Prof. dr. Ioana Rieber
În 1812 teritoriul Moldovei a fost mutilat în urma agresiunii Imperiului Rus, care i-a luat, cu acordul otomanilor, teritoriul dintre Prut și Nistru, numit după numele primului domn al Țării Românești, Basarab I Întemeietorul (1310?- 1352), Basarabia. Până în 1828, regiunea s-a bucurat de o oarecare autonomie, ulterior a fost transformată în gubernie. Pentru a se accelera integrarea Basarabiei în structura administrativă a Imperiului Rus, limba rusă a devenit limba oficială, au fost introduse zemstvele, era evitată numirea boierilor români în conducerea administrativă a guberniei, persoane înnobilate din afara provinciei primeau pământuri în Basarabia. În 1911, din 468 de familii nobiliare, doar 138 mai erau românești.
În zona rurală românii erau majoritari, bătrânii satelor au păstrat vechile obiceiuri, tradiții, „dreptul românesc” (evitau să apeleze la curtea de justiție provincială) și limba română. În zonele urbane, puține în Basarabia, românii erau în minoritate. Biserica a fost supusă, la rândul ei, centralizării și rusificării. În școli a fost introdus învățământul în limba rusă, prin urmare numărul școlilor a scăzut de la circa 400 de școli, existente în anii 60, la 23 în 1880.[1]
Loading...
În timpul Primului Război Mondial (1914-1918), mișcarea de emancipare a românilor din Basarabia s-a intensificat. Pe fondul revoluției izbucnite în Rusia, în martie-aprilie 1917 s-a format Partidul Național Moldovenesc, avându-i printre lideri pe: Pantelimon Halippa, Onisifor Ghibu, Vasile Stroescu. Programul partidului prevedea, printre altele, acordarea unei autonomi largi Basarabiei și obținerea drepturilor naționale. Membrii partidului au participat la întrunirile ținute în Chișinău și Odessa pronunțându-se pentru o largă autonomie, drepturi și libertăți democrate, organizarea milițiilor naționale, învățământ în limba română s.a. Activitățile membrilor partidului erau îngreunate de militarii și funcționarii ruși și de oficialii ucraineni.
În toamna anului 1917 s-au intensificat actele de dezordine și violență, „în Rusia situația militară se agrava (…) armata se descompunea iar anarhia lua proporții (…) mii de dezertori ruși năvăleau în orașele și satele noastre. Fabricile de rachiu și depozitele de vinuri erau devastate. (…) Toate acestea cerea rezolvare națională…”[2] În scopul reglementării situației a fost convocat Congresul Ostașilor Moldoveni. În cadrul Congresului s-a cerut autonomia politică și administrativă a Basarabiei în cadrul Rusiei, respectarea drepturilor naționalităților, constituirea unităților militare moldovenești și constituirea Sfatului Țării care avea ca misiune administrarea Basarabiei autonome. La 21 noiembrie/4 decembrie 1917, Sfatul Țării, care îl avea ca președinte pe Ion Inculeț, și-a deschis lucrările.
Au fost trimiși delegați la Petrograd pentru a discuta cu Lenin despre problemele poporului român, de rasă latină, diferit prin obiceiuri și tradiții de cel rus. Lenin i-a ascultat pe membrii delegației, părea mulțumit de organizarea Sfatului Țării și îi asigura că moldovenii au dreptul la autodeterminare. Bunăvoința din vorba lui Lenin era contrazisă de cursul evenimentelor. Erau persoane trimise să dezorganizeze Sfatul Țării. Un exemplu este Ilie Cătărău, care odată infiltrat în unitățile militare românești ca și voluntar, a început a propaganda bolșevică, îndemnând ostașii la nesupunere și dezordine. Reușește să devină comandant al garnizoanei din Chișinău, calitate în care îi trimitea pe soldați să fure animale de la boieri/nobili și țărani și se îmbogățea cu rublele pe care proprietarii le plăteau pentru a-și recupera bunurile. Cătărău venea cu soldații în sala de ședință a Sfatului Țării, producea dezordine și îi teroriza pe participanți. În cele din urmă s-a reușit arestarea agitatorului. [3]
La 2/15 decembrie 1917, Sfatul Țării proclamă Republica Democratică Moldovenească, organele supreme erau: Sfatul Țării care avea puterea legislativă și Consiliul Directorilor Generali, care deținea puterea executivă. În contradicție, din nou, cu asigurările lui Lenin, „Guvernul de la Petrograd nu a stabilit relaţii cu Consiliul Directorilor, ci a sprijinit formarea de comitete revoluţionare bolşevice pe teritoriul Basarabiei care să preia puterea, iar la Odessa s-a constituit în ziua de 21 decembrie 1917 un aşa numit Front Otdel – un fel de secţie în cadrul organizaţiei militare bolşevice RUMCEROD, care avea misiunea de a prelua puterea”.[4]
Front-Otdel le cerea „tuturor unităților și instituțiilor frontului român a se conduce după ordinele și circularele” emise de noul comandament. În urma unei probabile confuzii, același comandament a arestat un eșalon format din ardelenii veniți în Chișinău. Tensiunea a devenit din ce în ce mai mare, Front-Otdelul, a decis să lichideze Sfatul Țării și să aresteze 20 de deputați și directori generali. Numărul agitatorilor intrați în armată creștea rapid.[5]
Pe fondul Revoluței Bolșevice, al confruntărilor dintre revoluționarii ruși (roșii) și susținătorii vechiului regim (albii), al pretențiilor teritoriale ale ucrainenilor și al creșterii dezordinii, autoritățile din Republica Democratică Moldovenească nu pot impune ordinea, motiv pentru care îi cer ajutor regelui Ferdinand I. Spre satisfacția populației locale, trupele române au intrat în Basarabia la 27 ianuarie/9 februarie 1918.
Armata română a fost întâmpinată de populație cu pâine și sare: „Primul contact, prima revedere, primele îmbrățișări, cu frații noștri adevărați românii din dreapta Prutului, au început abia în primele zile ale lunii ianuarie 1918 când a venit la noi Armata Română”[6]. Soldații români au acționat cu fermitate, astfel că „în decurs de o lună armata română a restabilit ordinea în Basarabia cu preţul unor jertfe importante: 3 ofiţeri şi 309 ostaşi morţi, 12 ofiţeri şi 309 militari răniţi[7]. Ca răspuns la intrarea trupelor române în Basarabia, guvernul sovietic de la Petrograd, a rupt relațiile cu România și i-a confiscat tezaurul aflat la Moscova.
La 24 ianuarie 1918, a fost declarată independența Republicii Moldovenești. Consiliul Directorilor se dizolvă, puterea executivă fiind preluată de Consiliul de Miniștrii. Președintele republicii era Ion Inculeț. Situația continuă să fie grea, menţinerea Republicii Democratice Moldoveneşti era extrem de dificilă în condiţiile în care aceasta era ameninţată de naţionaliştii şi de bolşevicii ucraineni, „de grupările bolşevice ruse constituite pe teritoriul Basarabiei, de militarii ruşi care se retrăgeau din România, continuându-şi acţiunile de jaf şi omoruri pe teritoriul dintre Prut şi Nistru”.[8]
Întreaga Rusie sovietică se confrunta cu probleme. Lenin, a declanșat o lovitură de stat sub forma unei revoluții, profitând de foametea generată de decizia greșită a țarului Nicolae al II-lea, de a implica statul într-un război pentru care nu avea resurse suficiente. Bolșevicii au incitat populația profitând de nemulțumirile de ordin național, social și mai ales economic, au promis recunoașterea drepturilor naționale, dreptul de autodeterminare și libertăți, pentru a ajunge la putere. Au reușit! Următorul pas era menținerea puterii.
Condițiile favorabile loviturii de stat, le erau acum defavorabile comuniștilor: Imperiul Rus se dezagrega, populațiile din provincii doreau să trăiască în state naționale, foametea continua să facă ravagii, soldații jefuiau populația civilă, depozitele de armament și alimente, începuse războiul civil, Aliații au intervenit în vederea înlăturării regimului comunist. Lenin a fost nevoit să îi cedeze teritorii Germaniei, pentru a încheia armistițiul, apoi pacea de la Brest -Litovsk, În interiorul colosului care se prăbușea, liderul bolșevic trebuia să păstreze controlul și să coordoneze acțiunile unei populații formată din civili și soldații derutați de evenimente, flămânzi, furioși, speriați și nemulțumiți, în vederea menținerii noului regim politic.
Un rol foarte important în păstrarea puterii l-a avut Armata Roșie, deși avea puține cadre militare competente, era slab echipată, făcea rabat la disciplina militară. Era însă avantajată de numărul mare de soldați (țărani și muncitori) care credeau că vor avea pământ, locuri de muncă, libertate și drepturi, fapt care îi motiva puternic să lupte.
Pentru a-și păstra puterea, comuniștii trebuiau să mențină vie flacăra idealurilor revoluției și încrederea populației în bine, prin urmare, nu puteau să refuze cererile bazate pe promisiunile făcute, dar puteau utiliza alte mijloace în vederea reprimării mișcărilor naționale: principiul „divide et impera”, utilizat în statele multietnice (în cazul Basarabiei au profitat de lăcomia Ucrainei, pentru a crea o situație conflictuală), crearea unor structuri guvernamentale în scopul sabotării activitații instituțiilor din teritoriile autonome/independente; arestarea, hărțuirea sau chiar asasinarea liderilor mișcărilor naționale.
În cazul Basarabiei, guvernul de la Petrograd a decis constituirea, la Odessa a Colegiului Suprem Autonom pentru Afacerile Româno-Ruse, „format din reprezentanţii organelor sovietice locale, dar având în frunte, în calitate de preşedinte, pe Christian Racovski, fostul lider al Partidului Social-Democrat din România, devenit un colaborator apropiat al lui V.I. Lenin, numit reprezentantul puterii centrale de la Petrograd. Acest Comitet a decis arestarea, noaptea de 23/24 ianuarie a parlamentarilor români refugiaţi la Odessa, precum şi a altor demnitari şi oameni de afaceri aflaţi în zonă, în total peste 80 de persoane[9]. La 10/23 februarie Colegiul respectiv a decis să îi propună guvernului român „să evacueze Basarabia”, şi în mod special „să-şi retragă trupele din teritoriul Basarabiei”, să nu întreprindă nici un fel de acţiuni duşmănoase îndreptate împotriva revoluţei ruse.”[10]
La 25 februarie/10 martie 1918, trupele Puterilor Centrale au ocupat Odessa, iar structurile bolşevice şi-au încetat existenţa. În ziua de 28 februarie/13 martie 1918, Christian Racovski îi scria lui V/I. Lenin: „Sosit cu sarcina de a alunga forţele române contrarevoluţionare din Basarabia şi de a provoca o mişcare revoluţionară în România ( subl. I.S.), am fost nevoit din cauza situaţiei catastrofale create în Sud, ca urmare a ofensivei austro-germano-ucrainene, să mă opresc la jumătatea drumului.”[11]
După declararea independenței, tot mai mulți basarabeni au început să ceară revenirea la Patria-Mamă. La 2 martie 1918, un grup de țărani ai zemstvei din Bălți, cere unirea: „Ţinând seama că timp de 14 veacuri, Basarabia a fost totdeauna un trup cu Moldova din dreapta Prutului şi că soarta ei a fost de-a pururea legată de aceea a Principatelor Dunărene, cu care a gustat aceleaşi suferinţe şi aceleaşi bucurii…Ţinând seama că în anul 1812, în urma frământărilor sângeroase ale tuturor popoarelor europene Basarabia a fost smulsă fără consimţământul ei de la trunchiul ei etnografic al naţiunii sale de origine cerem Unirea Basarabiei cu România”[12]. La 13 martie, și locuitorii din Soroca cer același lucru. Treptat, din toată Basarabia se aud din ce în ce mai multe cereri similare. Contactele dintre factorii de decizie români din stânga și dreapta Prutului se întețesc.
Se intensifică în același timp și presiunile Kievului asupra guvernului Republicii Moldovenești pentru a accepta integrarea în Ucraina. Pantelimon Halippa, vice-președintele Sfatului Țării a respins cererile Radei, făcând referire și la dorința locuitorilor de peste Nistru, care au cerut în cadrul Congresului de la Tiraspol, unirea cu frații lor din Basarabia.[13] Cu toate acestea, preşedintele Consiliului de Miniştrii adresa la 16 martie 1918, telegrame guvernelor german, austro-ungar, turc, bulgar şi român prin care susţinea că „Basarabia, din punct de vedere etnografic, economic şi politic formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei” şi afirma că orice discuţie privind schimbare a graniţelor româno-ruse „poate avea loc numai cu participarea şi consimţământul reprezentanţilor guvernului ucrainean”[14].
În urma situației create, la Iași a fost discutată problema unirii Basarabiei cu România. Decizia a fost: acceptarea unirii de către guvernul român, dar numai cererea basarabenilor, după ce hotărârea era luată de către Sfatul Țării. La 27 martie 1918, s-au întrunit membrii Sfatului Țării. Ședința, a fost deschisă de Ion Inculeț, urmat de Alexandru Marghiloman (prim-ministru al României, din 5/18 martie 1918), care a dat asigurări referitoare la respectarea drepturilor și a libertăților basarabenilor, asigurându-i pe participanți și de rezolvarea problemei agrare. Marghiloman s-a retras apoi, lăsându-i pe membrii Sfatului să decidă. În urma dezbaterilor, Rezoluția prin intermediul căreia era cerută unirea a fost adoptată cu 86 de voturi pentru, trei contra și 36 de abțineri. Potrivit documentului Basarabia, își păstra autonomia provincială, era reprezentată în Parlament și avea doi membrii în Consiliul de Miniștri.
Decizia a fost primită cu bucurie de locuitorii Țării Mamă. Au fost organizate ample manifestații, mii de români au așteptat și însoțit delegația venită la rege pentru a-l înștiința oficial despre hotărârea unirii Basarabiei cu România.
„Actul unirii a fost capătul unui drum lung, greu și bătătorit de cei mai mari patrioți ai Basarabiei, actul unirii a fost flacăra românismului purtată din generație în generație… Actul unirii a deschis larg ferestrele prin care, cu abundență, au pătruns lumina și cultura…”[15]
Bibliografie
Istoria Românilor, vol. XVIII, România Întregită (1918-1940), coord. Scurtu, Ioan, Editura Enciclopedică, București, 2003.
Relaţiile româno-sovietice, vol. I.1917-1934. Redactor responsabil al ediţiei române Dumitru Preda, Bucureşti, 1999.
Hitchins, Keith, România, 1866-1947, ed. A IV-a, Editura Humanitas, București, 2013.
Halippa, Pantelimon, Testament pentru urmași, Editura Hyperion, Chișinău, 1991.
Procopiu, Grigore, Parlamentul în pribegie. 1916-1918, Bucureşti, 1992.
Scurtu, Ioan, 27 Martie 1918 – Unirea Basarabiei cu România, publicată pe 18 februarie, 2019, https://ioanscurtu.ro/27-martie-1918-unirea-basarabiei-cu-romania/#_ftnref29.
[1] Hitchins Keith, România, 1866-1947, ed. a IV-a, Editura Humanitas, București, 2013, p. 247.
[2] Pantelimon Halippa, Testament pentru urmași, Editura Hyperion, Chișinău, 1991, p. 37.
[3] Ibidem, p. 76.
[4] Relaţiile româno-sovietice, vol. I.1917-1934. Redactor responsabil al ediţiei române Dumitru Preda, Bucureşti, 1999, pp. 15-16, apud Scurtu Ioan, op. cit.
[5] Pantelimon Halippa, op. cit., pp. 81-82.
[6] Ibidem, p. 91.
[7] Scurtu Ioan, op. cit.
[8] Ibidem.
[9]P Procopiu, Grigore, Parlamentul în pribegie. 1916-1918, Bucureşti, 1992, p. 88, apud Scurtu Ioan, op. cit.
[10] Relaţiile româno-sovietice, vol. I.1917-1934. Redactor responsabil al ediţiei române Dumitru Preda, Bucureşti, 1999, p. 20 apud Scurtu Ioan, op. cit.
[11] Ibidem, p. 28.
[12] Pantelimon Halippa, op. cit.
[13] Istoria Românilor, vol. XVIII, România Întregită (1918-1940), coord. Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, București, p. 490.
[14] Sfatul Ţării. Documente, p. 253, apud Scurtu Ioan, op. cit.
[15] P. Halippa, op. cit., p. 105.