Parcevschii Nicolae, președintele Centrului de Geografie Istorică Militară din Moldova, geograf militar, psiholog militar, lt.col.rtr.
ADNOTARE.
Este important să înţelegem că războiul ca fenomen social va rămâne încă mult timp un instrument al politicii și relațiilor internaționale (RI). Faptul că civilizația a pășit pe calea unei noi reformatări sociale globale nu mai trezește îndoieli, începând cu Conferința de la Santa-Fe 2018 (SUA). Nimeni însă nu s-a așteptat că această dinamică va fi atât de vertiginoasă, iar apariția unei noi civilizații antropologice neomoderne nu mai aparține teoriei conspirației.
În acest articol voi desfășura diferite paradigme din RI și sociologia războiului. Ori e necesar să conștientizăm că conflictul dintre Globalism și teoria Lumii Multipolare va derula prin istrumentariul războiului, care poate atinge niveluri biblice. Conflictul ruso- ucrainean 2022 este primul pas în șirul de conflicte militare ce urmează.
În unul din articolele mele anterioare am desfășurat 14 aspecte ale conceptului de suveranitate. În acest articol mă voi referi la dreptul suveranului la acțiuni militare și război și acest drept este întărit de Pacea Westfalică (1648 ) unde au fost predeterminate principiile de convieţuire pentru statele naționale (până în prezent 2025), adică mai bine de 400 ani. Luând în consideraţie conflictul militar ruso-ucrainean actual acest subiect rămâne la ordinea zilei sub auspiciul paradigmei realiste a Relațiilor Internaționale (RI).
- COMPONENTELE SUVERANITĂȚII
Majoritatea populației (chiar și din țările dezvoltate) nu cunosc aspectul psihosemantic al conceptului de suveranitate ca noțiune complexă, dar nici guvernările nu se grăbesc să alfabetizeze populația cu conținutul ei, astfel populația poate fi ușor manipulată.
-
Suveranitate economică (economie dezvoltată,concurentă, lipsa datoriilor externe etc).
-
Suveranitate tehnologică (prezența tehnologiilor performante moderne).
-
Suveranitate geografică (teritoriu geografic distinct, secularist, lipsa conflictelor de hotar).
-
Suveranitate geodezică (prezența propriul sistem de coordonate naționale, delegarea coordonatelor naționale către sisteme de coordonate străine).
-
Suveranitate militară (capacități de apărare a teritoriului suveran prin forţă militară proprie).
-
Suveranitate doctrinar – strategică (capacitatea de a elabora propriile doctrine și strategii capabile să facă față provocărilor timpului).
-
Suveranitate reflexivă (capacitatea de a detesta și naviga între reflexiile Marilor Puteri).
-
Suveranitate academică (capacitatea de a elabora propriile doctrine și concepții fundamentale).
-
Suveranitate geopolitică (pendulare între diferiți vectori geopolitici)
-
Suveranitate democratică (lipsa culturii politice adecvate epocii, promovarea propriilor concepte democratice)1.
-
Suveranitate psihoistorică (lipsa falsificărilor istorice a originii statului și națiunii).
-
Suveranitate etnoculturală (conservarea tradițiilor etnoculturale seculariste).
-
Suveranitate demografică (exodul populației și resurselor de mobilizare, dinamică demografică pozitivă).
-
Suveranitatea inteligenței (dreptul unei țări și națiuni de ași controla propriul flux de informații care asigură securitatea și suveranitatea statului. Lipsa delegării acestui drept către servicii de inteligență străine).
-
Suveranitate politică (integrează toate aspectele precedente).
Astfel dacă analizăm aceste componente putem determina logica suveranității statelor implicate direct și ad-hoc în conflictul civilizațional actual. Cât despre Republica Moldova se poate spune că este un stat suveran de jure, iar de facto lipsit de suveranitate. Astfel de state există în lumea contemporană până când Marile Puteri decid soarta lor istorico- geografică (Moldova 18122, 19193, 19394, 1940, 1945).
- POLITICA ȘI RĂZBOIUL DOUA FAȚETE A UNEI ȘI ACEAȘI MEDALII
După cum spunea Carl von Klauzewitz5 ,,războiul este o continuare a politicii exprimată în altă formă“, noi la rândul nostru vom parafraza această sintagmă ,,politica este continuarea războiului exprimată în altă formă“. Componentele acestei sintagme pot fi schimbate cu locul în conformitate cu concepţia CGIM6, fără a ne fie frică că vom greși ,,politica stă la originea războiului, iar războiul schimbă politica, istoria și geografia statelor”. Respectiv tandemul ,,politica- război” se excită reciproc și nu pot exista una fără alta7.
Cum spunea Carl Șchmitt8 politica este determinată de dihotomia ,,prieten- dușman“, acest lucru o face politica, înainte să înceapă războiul. Respectiv războiul reprezintă exprimarea praxiologică a politicii care operează cu expresia ,,prieten- dușman“ și se realizează prin acțiuni militare. Această legătură fundamentală între politică și război se regăseşte în însăși definiția de politică. Tot Carl Șchmitt determină că dihotomia ,,prieten- dușman“ în principiu este lipsită de morală și este nereligioasă. Tot el menționează că în politică dihotomia ,,prieten- dușman” nu coincide cu ,,bine – rău“ deoarece ,,prietenul – dușmanul” este determinat situativ și efectiv.
Adică, dușmanul de azi mâine poate deveni prieten și invers (spre exemplu relațiile lui Alxandr Nevsckii cu Hoarda de Aur, relațiile lui Ștefan cel Mare cu Valahia, Muntenia și Turcia, relația dintre Napoleon și Pavel-I (vs Alexandru I), relația Casei regale britanice cu Hitler, Stalin, Musolini, relația dintre lumea euroatlantică și Rusia înainte de Primul Război Mondial și după cel de al Doilea Război Mondial precum și Războiul Rece9).
Sfera moralității operează cu categorii absolute de ,,bine – rău“ adică ,,binele“ este absolut și ,,răul“ este absolut și sunt privite ca stări veșnice și între ele nu pot exista compromisuri.
În religie apar noțiunile de ,,rai“ și ,,iad” veșnice și absolute.
Cu alte cuvinte aici apare discrepanță dintre ,,morală“ și ,,religie“ de o parte și ,,politică” de altă parte. Ele reprezintă lucruri diferite ca percepţie – conștientizare și acțiune, respectiv și abordările sunt diferite.
În politică dihotomia ,,prieten- dușman“ nu neapărat înseamnă ,,bine – rău“ și sunt abordări filosofice diferite. În politică statutul de ,,dușman“ poate fi construit formal cu posibilitatea de revizuire a acestui statut. În morală statutul ,,prieten- dușman“, nu se revizuieşte. Adică în politică binomul ,,prieten- dușman“ are un statut temporar situativ. Respectiv acesta este un preambul în paradigma realistă din RI, privitor la conceptul de război. Războiul se poartă cu ,,dușmanul“ în mod unilateral sau în alianță cu parteneri sau blocuri aliate (ex. Primul Război Mondial, al Doilea Război Mondial, Războiul Rece și conflictul ruso- ucrainean 2022).
Dihotomia ,,prieten- dușman“ se aplică nu numai în relațiile internaționale, dar și relațiile interne între guvernare și opoziție (ex. partidele liberale promovează lipsa dușmanilor la nivel doctrinar, deoarece liberalii nu acceptă noțiunea de război și binomul ,,prieten- dușman” și abced la tratative pentru a nu admite război. Marxiștii și neo marxiştii realiști admit conflictele și războaiele).
Politica apare atunci când apare noțiunea de ,,prieten– dușman“ deoarece hotarele dihotomiei sunt bine determinate. Sau dacă nu există această dihotomie nu există nici politică ca noțiune clasică.
Cea ce înseamnă dacă în teritoriul național a apărut un al treilea partid, care concurează cu două– trei- patru partide tradiționale aflate și ele în conflict doctrinar, atunci acestea vor percepe noul partid apărut drept ,,dușman“ comun (exemplu marginalizarea Partidului Nostru a lui Rinato- Usatîi 2016-2019). Ca urmare pot apărea alianțe de guvernare (ex. țările cu parlamentarism multipartid Franța, Germania, Italia, Moldova- AIE-I-II- III sau apar blocuri parlamentare concurente cum ar fi socialiştii+ comuniștii contra PAS. În alianțele parlamentare și guvernamentale multipartide noțiunea de ,,dușman” nu dispare, având la bază doctrinele lor politice cu diferite scopuri politice10. Respectiv chiar și un partid parlamentar minuscul poate determina componența unui guvern, iar ca finalitate politica, economia și relațiile internaționale a statului, deseori în detrimentul electoratului suveran al țării. În acest caz apare fenomenul de uzurpare a suveranității. Pe de o parte, poporul suveran deleghează drepturi decizionale unor partide, care în final, pe de altă parte, uzurpează dreptul constituțional al suveranului. Moldova este un exemplu explicit din 1991-2025).
În mod normal toate partidele proclamă viziunea proprie privitor la IN al țării, dar în situații de război civil, situație revoluționară (7 aprilie 2009 în Moldova, sau revoluția oranj din Ucraina 2014) sau prin coloana a V-a unele partide devin forțe motrice ale unor interese externe (Vl. Lenin și bolșevicii 191711, Moldova 2009- 2025).
Practic toate partidele trec prin metamorfoza ,,prieten- duşman – prieten”12 și electoratul suveran nu mai este capabil să perceapă scopul final al partidelor și politica lor de stat (în Moldova electoralele 2009, 2019-2020, 2024-2025). La suveran intervine haosul percepției electorale (care în anumite condiții duce la haos social și conflict civil- militar pe exemplul Ucrainei 2014).
Drept concluzie putem spune, precum fizica și chimia au abordări diferite privitor la materie, astfel și politică sau morala au abordări diferite la subiectul politicilor, relațiilor internaționale și sociologiei războiului.
-
SUVERANITATEA ȘI DREPTUL RĂZBOILUI
Paradigma realistă a Suveranității presupune apriori dreptul la război al suveranului, deoarece nu există nici o instanță intermediară care ar putea să determine conținutul semantic absolut al suveranităţii unui stat, dat fiind faptul că intervine conceptul de Interes Național (IN) ca drept suveran al actorului național.
Însăşi conceptul de IN se manifestă în spațiul național, regional sau global (spre ex. SUA au proclamat drept IN suprafața întregului glob, Rusia a proclamat IN în baza doctrinei Putin al lumii ruse13 etc.. SUA proclamă legală superioritatea legislației sale asupra legislațiilor naționale. De aici apare și războiul din Iugoslavia, Libia, Siria, Irak, Ucraina, Georgia, Cecenia. Totul este perfect legal din punct de vedere al legislației naționale a acestor Supraputeri. Cu alte cuvinte dreptul Suveranului global (regional) este pus pe primul plan în contradicție cu CARTA ONU și Consiliul Suprem de Securitate ONU care nu dețin drepturi de a abroga legislația națională a Marilor Puteri, din motiv că nu este prescris în Statutul ONU, care este aprobat prin solidaritatea fondatorilor14 ONU).
Spațiul actual al relațiilor internaționale realiste în fond reprezintă un spațiu legal al admiterii războiului, care include pregătirea de război, înarmarea forţelor beligerante, managmentul diplomatic și logistic al viitoarelor acțiuni militare. Respectiv statele suverane actuale (conform Westfalia) acționează în două ipostase paralele – în pregătire permanentă de conflict militar (în cazul iminenței unui pericol militar) sau derularea propriu-zisă a conflictului militar.
Astfel dacă un stat suveran este în relații de conflict cu alt stat suveran (conform Westfalia) nici o instanță internațională nu poate influiența (împiedica) real un potenţial conflict militar (ex. negocierile de la Minsk și declarațiile ulterioare ale lui A. Merkel și E. Macron, despre folosirea acestor negocieri drept răgaz pentru a înarma Ucraina, în conformitate cu propriile IN. După cum vedem în acest caz IN a Germaniei și Franței se extind dincolo de propriile hotare naționale).
În cazul când în interiorul unei țări apar situații de conflict civil- militar, în mod normal acest conflict este lăsat în gestiunea puterii centrale naționale și acest moment este legitim din punct de vedere a legislației naționale (intervenția Spaniei în Catalonia, campania militară din Cecenia 1996,2000, Georgia 2008).
Iar în relațiile internaționale poate interveni metamorfoza noțiunilor de ,,prieten- duşman – prieten“ cu posibilitatea de revizuire situativă a actorilor în dependență de aceasta (pacea de la Tilzit (1807) și relațiile cu Napoleon, care evoluează de la bine spre rău în 1812). Adică politica și politicienii determină situativ cine este prieten sau dușman pentru viitorul conflict armat. Forțele armate doar materializează acest proiect prin război (conflict, operațiune specială, impunerea păcii prin forță militră etc.)
În confirmate cu Pacea Westfalică (1648 ) războiul este o stare normală a relațiilor internaționale între state suverane, o starea de ,,război cu toți și contra toți“ cu metamorfoze și revizuiri în noțiunea ,,prieten- duşman – prieten“.
De aici apar noțiunile contemporane absolute de ,,țări, zone și centre de insecuritate”, ,,securitate”, ,,balanța de putere” și ,,haos al IN” (astfel invazia SUA în Irak sau a Rusiei în Georgia este o manifestare a suveranității Marilor puteri și dreptului său la propria viziunea a IN în aceste zone, chiar și fără mandatul CSS ONU).
Monitorizarea permanentă a pericolelor potențiale, analiza pericolelor militare și elaborarea conceptelor de securitate naționale realiste15 sunt imperativele necesare pentru un stat național din punct de vedere al RI realiste.
O condiție importantă a balanței forțelor militare din regiunea statelor suverane (în paradigma realistă) este ca ele să posede autorespect militar. Ori dacă acest autorespect militar lipseşte atunci Moldova ca stat suveran are toate șansele să devină suzerană altei puteri militare (bloc militar) și atunci intervine o nouă paradigmă paradoxală (la fel de realistă) – ineficienţa statutului de neutralitate.
Moldova din 1992 și până în 2025 a mers pe calea auto dezarmării din diferite motive (fie din motivul clasei politice corupte, care a obținut o sursă tenebră de venit, fie prin implicarea actorilor vestici și estici cărora le era convenabil un astfel de statut al Moldovei). Injecțiile vestice de armament militar în Moldova, din ultimii 2 ani, sunt atât de minuscule încât ele nu acoperă nici 10% din necesarul de balanță militară și suveranitate militară a Moldovei.
Dacă ne referim la statutul de neutralitate (pe exemplul Elveției) această ţară central europeană își asigură neutralitatea pe principiul ,,neutralității înarmate“ și ,,securității garantate“16, adică posedă destule forțe militare pentru a asigura suveranitatea militară și balanța forței militare din regiunea Alpilor, dar nu și fără a se auto înlătura total de la lupta geopolitică internațională. Iar alte state din Europa, cu forte militare net superioare, au acceptat acest statut al Elveției, obținut exclusiv pe cale diplomatică.
Acest fapt Moldova nu l-a realizat până în prezent17. Adică în condițiile unei balanțe de forțe militare pacea este asigurată apriori vs pericolul unui eventual război.
Ori dacă ne referim la paradigma liberală (euroatlantică) în sociologia războiului, statele suverane trebuie să cedeze o parte din suveranitate unor structuri transnaționale (paradoxul Moldovei către 2025 constă în faptul că ea de facto nu posedă suveranitate și nu are ce ceda, logic această realitate necesită a fi legiferată în plan național și internațional până în 2030).
Respectiv statelor din lumea a treia de genul Moldova, Afganistan, Siria, Irak etc (țările Europei de est din linia doi a cordonului doctrinar liberal din RI) nu le rămâne decât să intre în coaliții cu puteri regionale sau globale, pentru ași păstra suveranitatea de jure, desi de facto nu o posedă (ex. Moldova, alte țări din cordonul doi al Europei de est și România o posedă în format limitat).
- REFLEXII PRIVIND PARADIGMA LIBERALĂ DIN SOCIOLOGIA RĂZBOIULUI
Teoria democrației actuale se deosebește esențial de democrația din Grecia antică sau democrația medievală din Novgorod. Teoria actuală se bazează pe conceptul că țările euroatlantice sunt pionerii globali a democrației și toate țările trebuie să le urmeze exemplul. În conformitate cu noua paradigmă liberală țările se împart în trei linii de centură a nivelului de democrație.
-
Centura 1- țările euroatlantice (membre UE, NATO, Uniunea americană și Uniunea asiatică)
-
Centura 2- țările post socialiste și cele de la periferia UE.
-
Centura 3- țările lumii a treia subdezvoltate Moldova, țările africane, Caucazul, Asia centrală și BRICS.
În conformitate cu această clasificare apare conceptul de ,,foarte bune – bune – rele“, adică ,,bune” sunt țările din centura doi, care abia au pășit pe calea democrației euroatlantice sau integrării (cartea verde UE). ,,Rele” sunt cele din centura trei sau cele care nu acceptă o nouă democrație si cele ce se împotrivesc (ca ex. China, India, Coreea de nord, Belarus, Iugoslavia socialistă, aborigenii din Amazonia, Oceania, Australia, Africa18). Sarcina globală a liberalismului euroatlantic este să civilizeze cele din centura doi și trei.
Respectiv lovindu-ne de sintagma ,,foarte bune – bune – rele” ne lovim și de conceptul clasic al politicii de civilizare și democratizare fie prin ,,Soft Power” sau ,,Hard Power” (pe timpul lui Vl.Voronin Moldova făcea parte din centura trei, pe timpul lui Filat din centura doi, actualmente Moldova se află în tranziție de la centura doi spre primul nivel. România, Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia se află pe nivelul doi deoarece în politica lor internă și externă manifestă unele decizii independente care intră în contradicție cu doctrina liberală).
Postulatul principal al liberalismului euroatlantic este că țările democratice și suverane din prima centura nu luptă și nu poartă războaie în interiorul centurii sale cât și cele din centura doi. Cu cei din centura trei războiul este admis și chiar promovat. Cu alte cuvinte ne lovim de deconstrucția Păcii Westfalice (1648 ) și construcția unei noi paradigme a RI și sociologiei războiului.
Narativul principal al liberalilor este că războiul este un rău total și el trebuie eliminat din practica RI. Liberalii se autodeclară pacifiști și enunță că liberalizarea este o cale directă către pace globală și democrația liberală este pacifism la propriu. Cu cât mai insistent vor răspândi democrația în lume, cu atât mai puțin probabil va fi un război local, regional, mondial sau global. Indirect liberalii inoculează ideile existenței unor structuri transnaționale care să limiteze suveranitatea statelor naționale, astfel încât să fie reglementat haosul RI și să fie creată o nouă instanță care să posede capacități de a ,,impune pacea“ fie și prin forță pentru acele țări suverane care în mod ,,democratic“ vor fi restartate în numele Păcii globale. Proliferarea extinderii democrației globale ca resursă de a ,,evita“ războaiele prin toate mijloacele posibile. Liberalii spun că sunt bune toate mijloacele pentru a obține pacea. Ei percep statele nedemocratice nu ca ,,dușmani situativi”, dar ca ,,dușmani globali” și după Carl Șchmitt19 liberalii recurg la noțiunea de ,,baieții buni și baieții răi”, spre deosebire de realiști care spun că războiul este un război al formelor ,,prieten- dușman”. Liberalii nu lupta contra ,,dușmanului situativ” dar lupta contra ,,băieţilor rai”.
,,Băieţi buni” sunt cei care răspândesc democrația și pacifismul. Cu alte cuvinte liberalii ajung la sintagma de ,,război sacru sau total” între ,,baieții buni și baieții răi”. Astfel apare dihotomia ,,războiul formelor – război liberal expansionist”. Adică o țară democrată și puternică își asumă dreptul de a interveni în țările suverane naționale unde se încalcă principiile democratice liberale (ex. Libia, Irac, Afganistan, Siria ș.a.). Astfel în numele pacifismului liberalii se deplasează în zona intervențiilor agresive directe în țările suverane prin narațiunea ,,acordarea protecției” opoziției democratice din aceste țări.
Apare o coliziune paradoxală între Interesul Național și ,,acordarea protecției” țărilor în curs de democratizare (ex. Libia, Siria și Irac în coliuziune cu Arabia Saudită, cu regim dictatorial absolut, unde în public, până în ziua de azi, se retează capuri la oameni) Arabia Saudită este un prieten de valoare al ,,țărilor ce exportă democrația liberală“. Astfel apare politica dublelor standarte a liberalismului. Logica finală a liberalilor euroatlantici sună astfel ,,În numele păcii, războiul poate fi purtat sub formă de război total“ (Libia, Irac, Afganistan, Siria etc).
Ori dacă Rusia manifestă dreptul sau suveran la lumea rusă (conform Westfalia) atunci în mod solidar vor fi impuse sancțiuni globale durabile.
Ori dacă în 2001 SUA a fost supusă unui atac terorist transnațional, ulterior a fost declarat un război total terorismului transnațional global, unde ,,băieţii răi“ trebui nimiciți prin orice mijloace (inclusiv prin drone de luptă care au omorâți mii de oameni civili nevinovați, fără o judecată cât de formală). Fostul agent CIA Usama bin Laden așa și nu a fost găsit în Afganistan, dar motivul invaziei a fost căutarea lui (ulterior a fost descoperit în Pakistan, dar fără sa fie invadat Pakistanul cu 180 mln. populație, guvernare nedemocratică și arme nucleare). Astfel democrația globală declară război terorismului global ca fiind un subiect transnational intern, fără a ține cont de legislația și suveranitatea statelor (Libia, Irac, Afganistan, Siria etc).
Realiștii spun că războiul este o soluție nedorită, dar care poate fi evitat prin gătintă permanentă de război, monitorizarea permanentă a pericolelor și perfecționarea continuă a sistemului de securitate, respectiv dușmani absoluți și veșnici nu există.
Astfel apare un paradox doctrinar – realiștii care recunosc ,,războiul formelor” tind spre pace, iar liberalii care promovează pacea globală ajung la ,,război transnațional“. Adică liberalii apriori privesc statele suverane ca subiecte a unor paradigme interne ce aparțin de spațiul și interesele lor transnaționale. Transferă statutului suveran al țărilor în subiect al aplicațiilor aflate în jurisdicția sa internă și instaurarea ordinei în ,,propriul teritoriu“- al democrației globale.
Neo liberalii merg mai departe, ei percep ţările ca fiind deja democratizate și pledează pentru întroducerea supremației instanțelor transnaționale (Tribunalul de la Haaga, Judecata de la Strasbourg, Organizația Mondială a Sănătăţii etc). Respectiv țările suverane își pierd dreptul suveran la jurisprudența națională, dreptul la decizii suverane și astfel pot fi întroduse carantine medicale globale ocolind legislațiile naționale (Covid- 19).
Respectiv se neagă competențele legislației naționale prin existența acestor structuri transnaționale. Astfel apare desuveranizarea statelor naționale și apar noi actori pe arena RI- corporații transnaționale în domeniul economiei, tehnologiei, mass- media, medicinii, complexului militar, ONG gen Soros etc, care activează în afara propriilor hotare din numele unor instanţe globale și care se autoplasează mai sus de guvernele naționale, prin ce are loc transferul suveranităţii și competențelor statelor naționale către aceste structuri transnaționale.
Cu alte cuvinte spațiile naționale a statelor nu mai sunt percepute ca spații suverane și integre, dar ca un spațiu global intern, unde se poate interveni oricând prin ,,Soft Power” , ,,Hard Power” sau forță militară pentru a anihila haosul RI și ,,baieții răi” din orice locație a globului în numele Păcii globale.
-
REFLEXII PRIVIND PARADIGMA MARXISTĂ ȘI NEO MARXISTĂ DIN SOCIOLOGIA RĂZBOIULUI
Din punct de vedere a marxiștilor războiul este de o singură formă, războiul între clasele politice din diferite țări și este admis moral. Din punctul lor de vedere dihotomiile ,,bun – rău” și ,,prieten- dușman” coincid. Războiul dintre clasele politice este u război sfânt, total, până la moarte și nu admite negocieri între ,,buni – răi” și ,,prieten- dușman”.
Cu alte cuvinte este un război între proletari și burghezie global. Acest război are un caracter intern și universal totodată. Adică există proletariatul transnaţional și burghezie transnațională și ei se află în conflict permanent și stare de război permanent. Marxiștii nu poartă grijă pentru securitatea statelor naționale suverane, dimpotrivă cu cât mai vulnerabil este statul cu atât mai bine (ex. agentul german Vl. Lenin și pacea de la Brest 1918). Războiul este șansa pentru a instaura dictatura proletariatului în orice țară. Războiul este plauzibil, dar trebuie desfășurat între clasele politice. Toate războaiele antiburgheze sunt privite ca benefice pentru a efectua revoluția mondială.
Pentru marxişti războiul decurge între clase politice, ilegal în plan intern, prin toate formele și mijloacele posibile, inclusiv armat (ex. revoluția din Rusia 1917 și liderii ei, care în majoritatea lor au fost teroriști și jefuitori de bănci, trenuri etc,ulterior eroizați în propaganda sovietică).
Marxiştii nu recunosc securitatea națională și internațională, cu cât mai multă insecuritate pentru burghezie cu atât mai bine. Iar dreptul la revoltă și revoluție a proletariatului este legitim și războiul nu poate avea o expresie morală, deoarece este lupta terminală între două clase politice.
Neo marxiștii consideră că războiul ca formă și conținut ține de războiul informaţional global contra corporațiilor transnaționale globale în domeniul politic, economic, tehnologic, militar, medical, mediatic etc. Toate acestea dau naștere paradigmei ,,războiul Soft și Hard War se câștigă la început informaţional apoi practic” și ,, războiul informaţional este o formă prioritară de război“.
Războiul poate fi câștigat exclusiv prin metode contra informaționale, contra hegemonice și absolutizarea războiului din mass- media (ex. Wikileaks lui Julian Paul Assange sau Edward Joseph Snowden, diferiți hackeri de gen Volter, Anonimus etc).
CONCLUZII:
Deși în lume există diferite organizații care activează în domeniul Irenologiei (păcii) este clar că Irenologia nu a devenit un subiect global al discursului politic în relațiilor internaționale.
Dar cum nu ar fi interpretat în diferite doctrine fenomenul războiului este clar că toate doctrinele sunt imperfecte și nu propun o soluție perfectă de a realiza Pacea globală ca model civilizaţional de convieţuire pe Pământ.
Paradigma realistă a RI declară că războiul a fost în trecut, poate fi în prezent și în viitor, deacea este nevoie de construit un sistem eficient de monitorizare și gestiune a riscurilor militare și securițății. Ori dacă o țară nu poate construi un sistem eficient de asigurare a securității atinci ea apriori poate fi obiectul unei agresiunii. Deși țara nu are dușmani la moment, ulterior ei pot aparea și dispărea consecutiv ca concept absolut (eroarea Moldovei a fost și este că ea până în prezent menține o parte a populației transnistrene în postura de dușmani și separitișți, fapt ce împinge Transnistria șă- și monitorizeze riscurile vs Moldova și să formeze o balanță de putere ca răspuns ș.a.. Ori dacă ne referim la paradigma realistă a războiului, dușmani veșnici nu există). Paradigma realistă nu are nimic comun din militarismul și pacifismul, central fiind postulatul de monitorizare permanentă a riscurilor și..
Poate oare Moldova deveni un potenţial spațiu de conflict militar în perspectiva 2030? Răspundem afirmativ.
În condițiile haosului IN pe arena internațională poate apărea un conflict la Prut (ori Transilvania română), sau la hotarul Moldova- Ucraina20. Atunci când ne referim la Conceptul Unirii menționez că este irealizabil, în primul rând ca aspect economic. Costul estimativ al Unirii este de circa 80 mlrd21 euro (la data de azi). Moldova se află în stare relativ stabilă într-un mediu extern instabil. România se află în stare relativ instabilă într- un mediu extern stabil. Este oare gata România, Moldova și chiar UE să plătească acest preț? Evident că nu, în condițiile conflictului ruso- ucrainean durabil (2030). Totul depinde ce actori regionali sau globali îşi vor promova IN în acest teritoriu sau cum Moldova va relaționa propriile IN cu alți actori internaționali.
Cert este faptul că Moldova fiind lipsită de facto de suveranitate nu posedă nici dreptul suveran la război pentru ași apăra propria suveranitate. Moldova nu posedă nici masa critică de a abcede la un conflict civil- militar intern sau râzboi prin alianță pe plan extern.
Nici mult, nici puțin, ne aflăm în faza finală a globalizării și apariţia unui Guvern global, fără pic de teorie a conspiraţiei. În mod explicit ne lovim de un râzboi doctrinar dintre Globalism și teoria Lumii Multipolare purtat prin metode hibride. Ori conflictul psihiostoric dintre Rusia și Ucraina (1200- 2022-2030) reprezintă un impediment direct în fața Globalizării dinamice. Ori dacă subiectul discuțiilor academice și politice se referă la semantica războilui și cuvântului ,,război,, atunci intervine o distorsiune a percepției, conştientizării și acțiunii (adică despre ce vorbim, astfel gândim și acționăm).
Totodată realizăm că dacă subiectul discursului geopolitic ar deveni Irenologia, atunci se va schimba esențial percepția, conştientizarea și acțiunea actorilor internaționali.
Numerologia pronunțării cuvântului ,,război,, depășește esențial numerologia pronunțării cuvântului ,,pace,,. În perioada 2022-2024, cuvântul ,,război,, de sute (mii) ori mai mult decât cuvântul ,,pace,, în spațiul informațional global.
1 Cina a zis că conceptul democrației este un copirait exclusiv.
2 Tratatul de la București
3 Conferința de la Paris
4 Pactul Molotov- Ribbentrop.
5 Istoric, teoretician militar german 1780-1831, participant în armata rusă la lupta de la Borodino 1812.
6 Centrul de Geografie Istorică Militară din Moldova.
7 CGIM
8 Sociolog, filosof și politolog german 1888-1985
9 Cuvântarea lui Cercil de la Fulton.
10 uneori perfect populiste
11 Bolșevicii au îndeplinit comanda Certierului General al Germaniei.
12 Relația dintre Ig. Dodon vs Vl. Plahotniuc și Maia Sandu.
13 Ucraina conform acestei doctrină este parte integrală a lumii ruse și Rusia își asumă dreptul suveran secularist asupra acestui teritoriu.
14 Marilor puteri fondatoare.
15 Dar nu copiate din alte concepte si doctrine.
16 Moldova nu posedă nici una nici alta.
17 Cu clasa ei politică agramată.
18 Aborigenii mai mult de 500 ani pur si simplu nu inteleg ce dorește de la ei lumea civilizată
19 Sociolog, filosof și politolog german 1888-1985
20 Conflicte a delimitărilor de hotar.
21 Calculat prin Big data.