şi fiind echipate cu tehnologii moderne de identificare a ţintelor şi control al focului.

Pentru a contracara aceste acţiuni, forţele ucrainene ar trebui să utilizeze strategii de camuflare şi protecţie împotriva sistemelor de război electronic, să dezvolte capacităţi de achiziţie şi angajare a ţintelor UAS, să utilizeze muniţii inteligente pentru contracararea forţelor inamice şi să adopte structuri tactice mai flexibile pentru a face faţă ameninţărilor din teren.

Exemplul rusesc din confruntarea din estul Ucrainei arată că arta operativă a Rusiei este într-o continuă evoluţie, adaptându-se la progresul tehnologic şi la schimbările în domeniul informaţiilor. Elita politică rusă demonstrează o capacitate de coordonare şi centralizare a conducerii în gestionarea conflictului, asigurând reacţii rapide şi eficiente. Acest model de conducere, care promovează unitatea de concepţie, comandă şi control la toate nivelurile, depăşeşte adesea iniţiativa şi creativitatea reacţiei occidentale.

Eficienţa războiului hibrid în Ucraina poate fi demonstrată prin mai multe argumente:

Negarea implicării în conflict: Moscova a negat constant implicarea sa în conflict, creând confuzie şi lipsind Ucraina de un partener de negociere. Această negare a permis Rusiei să câştige timp şi să oprească războiul hibrid în orice moment, fără să îşi compromită poziţia.

Imposibilitatea distingerii atacatorilor faţă de populaţia civilă: atacatorii ruşi s-au echipat în haine civile, făcând imposibilă distingerea lor de către forţele ucrainene. Această tactică a limitat potenţialul Ucrainei de a utiliza forţa împotriva separatiştilor şi a creat confuzie în cadrul aparatului de securitate al Ucrainei.

În concluzie, prin elementul surpriză, negarea implicării şi utilizarea tacticilor de mascare a identităţii, Rusia a reuşit să îşi conducă războiul hibrid în Ucraina cu succes, generând confuzie şi divizare în rândul autorităţilor ucrainene şi al comunităţii internaţionale.

Conflictul post-Război Rece a evoluat semnificativ, trecând de la modele simetrice la asimetrice şi de la abordări lineare la neliniare. Globalizarea şi progresul tehnologic au accentuat caracterul neconvenţional al conflictelor, diversificând ameninţările la adresa securităţii globale. Războiul hibrid, o inovaţie relativ nouă în strategiile militare americane, vine ca răspuns la complexitatea tot mai mare a mediului de conflict. Caracterizat prin planificare şi execuţie descentralizată, acest concept promovează o adaptabilitate sporită, însă implică şi dificultăţi în identificarea şi contracararea inamicului.

Conceptul de război hibrid nu trebuie perceput ca soluţia universală sau ca reţeta câştigătoare a conflictelor viitoare. Succesul unei strategii depinde întotdeauna de contextul specific al conflictului. Astfel, abordările precum „războiul hibrid” trebuie adaptate la circumstanţele fiecărui conflict pentru a fi eficiente.

În Crimeea, strategia rusă a funcţionat datorită unui context favorabil, incluzând prezenţa unei comunităţi proruse, o conducere ucraineană coruptă şi lipsa rezistenţei armate a Ucrainei. În schimb, în estul Ucrainei, intervenţia rusă a întâmpinat rezistenţă din partea populaţiei locale şi a armatei ucrainene, transformând conflictul într-unul preponderent convenţional.

În concluzie, războiul hibrid reprezintă realitatea conflictelor contemporane, dar nu poate fi considerat singura abordare eficientă. Adaptabilitatea şi evaluarea contextului specific sunt esenţiale pentru succesul unei strategii în orice conflict modern.

Bibliografie

1. ***, Euro Maidan PR, „Russian FSB Colonel Strelkov Admits Crimean MPS Were Forced to Vote for Referendum”, www.youtube.com, ianuarie 2015.

2. ***, NATO, Wales Summit Declaration, 5 septembrie 2014.

3. J. Berzins, Russia’s New Generation Warfare in Ukraine: Implication for Latvian Defence Forces, National Defence Academy of Latvia, Center for Security and Strategic Research, 2014.

4. S. Chekinov; S. Bogdanov, The Nature and Content of a New-Generation War, în Military Thought, octombrie-decembrie 2013.

5. M. Galeotti, The „Gherasimov Doctrine” and Russian Non- Linear War, 6 iulie 2014;
   http://cs.brown.edu/people/ Gerasimov Doctrine And Russian Non-LinearWar.pdf.

6. M. Galeotti, Hybrid War and Little Green Men: How it works and How it Doesn’t, E-International Relations, 16 aprilie 2015.

7. Michael S. Gerson, Conventional Deterrence in the Second Nuclear Age, Army Strategic Studies Institute, 2009.