¹
Determinări şi consideraţii geostrategice privind principalii actori din regiune

General maior (r) dr. Dan-Florin GRECU

Abstract. Security and stability in the Black Sea region are a necessary condition for the good coexistence of the nations and the peaceful development of the riparian states. However, the contemporary reality shows that the Black Sea has become a space of confrontation, generated by the imperial ambitions of the Russian Federation. The lack of consensus between the riparian states, as well as the fragile involvement over time of NATO and the EU, have contributed to the worsening of the security situation. A coherent and multi-domain regional strategy based on firm actions is necessary to restore stability and security to the region.

Keywords: Black Sea Region, EU, Insecurity, Instability, Montreux Convention, NATO, Riparian states, Russian imperial ambitions, Security, Stability, US Black Sea Security and Development Strategy, War in Ukraine

Prezentul articol îşi propune să analizeze, în linii generale, elemente privind securitatea şi insecuritatea în regiunea Mării Negre, din perspectiva statelor riverane şi a principalilor actori de pe scena geopolitică internaţională.

Situată la confluenţa dintre Europa şi Asia Mică, cu deschidere spre vest către Marea Mediterană prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele şi spre est spre Marea Azov prin strâmtoarea Kerci, Marea Neagră a reprezentat încă din antichitate o zonă de interferenţă a unor civilizaţii înfloritoare la vremea lor, dar şi un spaţiu de manifestare a ambiţiilor de control teritorial, economic, militar, cultural sau de altă natură. Fără a intra prea mult în aceste aspecte, menţionăm că, rând pe rând, de la oraşele-state greceşti din antichitate sau mereu concurentele Veneţia şi Genova, care au dezvoltat în primul rând centre comerciale importante pe litoral, la Imperiul Bizantin, cel Otoman şi cel Țarist orientate spre un control total al regiunii, era inevitabil ca acestea să nu conducă şi la fricţiuni, transformate în războaie înverşunate.

Începând cu secolul al XVIII-lea, războaiele dintre Imperiul Țarist şi cel Otoman au devenit o constantă a regiunii, fiecare încercând să aibă control total asupra spaţiului maritim, dar mai ales asupra strâmtorilor, cele două imperii cucerind sau pierzând control, teritorii şi influenţă în funcţie de rezultatele confruntărilor armate şi sprijinul internaţional primit pe timpul negocierilor post-conflict. Abia după Primul Război Mondial, odată cu dispariţia Imperiului Țarist şi al celui Otoman, dar mai ales

după semnarea Convenţiei de la Montreux cu privire la statutul strâmtorilor (1936),² s-a ajuns la un consens şi problema strâmtorilor a devenit subiect de drept internaţional, Turcia obţinând controlul şi devenind administratorul acestora, prevederile convenţiei fiind în vigoare şi în prezent.

Rezultatele celui de Al Doilea Război Mondial şi urmările lui au modificat din nou geopolitica regiunii, transformând-o într-un teren important de confruntare al Războiului Rece, Uniunea Sovietică controlând mai mult de două treimi din litoralul Mării Negre, fie direct, fie prin cele două state comuniste membre ale Tratatului de la Varşovia – Bulgaria şi România; Turcia, care a aderat la NATO în anul 1952, rămânând astfel în afara acestui control. Este o perioadă, în care Uniunea Sovietică şi-a dezvoltat masiv Flota Mării Negre ca instrument de presiune şi putere militară,³ în timp ce Turcia a luat măsuri similare de sporire a capabilităţilor maritime militare,⁴ suplimentate de o puternică prezenţă a Alianţei, în primul rând americană, pe teritoriul Republicii Turce (de exemplu, bazele aeriene de la Izmir şi Incirlik şi-au început funcţionarea încă din anul 1955).

O dată cu căderea Zidului Berlinului, destrămarea URSS şi declararea independenţei de către fostele republici unionale şi mai ales deschiderea formală a dialogului NATO – Rusia (1991), consfinţită prin semnarea „Actului Fondator privind relaţiile, cooperarea şi securitatea reciproce” şi constituirea Consiliului Permanent Comun (1997), transformat în Consiliul NATO-Rusia (2002), se părea că relaţiile de securitate şi încredere reciprocă dintre cele două părţi evoluează într-o direcţie favorabilă, mai ales că acestea erau sprijinite şi de iniţiative de cooperare regionale în domeniul economic, cultural, militar etc. (de exemplu Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră⁵ sau cooperarea militară BLACKSEAFOR⁶, ca să dăm doar două exemple diferite, la care şi Federaţia Rusă a fost parte).

Perioada de înseninare pentru regiune a fost însă de scurtă durată, frustrările autocraţiei politico-militare ruse faţă de schimbarea raporturilor de forţe pe plan mondial intervenite după căderea Zidului Berlinului, dezmembrarea URSS şi dizolvarea Tratatului de la Varşovia şi încercarea conducerii ruse de redobândire a vechilor sfere de influenţe la nivel global sau măcar în proximitatea extinsă a frontierelor sale, concomitent cu transformarea sistemului de securitate global în unul multipolar, devenind tema cheie a politicii externe a Federaţiei Ruse, în special după ce Vladimir Putin a preluat preşedinţia. De altfel, declaraţia sa „În primul rând, merită să recunoaştem că dispariţia Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului. În ceea ce priveşte poporul rus, a devenit o adevărată tragedie. Zeci de milioane de concetăţeni şi compatrioţi ai noştri s-au găsit dincolo de marginile teritoriului rus”,⁷ urmată de celebrul discurs de la Summit-ul de securitate de la München în 2007⁸, au prefigurat ceea ce va urma – atacul din Georgia în 2008, anexarea Crimeii în 2014, invazia Ucrainei în 2022 şi, din păcate, ambiţiile imperiale ale liderului de la Kremlin nu par a fi limitate.

În acest cadru, în cele ce urmează voi încerca să prezint elemente de bază, care contribuie la securitatea sau insecuritatea regiunii, în raport cu statele acţiunile şi aşteptările statelor riverane, pornind de la Federaţia Rusă, din punctul meu de vedere factorul cheie de instabilitate, continuând cu Ucraina, victima directă a agresiunii militare curente, statele membre NATO – Bulgaria, România, Turcia, şi statele partenere Georgia şi Republica Moldova, aceasta din urmă, deşi nu are acces direct la mare, pe de o parte pentru că o poate face pe canalele dunărene, pornind din portul Giurgiuleşti, iar pe de altă parte pentru interesul legitim, pe care îl avem pentru republica de peste Prut. Ulterior, vom arunca o privire şi asupra intereselor unor mari puteri şi organismelor internaţionale.

A. STATELE RIVERANE

Federaţia Rusă nu a încetat niciun moment să aspire la dominarea totală a Mării Negre. Doctrina Maritimă din 2022 eşalonează categoriile de interes, în categoria „vitală”, care include apele teritoriale, fosta sa zonă economică exclusivă (ZEE) şi platforma continentală dincolo de Bazinul Arctic, apele din Traseul Maritim Nord, Marea Ohotsk şi sectorul rusesc al Mării Caspice. Următoarea categorie, „importantă”, include Marea Azov şi Marea Neagră, strâmtorile Baltice şi Kurile, partea de est a Mării Mediterane şi zonele tranzitului maritim (linii maritime de comunicaţii) vitale pentru transport.

În acest context, Rusia intenţionează să-şi extindă domeniul maritim şi raza navală în două moduri pentru a rămâne competitivă ca putere mondială. Primul, Rusia anticipează extinderea infrastructurii sale existente în apele apropiate şi anume prin întărirea grupărilor Flotei Mării Negre şi dezvoltarea infrastructurii acesteia în Crimeea şi în largul coastei oraşului Krasnodar, strategie care viza întărirea pretenţiilor asupra resurselor biologice, de hidrocarburi şi minerale din Marea Neagră şi Marea Azov, precum şi exploatarea conductelor subacvatice.⁹ În al doilea rând, doctrina maritimă prevede dezvoltarea unor baze complexe pentru construcţia şi reparaţia de nave în teritoriile Crimeii şi Sevastopolului, care sunt considerate unităţi politice separate în Rusia.¹⁰

Peninsula Crimeea rămâne un punct strategic vital pentru Federaţia Rusă, unde după anexarea din 2014 şi până la declanşarea agresiunii împotriva Ucrainei s-au făcut investiţii de peste 10 miliarde de euro pentru dezvoltarea infrastructurii civile şi militare, inclusiv pentru realizarea legăturii rutiere şi feroviare, care să lege partea continentală de peninsulă peste strâmtoarea Kerci, în timp ce în prezent se lucrează intens pentru refacerea legăturilor de acelaşi fel, de data asta pe teritoriile ocupate, de la Mariupol spre Berdiansk, Melitopol şi Simferopol. În paralel, peninsula a fost şi continuă să fie puternic militarizată, cu unităţi terestre, aviaţie, sisteme de apărare aeriană şi rachete balistice sol-sol, acestea din urmă acoperind practic întreaga regiune a Mării Negre şi constituind în acelaşi timp şi o bază de lansare pentru atacurile asupra Ucrainei. Trebuie însă menţionat că loviturile ucrainene împotriva navelor de război, efectuate cu rachetele proprii sau primite şi cu drone maritime, au impus măsuri suplimentare de protecţie pentru navele de război ruseşti, care în ultima perioadă acţionează mai mult de la est de Crimeea, chiar din Marea Azov.

Având în vedere faptul că Federaţia Rusă, începând cu octombrie 2022, şi-a trecut aproape în totalitate complexul militar-industrial pe producţia de război, că a intensificat ritmul de înrolare în armată atât a voluntarilor (pe bază de contract), cât şi a recruţilor (serviciul militar obligatoriu, după care te poţi transfera în unităţile combatante pe bază de contract), alocând apărării echivalentul a circa 110 miliarde dolari, faţă de cele circa 67 miliarde din anul 2023, este clară dorinţa de continuare, chiar intensificare a războiului din Ucraina. Moscova este hotărâtă să nu renunţe la zonele ocupate, cu atât mai puţin la zonele din sud, care îi conferă control asupra a aproape două treimi din litoralul nordic şi astfel posibilitatea de a intercepta sau măcar dezorganiza transporturile de cereale ucrainene, dar şi de a-l folosi ca bază de plecare spre teritoriile ucrainene, direcţia Mikolaiv – Odessa fiind un posibil obiectiv pentru acţiuni viitoare, deşi până în prezent capacitatea sa s-a dovedit limitată, atât datorită apărării organizate a ucrainenilor, cât şi a experienţei ruse reduse în ducerea operaţiilor de tip desant amfibiu.

Nemijlocit faţă de alte state din regiune, şi mă refer aici în primul rând la Georgia şi Republica Moldova, Rusia va continua acţiunile de influenţare a opiniei publice şi clasei politice în scopul împiedicării acestora de apropiere şi integrare în structurile politico-economice şi de securitate occidentale, folosindu-se în acest scop atât de factorii politici favorabili Kremlinului, cât şi de existenţa tensiunilor latente pe teritoriul acestora, aşa numitele conflicte „îngheţate”, din enclavele pro-ruse Osetia de Sud şi Abhazia, respectiv Transnistria, care pot deveni oricând fierbinţi printr-o activare de la centru.

În concluzie, cel puţin pe termen mediu, Federaţia Rusă va constitui principalul factor de insecuritate din regiunea Mării Negre, proiectul Kremlinului vizând întreaga regiune şi mergând şi dincolo de aceasta pentru a-şi asigura dominaţia asupra fostelor teritorii ale Uniunii Sovietice.

Ucraina este principala victimă a ambiţiilor imperiale ruse. Anexarea Crimeii şi ulterior ocuparea de către Federaţia Rusă a părţii de sud a ţării a redus linia de coastă a Ucrainei de la aproape 2.800 km la mai puţin de jumătate, interzicându-i total accesul la Marea Azov şi limitând spaţiul de operare pentru traficul maritim mult la vest de Odessa, ceea ce a generat pierderi economice masive pentru exportul de cereale, una dintre principalele resurse ale economiei naţionale.

Astfel, în condiţiile în care 90% din acest export se realizează pe mare, exporturile au scăzut cu 29% în sezonul 2022/2023 şi se preconizează o scădere apropiată şi pentru actualul sezon.¹¹ Chiar dacă Iniţiativa Naţiunilor Unite privind cerealele din Marea Neagră (acord negociat de Organizaţia Naţiunilor Unite şi Turcia) a diminuat aceste pierderi, retragerea Rusiei din acord în iulie 2023 a limitat exporturile ucrainene prin Marea Neagră. Efectele conjugate ale războiului au condus la o scădere a PIB cu 28,8% în anul 2022, urmată de o uşoară creştere de 5,3% în 2023.¹²

În acelaşi timp, agresiunea rusă a determinat un masiv val de emigrare, numărul refugiaţilor, respectiv al strămutaţilor în a doua jumătate a anului 2022 ajungând la circa 6 milioane de persoane pentru fiecare categorie, pentru ca în prezent cifra refugiaţilor în afara ţării să fie 6,483 milioane, din care 5,942 milioane în Europa¹³, majoritatea femei şi copii, dar trebuie avut în vedere că sunt şi mulţi bărbaţi, care, înca-drându-se în ecartul de vârstă pentru înrolare, evită să se înregistreze.

Cu ajutor occidental, după o rezistenţă eroică şi performanţe militare semnificative, care au dus la eliberarea zonei de la nord de Kiev, a regiunilor ocupate Sumi şi Harkov şi obligarea forţelor ruse să se retragă la sud de Nipru în Herson şi situaţia de pe front a început să se deterioreze, contraofensiva din vara anului 2023 având rezultate insignifiante, în timp ce diminuarea ajutorului militar, în special din cauza divergenţelor din legislativul american, au permis trupelor ruse să preia iniţiativa pe frontul de est şi, de curând, să deschidă o nouă direcţie de ofensivă la nord-est de Harkov.

La acestea se adaugă nevoia stringentă de personal, care să-i înlocuiască măcar temporar pe cei aflaţi în luptă încă din februarie 2022, precum şi neîncrederea, care pare să apară în rândul populaţiei, dar şi al combatanţilor faţă de modul, în care este dusă şi condusă operaţia de apărare, utilizarea resursei umane şi a resurselor materiale. Desele înlocuiri din ultimul timp, atât în conducerea politică, cât şi în cea militară¹⁴, precum şi acuzaţiile de corupţie sau trădare, ce apar din ce în ce mai des în spaţiul virtual ucrainean, dau consistenţă acestei tendinţe, fără a nega însă faptul că autorităţile luptă pentru diminuarea acestui flagel.¹⁵

Probabil că aceste aspecte sunt cunoscute mult mai în detaliu de principalii susţinători din Occident, şi nu întâmplător secretarul de stat american pe timpul vizitei de la Kiev de la mijlocul lunii mai a.c. a subliniat pe lângă sprijinul, pe care SUA îl acordă Ucrainei, nevoia de a continua lupta pentru democraţie şi combaterea corupţiei – „Victoria pe câmpul de luptă va împiedica Ucraina să devină parte a Rusiei. Câştigarea războiului împotriva corupţiei va împiedica Ucraina să devină ca Rusia… Ucrainenii se luptă cu corupţia de decenii şi aveţi rezultate de arătat pentru aceasta… Dar mai sunt multe de făcut. Opt din zece ucraineni încă mai cred că există un set de legi pentru elite şi altul pentru toţi ceilalţi. Apărarea Ucrainei împotriva corupţiei trebuie să fie la fel de puternică ca şi apărarea militară.”¹⁶

Privată de Peninsula Crimeea, în lipsa resurselor oferite de regiunea Donbas şi cu o libertate maritimă limitată la Marea Neagră şi inexistentă la Marea Azov, Ucraina va fi lipsită de cei mai importanţi piloni economici ai săi şi va fi nevoită să navigheze într-un mediu de securitate supus mereu ameninţărilor din est. Inclusiv ajutorul extern, care s-a revigorat ca urmare a aprobării celor 61,8 miliarde dolari din partea SUA şi a altor zeci de miliarde de euro din partea Uniunii Europene şi altor state, care să contribuie cu capacităţi de apărare avansate tehnologic, va ajuta la stăvilirea invaziei ruse şi poate ulterior la eliberarea unor alte teritorii, dar o victorie împotriva Rusiei, în sensul militar al termenului, este puţin probabilă în actualul context.

În concluzie, deşi Ucraina declară că îşi doreşte să fie un stat, care să contribuie la securitatea din Marea Neagră, va fi pentru mult timp, din cauze obiective şi subiective, fără să fie un factor de insecuritate va fi un element de instabilitate al regiunii.

Turcia reprezintă cel mai mare stat membru NATO din regiune, de fapt a doua putere militară ca mărime a Alianţei, cu cea mai întinsă linie de coastă la Marea Neagră. Poziţionarea geografică, capacitatea militară şi rolul pe care l-a primit prin Convenţia de la Montreux pentru controlul accesului la Marea Neagră prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele, pun Turcia într-un rol cheie pentru securitatea regională. Totodată, Marina Militară turcă reprezintă şi în prezent singura contrapondere credibilă la Flota rusă a Mării Negre.

Ani îndelungaţi stat membru dedicat NATO şi aliat vital al SUA, după venirea la putere a lui Recep Tayyip Erdogan şi în mod special după ce acesta a devenit preşedinte (2014), rolul Turciei ca aliat al NATO a devenit un subiect intens de dezbatere. Unii susţin că Turcia este un membru crucial al Alianţei, având în vedere locaţia sa strategică şi puterea militară, în timp ce alţii văd Turcia ca o forţă corozivă din cauza politicilor sale interne controversate şi a opoziţiei faţă de obiectivele NATO în regiune. Achiziţionarea sistemului de apărare aeriană S-400 de fabricaţie rusă i-a înfuriat pe aliaţii NATO până acolo încât unii lideri din Alianţă au numit Turcia stat fracturat sau coroziv, în timp ce SUA au exclus Turcia din programul F-35 şi au amânat livrările de F-16, pentru ca opoziţia la admiterea Finlandei şi Suediei în NATO să aducă cereri pentru expulzarea Ankarei din Alianţă.¹⁷

Totuşi, preşedintele turc a jucat şi probabil va continua să joace un rol important în conflictul ruso-ucrainean, rămânând liderul din NATO, care are cel mai facil şi credibil acces la preşedintele rus, atât din perspectiva relaţiilor economice solide dintre cele două ţări, cât şi a poziţiei politice comune referitoare la amestecul occidental în ceea ce ei numesc afaceri interne (libertatea presei, a justiţiei, de conştiinţă etc.). De altfel, este singurul, care a reuşit să organizeze discuţiile de pace la Ankara, în aprilie 2022, şi chiar dacă acestea nu au avut finalitate, rolul său rămâne unul important, oficiile sale de mediator putând fi oricând reluate.

La fel de important rămâne rolul Turciei în interzicerea intrării navelor de luptă ruseşti, care nu au portul de bază în Marea Neagră, în Iniţiativa Naţiunilor Unite privind cerealele sau, mai nou, la constituirea împreună cu România şi Bulgaria a Grupului operativ pentru combaterea minelor marine în Marea Neagră – MCM Black Sea, menit să asigure libertatea şi siguranţa de navigaţie în apele teritoriale a celor trei state.

Deşi Turcia nu a recunoscut anexarea Crimeii şi sprijină comunitatea tătară din peninsulă, a condamnat invazia şi a furnizat Ucrainei deja celebrele drone Bayraktar TB2, nici nu s-a raliat sancţiunilor economico-financiare impuse Rusiei de comunitatea internaţională, dimpotrivă, în anul 2022 aproape că şi-a dublat importurile din Rusia, Erdogan fiind conştient de dependenţa ţării de resursele energetice şi turismul ruseşti. În acelaşi timp, deşi importă din Rusia circa jumătate din gazele naturale necesare prin conductele maritime Bluestream şi Turkstream, Turcia a devenit şi un actor regional prin exploatarea propriilor rezerve de gaze din Marea Neagră şi poziţia sa de teritoriu de tranzit pentru gazele din Azerbaidjan.

Este de aşteptat ca în pofida viziunilor diferite, a neînţelegerilor, pe care le are cu liderii de la Bruxelles, şi a statutului de „aliat fracturat”, Turcia să continue să urmărească securitatea şi stabilitatea regională şi să nu contribuie la insecuritate în regiunea Mării Negre, unde are oricum un statut privilegiat, concentrându-şi efortul şi în viitor pe staţiile maritime de la vest de strâmtori.

România a pus problema securităţii în regiunea Mării Negre pe agenda NATO şi a Uniunii Europene imediat după ce relaţiile oficiale cu aceste entităţi au fost stabilite, cu mult înainte ca să devină membru de jure al acestora, pentru ca după anexarea Crimeii acest lucru să fie subliniat cu şi mai mare acuitate, lucru de înţeles din moment ce litoralul românesc se află la mai puţin de 400 km de bazele militare din Sevastopol.

România are o poziţie favorabilă în regiune, pentru că pe de o parte este independentă în bună măsură din punct de vedere energetic şi pe de altă parte că a devenit o dată cu retragerea multor companii naţionale şi multinaţionale din spaţiile rus şi ucrainean un spaţiu propice pentru noi investiţii. Deşi şi-a revenit lent după criza provocată de pandemie, revenirea este constantă, deficitul şi inflaţia scad, consumul revine la normal, infrastructura se dezvoltă, toate acestea potenţând creşterea atractivităţii.

Țara s-a poziţionat ferm din primele momente împotriva agresiunii ruse, a fost printre primele, care au asigurat ajutor umanitar refugiaţilor ucraineni, peste 1 milion de ucraineni tranzitând ţara în primele luni ale conflictului, din care aproape 100 mii sunt şi acum pe teritoriul naţional. Mai mult, pe teritoriul românesc s-a organizat unul dintre cele mai importante huburi logistice destinat susţinerii Ucrainei, iar România a devenit cea mai importantă rută de tranzit a exporturilor de cereale terestru, feroviar sau maritim din portul Constanţa, uneori inclusiv cu afectarea intereselor propriilor fermieri şi afectarea pieţei interne de cereale. Chiar dacă autorităţile păstrează o discreţie greu de înţeles cu privire la ajutorul militar acordat, din declaraţiile date de lideri ucraineni sau remarcile şi felicitările unor oficialităţi străine rezultă că şi acesta a fost unul consistent.

Deşi România se numără printre statele cu cel mai mare grad de susţinere al societăţii faţă de apartenenţa la structurile de securitate euro-atlantice, România fiind în ansamblul ei o ţară pro-occidentală, conducerile succesive, care s-au perindat în fruntea ţării, au tratat cu o superficialitate apropiată de penal problema apărării naţionale, dezinteresul faţă de acest domeniu vital, care asigură esenţa statalităţii României prevăzută în primul text din Constituţie, fiind întrecut poate doar de dispreţul, pe care clasa politică îl arată faţă de cei care au acceptat greutăţile şi privaţiunile serviciului militar. Ignorând obligaţiile reieşite din articolul 3 al Tratatului Atlanticului de Nord, incapabile să înţeleagă şi să acţioneze în consecinţă la semnalele date de atacarea Georgiei din 2008 sau anexarea Crimeii în 2014, aceste autorităţi au derulat într-un ritm lent înzestrarea forţelor armate cu echipamente de luptă moderne şi au neglijat nevoile personalului militar, abia invazia Ucrainei şi foarte probabil un impuls venit din exterior accelerând parţial derularea programelor existente de altfel pe hârtie.

Deşi s-a angajat pe timpul Summit-ului de la Cardiff din 2014 să asigure un buget de 2% din PIB apărării, angajament asumat de toate forţele politice parlamentare în 2015, iar începând cu anul 2023 s-a hotărât ca această alocare să crească la 2,5% din PIB, în realitate doar într-un singur an, 2021, s-a atins nivel de 2,01% şi aceasta ca urmare a plăţii anticipante a celor 7 sisteme de apărare Patriot. Anul trecut, cheltuielile reale au fost de 1,6% faţă de planificarea de 2,5%.

Având în vedere cifrele de mai sus este clar că procesul de modernizare a înzestrării este încă la început, o escadrilă F-16, un sistem Patriot operaţional şi alte trei în curs de operaţionalizare, transportoarele Piranha, puţinele sisteme MLRS şi HIMARS şi de rachete sol-navă fiind insuficiente pentru o apărare credibilă. Învecinarea de facto pe mare cu Federaţia Rusă, ale cărei acţiuni pot impieta libertatea de navigaţie şi activităţile specifice din Zona Economică Exclusivă, impune modernizarea urgentă a Marinei Militare, epopeea corvetelor trebuind să nu se mai repete şi, în general, Planurile de înzestrare trebuie urgentate şi adaptate condiţiilor naţionale, în paralel cu importurile urmărindu-se şi revitalizarea capacităţilor industriei de apărare deţinute de stat şi susţinerea celor private. Apărarea aeriană şi cea de coastă trebuie să se găsească în topul priorităţilor decidenţilor politici şi militari.

Până atunci, România este obligată să se bazeze în continuare pe prezenţa NATO, Grupul de luptă NATO sub comandă franceză desfăşurat încă din 2022, prezenţa continuă a militarilor americani, serviciu de poliţie aeriană întărit cu echipaje şi aeronave din statele aliate, Brigada Multinaţională Sud-Est şi comandamentele multinaţionale de divizie şi corp de armată, care funcţionează în ţara noastră, oferă garanţii de securitate cuantificabile, cărora trebuie să li se alăture forţele naţionale, al căror nivel de instruire este indiscutabil, dar mai necesită şi o dotare corespunzătoare.

În concluzie, România va continua să se manifeste pro-occidental şi va reprezenta un factor de stabilitate în regiune, orientat spre securitatea globală în Marea Neagră şi în general la flancul estic al NATO.

Bulgaria, cu un litoral mai lung decât cel al României, este al doilea stat din regiune, care este atât membru al NATO, cât şi al Uniunii Europene. Situaţia economică, politică şi socială din ţara de la sud de Dunăre este mult mai complicată, Bulgaria fiind una dintre cele mai sărace ţări din Europa, cu o corupţie generalizată, o infrastructură insuficient dezvoltată şi mari probleme privind datoria întreprinderilor de stat.

Tradiţional, Bulgaria a fost dependentă de energia şi comerţul cu Rusia şi în bună măsură şi cu Turcia, situaţie în care trebuie să păstreze un echilibru destul de greu de realizat între relaţiile cu Europa şi cele cu celelalte două state. La acestea se adaugă instabilitatea politică, ultimii trei ani contabilizând şase seturi de alegeri parlamentare, mai multe guverne interimare şi o polarizare a clasei politice şi a populaţiei în raport cu Rusia, o bună parte având mai degrabă o atitudine favorabilă, deşi invazia Ucrainei a mai diminuat această tendinţă.

De altfel, deşi Bulgaria este membră NATO şi a UE, facţiunile politice pro-Kremlin, în frunte cu preşedintele pro-rus Rumen Radev s-au opus constant trimiterii oricărui sprijin semnificativ către Ucraina în primul rând de natură militară.

Armata bulgară este redusă numeric, deţine multă tehnică de fabricaţie sau sub patent sovietic şi necesită o modernizare şi mai amplă decât cea a României. De exemplu, abia în anul 2025 îi vor fi livrate din SUA primele opt avioane F-16 Blok70, comandă care ar putea fi întârziată, dacă statul nu va fi în măsură să finalizeze infrastructura aeroportuară necesară. Avioanele MIG 29, pe care le deţine Bulgaria, vor fi menţinute în serviciu până în 2028 pentru misiuni de poliţie aeriană, efectuate împreună cu aeronave NATO.

La fel ca în cazul României, şi Bulgaria, în contextul actual, are nevoie stringentă de apărare aeriană şi de coastă.

Nici Bulgaria nu reprezintă un factor de insecuritate în regiune, dar având în vedere slăbiciunea sa militară în raport cu vecinii este de aşteptat ca planificarea securităţii naţionale să se bazeze în primul rând pe articolul 5. În acelaşi timp, datorită în primul rând tensiunilor politice interne, generate şi de influenţa Rusiei, poate reprezenta mai degrabă un factor de instabilitate.

Republica Moldova, aşa cum am spus, a fost introdusă în analiză datorită portului fluvial de la Giurgiuleşti, din care se poate face tranzitul spre spaţiul maritim prin canalele dunărene. Statul în sine nu reprezintă o putere semnificativă, având în vedere suprafaţa, populaţia şi economia, după cum şi armata sa este una redusă, dotată majoritar cu echipamente rămase din epoca sovietică, încercările actuale de modernizare limitându-se la unele echipamente mai eficiente donate de statele occidentale.

Marea sa preocupare în domeniul securităţii rămâne posibilitatea realizării de către trupele ruse a unei axe de legătură terestră, care să lege sudul Ucrainei (Odessa) de autoproclamata Republică Moldovenească Transnistreană, acolo unde există o importantă comunitate rusofonă, subordonată şi controlată politic de la Kremlin. La aceasta se adaugă existenţa în ţară a partidelor pro-ruse; recent, la Moscova, s-a creat Alianţa Pobeda (Victorie), sub conducerea oligarhului Ilan Şor, născut în Israel, condamnat în Moldova la 15 ani închisoare pentru furtul unui miliard de lei din sistemul bancar al ţării, alianţă care îşi propune să o conteste pe preşedinta Maia Sandu şi guvernul pro-european la alegerile care vor avea loc în 2025 şi să impună propria politică de apropiere la Federaţia Rusă.

Moldova are o relaţie specială cu România, bazată atât pe considerente istorice, cât şi pe sprijinul permanent, pe care România îl acordă în varii domenii, de la furnizarea de energie electrică, care reprezintă o axă prioritară a asistenţei, până la susţinerea deschiderii negocierilor de aderare a Republicii Moldova la UE, dacă în Transnistria şi Găgăuzia se manifestă o semnificativă atitudine pro-Moscova.¹⁸

În concluzie, Republica Moldova dispune de puţine elemente, care să contribuie la securitatea în regiune, se află în aria ambiţiilor imperiale ruseşti, dar rezistând presiunilor externe venite din Federaţia Rusă şi interpuşii acesteia se poate constitui într-un factor regional de stabilitate. Contrar, dacă influenţa rusă în ţară creşte şi partidele pro-Kremlin ajung la putere, Moldova se poate transforma rapid într-o zonă de instabilitate şi de insecuritate.

Georgia, aflată la extremitatea estică a bazinului Mării Negre, este ameninţată continuu de vecinătatea rusă. A fost suficient ca Summit-ul NATO de la Bucureşti din 2008 să prevadă posibilitatea ca Georgia şi Ucraina să devină mai devreme sau mai târziu membre ale NATO şi forţele ruseşti au şi invadat ţara în august 2008, continuând să ocupe şi în prezent circa 20% din suprafaţa Georgiei, în regiunile separatiste Abhazia şi Osetia de Sud, Georgia fiind privată astfel de două treimi din coasta sa recunoscută internaţional la Marea Neagră.

Deşi energetic depinde în primul rând de resursele din Azerbaidjan, dependenţa economică faţă de Rusia a crescut într-un ritm alarmant, mai ales după invadarea Ucrainei, când implicarea Rusiei a crescut vertiginos.

Acest lucru este favorizat şi de clasa politică conducătoare, în bună măsură pro-rusă. Partidul de guvernământ, Visul Georgian, continuă să aibă relaţii complexe cu Rusia, chiar dacă populaţia într-o mare majoritate susţine aderarea la NATO şi UE, obiective, care par totuşi pe termen lung, având în vedere că pe de o parte Consiliul Uniunii Europene a acordat Georgiei doar statutul de candidat, iar la nivel NATO aderarea nu a trecut de stadiul de posibilitate „în viitor”. Parcă pentru a confirma apropierea de Rusia, cel puţin legislativ, Parlamentul a aprobat în luna mai un proiect de lege controversat cu privire la „transparenţa influenţei străine”, menit să limiteze susţinerea externă a organizaţiilor neguvernamentale, proiect pe care opoziţia îl consideră de sorginte rusească şi care a generat ample mişcări de protest, soldate cu confruntări între protestatari şi forţele de ordine, fiind condamnat vehement inclusiv de SUA, stat care a investit miliarde de dolari pentru modernizarea Georgiei în era post-sovietică.¹⁹

Cu o armată mică, dar destul de experimentată şi dotată rezonabil, Georgia poate să fie un factor de stabilitate şi securitate în regiune, dar se confruntă cu o mare dilemă – să obţină garanţii de securitate credibile din partea NATO şi a altor vecini mai puternici sau să rămână în siajul Federaţiei Ruse cu riscurile adiacente, aşa cum s-a întâmplat în Osetia de Sud (1990), Abhazia (1992-1993) sau însăşi Georgia în 2008.

B. ORGANISMELE INTERNAŢIONALE

NATO, ca o construcţie dedicată securităţii şi apărării colective, s-a concentrat, în mod cert într-o mai mică măsură şi pe Regiunea Mării Negre, văzută ca o linie de falie strategică între Alianţă şi Rusia. Cu excepţia Turciei, regiunea a intrat în epoca de după Războiul Rece într-o mare dezbatere cu privire la direcţia strategică a statelor litorale. Diviziunea est-vest a regiunii a dus la o serie de conflicte, culminând cu invazia pe scară largă a Ucrainei de către Rusia, la 24 februarie 2022, războiul Rusiei în Ucraina transformându-se rapid în cel mai violent şi mai important conflict pe sol european de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea în 2014 a permis flotei ruse de la Marea Neagră să aibă control extins asupra mării. Totuşi, în ciuda acestei provocări tot mai mari pe flancul său de sud-est, adaptările NATO de după 2014 pentru apărare şi descurajare la flancul estic s-au concentrat în mare parte pe consolidarea vulnerabilităţilor percepute în regiunea Mării Baltice. Motivele acestui dezechilibru au constat în lipsa consensului Aliaţilor, în special în rândul Aliaţilor NATO de la Marea Neagră²⁰, cu privire la care este cea mai bună poziţie a NATO în regiunea Mării Negre. Invazia pe scară largă a Ucrainei din 2022 i-a determinat pe liderii aliaţi să îşi reconsidere poziţia faţă de regiune, rezultând mai multe iniţiative pentru apărarea aliaţilor regionali şi pentru a consolida postura de apărare şi descurajare regională a Alianţei, cea mai vizibilă fiind desfăşurarea grupurilor de luptă multinaţionale în Bulgaria şi România.²¹

Deşi constatările de mai sus provin din partea unui politician, este evident că la nivelul Alianţei există un dezechilibru nejustificat în prezent între interesul acordat Mării Baltice faţă de Marea Neagră. Inclusiv noul Concept Strategic, aprobat la Madrid în 2022, aminteşte regiunea Mării Negre doar de două ori, prima dată în contextul ameninţărilor ruse din regiune (punctul 8) şi a doua oară în capitolul „Securitate prin cooperare”, la un loc cu Balcanii de Vest, Orientul Mijlociu, Africa de Nord şi regiunea Sahel (punctul 45)²². Acest dezechilibru apare ca şi mai pregnant după aderarea la NATO a Finlandei şi Suediei, eveniment care a transformat Baltica într-o „Mare nostrum”, flotele ruse de la Kaliningrad şi Sankt Petersburg fiind practic blocate. În acelaşi timp, în Marea Neagră, căreia i de dă mai puţină atenţie, are loc un război în toată regula, cu efecte catastrofale asupra tranzitului maritim şi sub ameninţarea minelor maritime scăpate de sub control.

Oricum, prin desfăşurarea grupurilor de luptă în România şi Bulgaria, disponibilitatea de suplimentare a acestora, participarea la serviciul de poliţie aeriană şi asigurarea cu informaţii relevante, NATO se implică şi în această regiune, chiar dacă nu atât de mult pe cât şi-ar dori unele dintre statele riverane, o prezenţă militară permanentă pe apă fiind limitată de exigenţele Convenţiei de la Montreux. Astfel, Turcia nici nu a aprobat traversarea strâmtorilor pentru două nave distrugătoare de mine donate de marina britanică Ucrainei, bazându-se pe prevederile Convenţiei, care îi dau autoritatea de a restricţiona tranzitul navelor ţărilor implicate în război prin Strâmtoarea Bosfor.

Prin aderarea României şi Bulgariei în 2007, putem spune că Uniunea Europeană a devenit ea însăşi o comunitate riverană Mării Negre. Prin mijloace specifice UE contribuie la securitatea regională, încă din 2008 prin lansarea Iniţiativei Sinergia Mării Negre²³, o iniţiativă, care încurajează o abordare de jos în sus a dezvoltării proiectelor, identificând şi susţinând nevoile, priorităţile şi obiectivele partenerilor din regiune şi ceea ce doresc să facă împreună. Elementele cheie ale Sinergiei Mării Negre includ construirea încrederii, stimularea dialogului regional şi obţinerea de rezultate tangibile pentru statele şi cetăţenii din regiune, o regiune a Mării Negre stabilă, sigură, rezistentă şi prosperă fiind în interesul direct al cetăţenilor săi şi al UE în general. Din această iniţiativă au evoluat în timp procese regionale importante, între care Forumul ONG-urilor la Marea Neagră, protecţia mediului, consolidarea relaţiilor UE – OCEMN. Importanţa regiunii a fost, ulterior, luată în considerare, inclusiv ca urmare a demersurilor României, în cadrul mai multor politici şi instrumente UE vizând vecinătatea estică, între care şi Parteneriatul Estic (2009), Strategia UE pentru regiunea Dunării (2010), Strategia UE pentru conectarea Europei şi a Asiei (2018), Agenda maritimă comună pentru Marea Neagră şi Agenda strategică de cercetare şi inovare a Mării Negre (2019).

Uniunea Europeană este de asemenea implicată în sprijinirea Ucrainei pentru a rezista agresiunii oferind o puternică asistenţă politică, financiară şi umanitară pentru Ucraina şi impunând sancţiuni puternice împotriva Rusiei şi a celor care o sprijină în acest război. Fără a intra în multe amănunte, situaţia fiind dezbătută şi discutată pe larg în presa românească, menţionăm că până în prezent UE a disponibilizat aproape 100 miliarde de euro în sprijinul Ucrainei, din care 49,4 mld. pentru sprijinul general al rezilienţei economice, sociale şi financiare, 32 mld. în măsuri de asistenţă militară şi 17 mld. pentru a ajuta statele membre să răspundă nevoilor refugiaţilor ucraineni, sumă, la care se adaugă un nou pachet de 50 mld. euro aprobaţi, e drept cu împotriviri serioase din partea Ucrainei, pentru perioada 2024-2027. Şi probabil că cel mai semnificativ moment de arătare a solidarităţii cu Ucraina s-a petrecut în decembrie 2023, când liderii UE au convenit să deschidă negocierile de aderare cu Ucraina şi şi-au reconfirmat angajamentul de a continua sprijinul puternic pentru ţară şi poporul său atât timp cât este nevoie.

C. MARILE PUTERI

Este indiscutabil că Statele Unite ale Americii sunt interesate de şi implicate în stabilitatea şi securitatea regiunii aflate la flancul estic al Alianţei Nord-Atlantice. Acest lucru este dovedit de prezenţa militară americană în statele membre NATO, de asistenţa militară şi de altă natură, pe care o acordă statelor non-NATO (cu excepţia Rusiei, bineînţeles) şi, în general, pentru tot ceea ce întreprind pentru a diminua influenţa malignă a Federaţiei Ruse în regiunea Mării Negre. Nu detaliem aici ajutorul acordat Ucrainei în respingerea agresiunii ruse, subiectul fiind ultra-dezbătut, dar subliniem importanţa elaborării şi aprobării prin lege în Congresul SUA a unui pachet cuprinzător pentru regiunea Mării Negre, cu direcţii de acţiune pe domenii strategice şi termene concrete.

Documentul aprobat sub denumirea Strategia de dezvoltare şi securitate a Mării Negre (Black Sea Security and Development Strategy)²⁴ prevede că, nu mai târziu de 180 de zile de la data intrării în vigoare a legii, Consiliul de Securitate Naţională, în coordonare cu Departamentul de Stat, Departamentul Apărării şi alte departamente şi agenţii federale relevante, este autorizat să dirijeze o strategie inter-agenţii pentru a spori coordonarea cu NATO şi Uniunea Europeană, pentru a aprofunda legăturile economice, a consolida securitatea energetică, a sprijini eforturile de consolidare a rezilienţei lor democratice şi a spori asistenţa de securitate cu partenerii noştri regionali, în conformitate cu valorile şi interesele Statelor Unite. Viitoarea strategie trebuie să se adreseze domeniilor securitate, prosperitate economică, rezilienţă democratică şi conectivitate regională, având ca obiective principale:

(1) Asigurarea furnizării eficiente şi efective a asistenţei de securitate către partenerii regionali în conformitate cu valorile şi interesele Statelor Unite, acordând prioritate asistenţei, care va consolida apărarea împotriva războiului hibrid şi va îmbunătăţi interoperabilitatea cu forţele NATO.

(2) Întărirea sprijinului Statelor Unite pentru securitatea energetică a regiunii şi integrarea cu Europa şi reducerea dependenţei acestora de Rusia, sprijinind în acelaşi timp diversificarea energetică.

(3) Atenuarea impactului constrângerii economice din partea Federaţiei Ruse şi Republicii Populare Chineze asupra statelor Mării Negre şi identificarea de noi oportunităţi pentru investiţii străine directe din Statele Unite şi ţările cooperante şi consolidarea legăturilor de afaceri ale Statelor Unite cu partenerii regionali în conformitate cu valorile şi interesele Statelor Unite.

(4) Creşterea angajamentului la nivel înalt între Statele Unite şi partenerii regionali şi consolidarea creşterii economice, finanţarea infrastructurii de calitate şi consolidarea comerţului, cu accent pe îmbunătăţirea cooperării economice la nivel înalt.

(5) Creşterea coordonării Statelor Unite cu Uniunea Europeană şi NATO pentru a maximiza eficienţa şi a minimiza dublarea eforturilor.²⁵

Implementarea măsurilor derivate din aceste obiective, chiar dacă sunt realizate „în interesul SUA”, va avea un efect major în regiune, România putând profita de această oportunitate atât pentru consolidarea securităţii, unde lucrurile deja se mişcă prin dezvoltarea bazei de la Mihail Kogălniceanu, dar şi în alte domenii, cel economic şi energetic fiind de primă importanţă.

Republica Populară Chineză nu este un actor major în regiune, dar acest lucru s-ar putea schimba în viitor având în vedere Iniţiativa „Belt and Road”, prin intermediul căreia şi-a intensificat în ultimii ani investiţiile şi prezenţa diplomatică în regiunea extinsă a Mării Negre, deschizând noi pieţe şi atacând proiecte de infrastructură pentru a se conecta cu Europa şi Orientul Mijlociu. Din punct de vedere militar, prezenţa chineză este nesemnificativă, iar economic, mai ales datorită presiunii SUA asupra statelor riverane, nu are relaţii comerciale la nivelul celor cu alte state europene, aşa cum au reliefat recentele vizite ale preşedintelui Xi în Serbia şi Ungaria.

Cu toate acestea, China influenţează situaţia de securitate din regiune prin sprijinul, pe care îl acordă Rusiei, opunându-se oricărei încercări de sancţionare a vecinului de la nord, fie că este vorba de cele diplomatice, fie de cele economice. Deşi, oficial, China este neutră în privinţa războiului din Ucraina, acesta susţine industria militară rusă, se pare că nu cu arme, ci cu componente de diferite tipuri: piese de schimb, semiconductori, microprocesoare, drone „civile” şi alte obiecte cu uz dual, pe care Rusia nu le poate achiziţiona de pe alte pieţe datorită sancţiunilor internaţionale, dar care sunt strict necesare propriei industrii de război. Dacă la aceasta adăugăm creşterea importurilor de petrol, gaze şi minerale plătite prin sistemul bancar chinez, importuri, care au crescut cu aproape două treimi faţă de perioada dinaintea agresiunii, ne putem face o imagine mai clară asupra ajutorului, pe care China îl acordă Rusiei.

Recenta declaraţie comună semnată de preşedinţii Xi şi Putin la Bejing despre „noua eră”, în care se proclamă opoziţia faţă de SUA cu privire la o serie de probleme de securitate şi o viziune comună cu privire la orice, de la Taiwan şi Ucraina până la Coreea de Nord şi cooperarea cu privire la noile tehnologii nucleare paşnice şi în domeniul financiar,²⁶ vin să confirme că o lume multipolară şi împărţirea sferelor de influenţă rămân principalele elemente, pe care se bazează cooperarea sino-rusă.

***

Având în vedere tabloul prezentat până acum, este evident că Federaţia Rusă reprezintă factorul de instabilitate şi insecuritate şi cauzatorul conflictelor din regiunea Mării Negre, fapt generat în primul rând de ambiţiile Kremlinului de a reintegra fostele teritorii imperiale şi de a se repoziţiona geopolitic ca mare putere mondială.

Pentru crearea unei regiunii stabile a Mării Negre este necesară o strategie regională globală, care să evite escaladarea confruntării din partea Rusiei ca urmare a neîndeplinirii obiectivelor propuse şi să înlăture ameninţările militare, economice sau hibride ale acesteia şi să creeze condiţiile integrării sau măcar a unei strânse colaborări tuturor celorlalte state din regiune în comunitatea occidentală.

Un astfel de demers va necesita cu certitudine mai mult decât o acţiune militară şi va excede ceea ce se întâmplă acum în Ucraina, fiind necesare măsuri ample cel puţin în domeniile diplomatic, economic, informaţional şi militar şi să se bazeze pe o largă implicare a Uniunii Europene şi NATO. Strategia americană privind securitatea şi dezvoltarea la Marea Neagră poate constitui un bun punct de plecare pentru elaborarea unei astfel de viziuni unitare, numai că interesele SUA vor trebui acomodate cu cele ale statelor riverane, astfel încât să se realizeze o justă balanţă a acestora în beneficiul tuturor celor vizaţi.