¹

Uwe KONST

Războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei, cu scopul de a muta graniţele dintre cele două state în detrimentul Ucrainei, este primul conflict major de la sfârşitul „Războiului Rece” şi de la presupusul „Sfârşit al istoriei” (Francis Fukuyama), care are potenţialul de a distruge definitiv „Pax Americana”, care a dominat de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, şi ordinea mondială bazată pe reguli – desigur încă imperfectă – care se bazează pe aceasta, precum şi de a încuraja alte autocraţii să întreprindă acţiuni similare. Fiind unul dintre principalii beneficiari ai acestei ordini mondiale bazate pe reguli, Germania ar fi afectată în mod deosebit de prăbuşirea acesteia şi este chemată să facă eforturi „supraomeneşti” pentru a evita prăbuşirea acestei ordini mondiale.

Ucraina nu îşi apără doar teritoriul şi populaţia, care locuieşte acolo, ci şi ordinea mondială existentă împotriva unui agresor, al cărui obiectiv principal este de a încorpora părţi mari din Ucraina în teritoriul său şi de a rusifica populaţia, care locuieşte acolo.

Potrivit unor politicieni şi analişti politici importanţi de la Kremlin, celelalte obiective ale Rusiei sunt crearea unui „cordon sanitar” sau a unei sfere de influenţă aproximativ în graniţele fostei Uniuni Sovietice. Declaraţiile lui Vladimir Putin, potrivit cărora prăbuşirea Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX, sunt un indiciu în acest sens.

Dacă „lumea liberă” (înţeleasă ca adepţi ai unei ordini mondiale bazate pe reguli) permite Rusiei să reuşească (prin constrângerea Ucrainei la o pace dictatorială, cauzată de exemplu, prin lipsa de sprijin), acest lucru va încuraja alte autocraţii / autocraţi de toate culorile (naţionale, politice, etnice, religioase etc.) să încalce şi ele ordinea mondială bazată pe reguli în urmărirea scopurilor lor. Printre exemple se numără însuşirea Taiwanului de către Republica Populară Chineză, intervenţia Turciei în nordul Irakului, anexarea unor părţi din Guyana de către Venezuela etc.

Sprijinirea Ucrainei în lupta sa pentru integritate teritorială este, prin urmare, o sarcină / obligaţie a tuturor statelor / societăţilor, care se simt angajate în ordinea mondială bazată pe reguli.

Cu cât este mai puternică integrarea unui stat în această ordine mondială bazată pe reguli (şi, prin urmare, „profitul”, pe care societatea respectivă îl trage din această ordine mondială), cu atât mai mare este motivaţia (şi ar trebui să fie obligaţia) de a apăra această ordine mondială prin sprijinirea Ucrainei şi prin luarea de măsuri suplimentare. Ucraina luptă în numele tuturor beneficiarilor ordinii mondiale bazate pe reguli; ucrainenii mor pentru ca alţii să poată continua să culeagă beneficiile acestei ordini mondiale.

Germania este unul dintre principalii beneficiari ai acestei ordini mondiale bazate pe reguli; exemple în acest sens sunt integrarea sa economică globală (naţiunea exportatoare nr. 1 sau 2), nivelul ridicat de investiţii din şi către alte ţări, dependenţa sa de materiile prime şi de lanţurile de aprovizionare, activităţile de călătorie ale germanilor – fie că este vorba de afaceri sau de plăcere – şi valoarea creată de turismul receptor (aceasta include şi târgurile comerciale şi conferinţele).

Din cauza reţinerii sale justificate din punct de vedere istoric, a utilizării unui presupus dividend al păcii în alte scopuri bugetare, a stării de spirit presupuse în rândul populaţiei – şi din alte motive -, Germania nu şi-a îndeplinit până acum decât foarte insuficient această sarcină de apărare a ordinii mondiale bazate pe reguli.

Trasarea unor linii roşii pentru a sprijini Ucraina nu face decât să avantajeze agresorul şi să facă propria politică vulnerabilă la şantaj. Lăsarea adversarului în întuneric cu privire la amploarea şi disponibilitatea de a oferi sprijin este un instrument fundamental, la care nu ar trebui să se renunţe fără a fi necesar.

Dacă Germania este considerată parte la război nu se va decide la Berlin, ci la Kremlin. Germania ar trebui să arate fără echivoc că este pregătită să ia toate măsurile / demersurile, care sunt acoperite de dreptul internaţional.

Planurile politice de până acum (creşterea cheltuielilor pentru apărare până la îndeplinirea cel puţin a angajamentelor asumate faţă de partenerii NATO), creşterea gradului de conştientizare a populaţiei cu privire la rezilienţă şi disponibilitatea de a stabili priorităţi cu impact asupra vieţii private sunt doar fragmentare şi sunt contracarate de actorii politici interesaţi (din interiorul şi din afara guvernului).

Comunicarea guvernului cu privire la schimbările necesare – a căror amploare şi rapiditate este independentă de dorinţa (presupusă) a populaţiei de a se schimba – este abisală şi caracterizată de „frica de propriul curaj”. Este nevoie de o comunicare riguroasă de la vârful statului (cancelar, preşedinte) cu privire la ajustările necesare – de la viaţa privată până la bugetul federal. Printr-o astfel de comunicare – care trebuie trăită şi din punct de vedere politic – populaţia / electoratul poate fi antrenată în eforturi mai mari de apărare. Crearea impresiei că totul poate rămâne aşa cum este şi că se vor cheltui câţiva euro în plus pentru apărare este contraproductivă şi va duce la o criză de credibilitate în politică (cu o întărire a extremelor de ambele direcţii politice).

Consolidarea creării de valoare economică este o condiţie prealabilă esenţială pentru rezilienţă; cu cât este mai mare puterea economică, cu atât sunt mai credibile poziţiile politice pe scena mondială.

Instrumentele geoeconomice trebuie utilizate în apărarea ordinii mondiale bazate pe reguli, chiar dacă acest lucru poate fi în detrimentul prosperităţii interne.

iunie 2024