Alex BERCA^

Abstract. After 30 years of America’s world hegemony, there is a new Star on the Horizon: China.

Cuvinte cheie: Hegemonia mondială, istoria SUA, Organizaţii şi instituţii create de America, Războiul Rece. Mihail Gorbaciov. Lichidarea comunismului în Rusia şi în Estul Europei. Consolidarea hegemoniei americane. Planul Marshall. Riscul lichidării hegemoniei americane. Outsourcing. Criza economică a SUA. Angajarea în suportul financiar şi cu tehnică militară al războaielor din Ucraina şi Israel. Evoluţia economică şi socială a Chinei. Relaţia chino-rusă. Crearea condiţiilor de înlocuire a hegemoniei mondiale de către China.

UN SUBIECT VECHI ŞI TOTUŞI ÎN PLINĂ ACTUALITATE

Lumea în care trăim este o lume în continuă schimbare prin multiplele interese ale uneia sau alteia dintre straturile sociale existente.

Istoricii analizând evoluţia hegemoniei americane în lume au ajuns la concluzia că, în urmă cu circa 250 de ani, (mai exact în 1776), pătura conducătoare a vieţii americane crease un sigiliu naţional, pe care îşi puseseră amprenta viitoare a do-minaţiei lumii.

Pe acest sigiliu scriseseră expresia latină NOVUS ORDO SECLORUM (care în traducere însemna: Noua ordine seculară), urmărind de fapt puterea, pe care şi-o impuneau pentru secole. Desenul marelui sigiliu a fost realizat de Charles Thompson, membru al ordinului Masonic (secretar al Congresului Continental). Piramida de pe sigiliu reprezenta pentru Masoni: puterea, care astăzi ar putea fi socotită drept evoluţia spre o Nouă eră.

În mod similar aceeaşi idee se afla înscrisă şi pe bancnota de un dolar, care circulase între anii 1782 şi 1935 şi care menţiona New Order of the Ages (care în traducere însemna: Noua ordine a veacurilor); cu alte cuvinte se referea la marele ciclu al perioadelor (care duceau la marile schimbări în lume) şi care se renăştea (prin America – n.n).

După opinia unor sociologi, fiecare generaţie caută să aducă ceva nou şi ca atare ea este un simbol al unei noi ordini a lumii.

Evenimentele, care au urmat după Primul şi în special după cel de Al Doilea Război Mondial, au permis Statelor Unite să-şi asigure şi să-şi consolideze poziţia de hegemonie în lume.

În spiritul acestui plan au fost create diferite instituţii şi organisme internaţionale, printre care:

Scopurile oficiale ale acestor instituţii erau acelea de ajutor şi asigurare a securităţii şi independenţei politice şi economice naţionale ale ţărilor membre aliate (ale Occidentului – n.n.), care, după opinia unor analişti, de fapt mascau intenţia de asigurare a unui control şi al urmăririi evoluţiei acestor membri în directă legătură cu evoluţia şi sub controlul Statelor Unite.

Istoricii confirmă data de 30 octombrie 1990, când, în discursul ţinut la Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite, George H.W. Bush sugera ca ONU să creeze o „Nouă Ordine Mondială”, bazată pe o lungă eră a păcii.

Din punct de vedere politic George Bush putea fi considerat drept un idealist, când se referea la relaţia SUA – Uniunea Sovietică – ca un înlocuitor al Ordinii Mon-diale şi ca o balanţă a puterii mondiale, care ar fi putut înlocui Noua Ordine Mondială.

În realitate, conflictul dintre cele două supraputeri (SUA şi Uniunea Sovietică) a fost marcat de:

– Crearea unor enorme cheltuieli destinate militarizării,

– Plasarea unui număr mare de forţe militare americane în Europa şi Asia,

– Creşterea unor stocuri masive în arsenalul militar din domeniu termonuclear.

Fiecare dintre cele două supraputeri şi-au dezvoltat industria de armament:

• bombe măsurate în milioane de tone;

• submarine lansatoare de bombe nucleare;

• rachete de tipul S2;

• ochelari, cu care se putea vedea noaptea;

• diferite arme automate; ş.a.

Acesta a fost momentul, în care, prin diferenţa dintre cele două ideologii: (cea capitalistă şi cea socialistă), s-a declanşat Războiului Rece, când cele două naţiuni şi-au dezvoltat asemenea sisteme militare capabile să distrugă întreaga viaţă de pe Pământ.

După opinia unor strategi militari, după crearea acestor arsenale SUA a început să negocieze cu URSS pentru distrugerea lor sau cel puţin limitarea utilizării lor. Astfel s-au semnat tratatele SALT I şi II¹.

Viziunea aliaţilor: anglo-americani, pe de o parte, şi a URSS (şi a grupului de ţări din spatele Cortinei de fier – n.n.), avea să ducă la apariţia unor rupturi premature între Cei Trei Mari şi la dezvoltarea unui nou conflict postbelic denumit Războiul Rece.

Manifestarea Războiului Rece (care a durat între martie 1947 şi decembrie 1991) a evidenţiat pe de-o parte evoluţia puternică a sistemului capitalist şi cea a ţărilor sărace sau sărăcite de pe urma celui de Al Doilea Război Mondial (cum erau ţările din Europa de Est), care erau bazate pe o politică propagandistică puternică condusă de la Moscova şi implementată în majoritatea ţărilor din Europa de Est şi în Cuba, prin instalarea unor guverne marionetă.

Această criză politică impusese în mod constant:

– enorme cheltuieli destinate armelor termonucleare;

– o enormă forţă militară a SUA răspândită în Europa şi Asia.

  Tratatul SALT II a fost semnat de Preşedintele Jimmy Carter şi Leonid Brejnev
(18 iunie 1979, Viena, Austria)

În alte ţări, printre care cele din America Latină, s-a creat şi promovat apariţia unor dictaturi militare, care îşi propuseseră să împiedice extinderea comunismului în aceste ţări.

La Washington, Londra şi în alte capitale ale ţărilor dezvoltate europene, ce făcuseră parte dintre aliaţii occidentali, se creaseră condiţiile, care dovedeau poziţia Statelor Unite ca ţară care urma şi putea să conducă lumea ca lider mondial.

RĂZBOIULUI RECE – CAUZE ŞI EFECTE

Analişti politici au prezentat prin diverse surse ale mass-mediei internaţionale principalele cauze ale acestui conflict:

• diferenţa între ideologiile celor două sisteme;

• gradul de dezvoltare militar şi în special al creării şi dotării cu armele nucleare;

• competiţia economică dintre ţările celor două blocuri (de est şi de vest);

• gradul de dezvoltare şi competiţia în dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei.

Efectele acestui conflict se refereau la:

• destabilizarea social-economică;

• provocarea unor conflicte civile şi militare între naţiuni (cum au fost de exemplu conflictele din Afganistan, Coreea şi Vietnam);

• discrepanţa creată în dezvoltarea sistemelor militare şi în special al armelor nucleare;

• lichidarea sistemului comunist din URSS (şi lichidarea sistemelor socialiste în principal din Europa de est şi din Asia) şi asigurarea independenţei ţărilor de sub dominaţia rusă.

Finalul Războiului Rece a fost susţinut şi aplicat prin politica lui Mihail Gorbaciov (în calitatea sa de Secretar General al URSS în perioada 1985-1991), când dându-şi seama de catastrofa economică, în care se găsea Rusia sovietică şi întregul sistem economic al lagărului socialist, bazat pe principiile lui Potemkin, a propus aplicarea unor planuri de refacere economică şi de apropiere de lumea occidentală.

  Prin politica sa a dus la dezmembrarea comunismului rusesc şi la eliberarea multor ţări (din marea „familie” comunistă), care şi-au căpătat independenţa.

Personalitatea lui Mihail Gorbaciov a fost apărată de mulţi ruşi şi de mari personalităţi din întreaga lume, care au înţeles şi au apreciat planurile sale, dar în acelaşi timp a avut parte şi de profunde critici.

Unul dintre criticii cei mai severi ai politicii lui Gorbaciov a fost Vladimir Putin, care a considerat că politica de dezmembrare a URSS a fost

„cea mai mare greşeală a secolului XX”.²

Dispariţia competitorului sovietic din punctul de vedere ideologic, economic, politic şi militar a constituit încă un moment, în care Statele Unite se consolidaseră şi dovedeau că se atinsese planul de manifestare ca hegemon mondial.

La această situaţie se mai adăuga şi planul de reducere a oricăror încercări a unora dintre ţările europene dezvoltate de a se manifesta (cel puţin în Europa – n.n.) ca putere internaţională.

Pentru descurajarea unei asemenea plan, Statele Unite au introdus Planul Marshall³, care oficial însemna un plan de refacere economică, dar în realitate era încă un mijloc de control şi dezmembrare treptată a ţărilor europene şi transformarea lor în aşa numite (în spatele uşilor închise – n.n.) ţări „satelite” ale Statelor Unite.

Implementarea acestui plan cuprindea diverse domenii, începând cu recon-strucţia fizică a oraşelor şi întreprinderile distruse de război, extinderea sistemului propagandistic prin diverse surse ale mass-mediei, diverse aspecte cu profil cultural (literatură, artă, cinematografie, ş.a.).

Statele Unite erau singurele în măsură să susţină un astfel de efort economic, după război, posedând rezerve de aur de peste 20 miliarde de dolari, aproape două treimi din totalul mondial.

Puterea economică a Statelor Unite era dublată şi de capacitatea sa militară.

SUA şi-a propus şi a ajuns să controleze din punctul de vedere politico-militar multiple zone din întreaga lume, printre care: Orientul Mijlociu, Sud-estul Asiei, Ame-rica Latină, considerate şi declarate ca zone de interes strategic pentru Statele Unite.

Timp de circa 30 de ani, politica pacifistă, care plana peste Statele Unite şi asupra sateliţilor ei europeni, a condus la o dezvoltare deosebită, a ştiinţei şi tehnologiei, care s-a răspândit rapid pe plan mondial.

Activitatea comercială la nivel naţional şi internaţional era în plină înflorire, ceea ce a deschis apetitul companiilor americane pentru crearea mai multor produse, a diversificării şi obţinerea unor profituri din ce în ce mai mari şi mai rapide.

Totul dădea impresia unui „rai” ajuns pe mica planetă albastră şi fiecare avea impresia că s-a ajuns la ceea ce se numea „visul american”: posesia unei case, dotarea cu toate mijloacele necesare, posesia unor automobile pentru fiecare membru al familiei (ajuns la vârsta ocupării unui loc de muncă), un salariu care permitea şi economii pentru viitor şi încă multe alte aspecte legate de creşterea standardului de viaţă.

Cei ajunşi în acea perioadă în Statele Unite considerau că au prins „epoca de aur” a Americii.

DAR NIMIC NU ESTE PENTRU TOTDEAUNA

Dacă în urmă cu 50 de ani analiştii apreciau evoluţia Americii spre o hegemonie mondială, au ajuns astăzi la mai puţin de 30 de ani să remarce că hegemonia americană este pe cale de dispariţie.

După anii de mare prosperitate, de care amintisem, America se găseşte în faza unui declin economic puternic, care este în prezent foarte greu de apreciat (nici pe cât timp şi nici care ar fi ciclul posibil de revenire – n.n.).

Aşa după cum se ştie şi se remarcă în prezent, menţinerea hegemoniei mondiale are la bază o politică, care dovedeşte un succes politic, ştiinţific şi tehnic, economic şi social.

Interesele marii finanţe, care s-au bazat şi continuă şi în prezent pe obţinerea unor profituri mari şi rapide, au dus la accelerarea sistemului outsourcing, ceea ce a determinat apariţia şi extinderea fenomenului globalizării, cu efecte directe asupra a tot ceea ce se produce şi are nevoie populaţia americană, europeană şi din alte colţuri ale lumii, indiferent dacă este vorba de produse de uz curent sau de folosinţă îndelungată.

În prezent, angajarea Statelor Unite în două războaie⁴, ce solicită suporturi financiare şi de tehnologie militară, ridică o serie de semne de întrebare referitoare la modalităţile, prin care SUA ar putea rezista la sprijinirea acestor războaie, cât ar continua să mai crească aceste suporturi şi dacă prin politica sa internaţională şi cea naţională ar putea continua să asigure condiţiile securităţii internaţionale şi multiplele aspecte ale politicii naţionale.

CHINA: DRUMUL LUNG, DAR PERSEVERENT
PARCURS DE LA ATELIERUL LUMII LA HEGEMONIA LUMII

Dacă a existat vreodată cel mai mic semn de întrebare asupra Chinei, nu a fost altul decât acela referitor la numărul mare al populaţiei acestei ţări şi modul, în care a putut să fie condus şi opresat pentru a nu se revolta.

Ceea ce merită de reţinut este faptul, după care în ultimele decenii:
Dragonul Asiatic s-a trezit din letargie

O asemenea evoluţie are la bază o nouă politică social-economică şi militară, ce dovedeşte apariţia unei noi stele pe harta lumii şi care se dovedeşte a fi şi deveni cea care are deschis drumul spre hegemonia mondială.

Aceasta se poate vedea în următorul fapt:

În urmă cu circa 30 de ani circulând prin Shanghai, cel mai mare oraş cu cea mai mare populaţie (peste 15 milioane locuitori), sau prin Beijing (al doilea mare oraş al Chinei – cu o populaţie de 11 milioane locuitori) sau prin alte sute de oraşe din China, trebuia să fii atent să nu fi lovit de una din milioanele de biciclete, cu care circulau chinezii.

În ultimele decade, din cele povestite de mulţi turişti sau de cei ce au ajuns în China pentru diverse activităţi, principala grijă este atenţia de a nu fi lovit de vreo maşină, care circulă cu mare viteză.

În prezent, numărul maşinilor, ce circulă pe autostrăzile chineze, s-a înmulţit ajungând la ordinul milioanelor. Majoritatea maşinilor sunt japoneze, dar există şi Mercedes, Jaguar, Land Rovers şi maşini fabricate în China.

În urmă cu zeci de ani, un procent mare al populaţiei ajunsese să moară de foame. Circula o zicală, care reflecta o tristă realitate:

„cu un pumn de orez saturi şi fericeşti un chinez”.

Nemulţumirile populaţiei Chinei s-au manifestat în 1989, când a avut loc de-monstraţia din Tiananmen Square, prin care se cerea aplicarea principiilor democratice, libertatea cuvântului şi a presei, înlăturarea aşa numitului „ajutor sovietic”, care de fapt nu făcea decât să ţină în umbră dezvoltarea din toate punctele de vedere a Chinei.

Au trecut peste 30 de ani şi lucrurile s-au schimbat, în bine, pentru o mare parte a populaţiei chineze.

Sigur, încă nu se poate vorbi de un proces finalizat şi nu este încă generalizat peste tot în China. Mai sunt încă multe de făcut în foarte multe direcţii şi încă destul de mult timp de aşteptat până se va putea vorbi de o viaţă normală şi civilizată bazată pe o reală democraţie, ce s-ar materializa pe tot cuprinsul ţării.

Astăzi, dacă vorbeşti cu orice chinez şi îl întrebi:

—Cum se explică acest ritm fantastic, pe care îl cunoaşte China în dezvoltarea ei?

Răspunsul vine rapid şi fără nicio ezitare:

— Acum este momentul dezvoltării noastre; aici este locul unde putem câştiga bani. Nu putem pierde această unică oportunitate, ce a apărut o singură dată în viaţa noastră!

Începând din 1977 guvernul chinez a început să promoveze unele reforme, care au dus la impulsionarea dezvoltării economice.

Ceea ce a făcut şi continuă să dezvolte economia chineză este faptul că se acceptă investiţii străine şi se garantează fără niciun fel de restricţii şi suportul financiar al unor antreprenori particulari chinezi, care locuiesc în Hong Kong, Taiwan şi în diverse ţări occidentale.

Raportul Băncii Mondiale pentru anul 2023 arată, de exemplu, că mediul de afaceri din China a trecut de pe locul 46 pe locul 31 în clasamentul global. Numai în lunile ianuarie-septembrie ale anului 2023, valoarea investiţiilor străine utilizate de China a ajuns la 100,8 miliarde USD (în creştere cu circa 3% comparativ cu perioada similară a anului 2022), fiind ridicată şi calitatea de valorificare a acestor fonduri.

Noua concepţie a atras rapid atenţia unui număr mare de investitori străini, companii sau particulari, care au înţeles oportunitatea oferită de China şi nevoile milioanelor de oameni dispuşi să muncească în continuare pentru retribuţii, care încă sunt deosebit de modeste.

De asemenea se poate remarca şi un alt fapt şi anume: China a trecut în ul-timele decade de la concepţia „Fabricat în China” la aceea de „Creat în China”, devenind una din principalele competitoare pe plan mondial în diverse domenii de activitate.

Cel care a înţeles şi a deschis drumul spre o Chină cu o imagine nouă în faţa întregii lumi a fost: Deng Xiaoping (1904-1997), considerat ca fiind „Arhitectul Chinei Moderne”. El a fost un susţinător al unei dezvoltări social-economice nu pe baza unor principii politico propagandistice, ci pe nişte realităţi specifice, care au dus la dezvoltare şi progresul întregii societăţi.

UN PARADOX ACTUAL

Statele Unite – şi prin ele întreaga omenire, se găseşte în prezent în faţa unui paradox cu totul deosebit:

• Statele Unite se găsesc antrenate în două războaie deosebit de costisitoare şi fără vreo şansă de cunoaştere a rezultatelor finale.

• La nivel naţional, în 2023, se manifestă o criză economică, cu un grad ridicat al inflaţiei, cu creşterea ratelor de interes, cu o manifestare a tendinţei de scădere a valorii dolarului, cu un mare deficit bugetar lunar, de 249 miliarde dolari în creştere cu circa 23% faţă de anul precedent, ajungând la circa 1.700 miliarde dolari – cel mai mare deficit consemnat vreodată de către SUA (n.n.)⁵.

• Din punctul de vedere al politicii interne se găseşte într-o confruntare între ideologiile celor două partide de opoziţie şi cu multiple manifestări de nemulţumiri, cu greve şi diverse scandaluri politice.

• Conducerea actuală a Statelor Unite nu este capabilă să rezolve marile probleme şi conflicte naţionale şi cu atât mai puţin cele internaţionale.

• Criza economică actuală oferă imaginea, prin care ea a ajuns să fie finanţată de puteri emergente (cum ar fi China – n.n.).

• După cum prezintă chiar mass-media naţională şi cea internaţională, garanţiile de securitate oferite de SUA încep să fie puse sub un mare semn de întrebare în special pentru unele dintre ţările, care se bazau pe acest suport.

• Pierderea poziţiei de garant al securităţii internaţionale din punctul de vedere politic, economic şi militar are toate şansele de slăbire sau mai bine să destabi-lizeze întregul sistem occidental, ceea ce creează situaţia ca SUA să-şi piardă poziţia controlului internaţional pentru a-şi asigura în schimb pe cât posibil propria economie.

În acelaşi timp trebuie reţinută şi ipoteza după care până în 2050 s-ar putea ca puterea economică globală să treacă de la cei din G7 (SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Japonia, Canada şi Italia), la cei din E7 (China, India, Indonezia, Brazilia, Rusia, Mexic şi Turcia).

Viitorologii, ecologiştii, economiştii şi alţii specialişti din diverse domenii de cercetare şi activităţi practice au creat o adevărată industrie în domeniul informaţiei pentru a oferi celor interesaţi un sistem terminologic privind: pacea, justiţia, ecologia şi sensul exact al noţiunii Noii Ordini Mondiale.

Profesorul Richard Anderson Falk (1930- )⁶ este unul dintre creatorii noului lexicon al studiilor pe probleme ale Ordinii Mondiale. El a clarificat principalele idei ale politicii Ordinii Mondiale pornind de la implicaţiile, pe care le produce această revoluţie.

Din acest punct de vedere în prezent pe plan mondial apare pericolul, pe care îl prezintă Relaţiile China – Rusia.

După mai multe întâlniri reciproce ale celor doi conducători: Xi Jinping şi Vladimir Putin, care şi-au strâns mâinile, au declarat:

„între noi nu există limite în întrajutorare;”

se pune întrebarea Care este sau va fi scopul acestei colaborări „nelimitate”?.

Răspunsul este clar pentru oricine:

— Excluderea cât mai rapidă a Statelor Unite din vârful piramidei hegemoniei mondiale.

Au trecut aproape 80 de ani (de la terminarea celui de Al Doilea Război Mondial), în urma căreia se crease o hegemonie bipolară (americano/rusă).

Au urmat diverse evenimente internaţionale, despre care am amintit – şi în special lichidarea comunismului în Rusia şi în celelalte ţări din spatele Cortinei de fier şi în urma căreia rămăsese un singur hegemon mondial: SUA.

Prin menţinerea SUA în această poziţie mondială se asigurase o relativă pace în lume şi menţinerea – oficială, a unei democraţii.

Noua Ordine Mondială, la care aspiră fiecare dintre cei doi competitori ai Sta-telor Unite, nu se bazează pe principiile unei democraţii şi suveranităţi a diverselor ţări din lume, întrucât nici una dintre aceste ţări, nici China şi nici Rusia, nu cunosc sensul real al suveranităţii totale a ţărilor ce vor fi sub hegemonia lor, ci vor impune o aşa numită suveranitate limitată sub un control dictatorial, bazat pe principiile totalitarismului.

Exemplul cel mai concludent în acest sens a fost cel din 1 iulie 2020, când în China a fost impusă legea securităţii naţionale, în baza căreia au fost arestaţi principalii conducători cu concepţii pro-democrate din Hong Kong.

O situaţie similară s-ar putea petrece în acest an, când au loc alegeri în Taiwan şi când preşedintele Xi s-ar putea să „influenţeze” victoria partidului Kuomintang, care dovedeşte, de mai mult timp, o apropiere de Partidul Comunist Chinez.

După opinia lui Thierry Wolton publicată în ziarul Le Figaro⁷, cele două ţări (China şi Rusia) şi-au propus şi nu vor renunţa la această idee de a construi Noua Ordine Mondială – ceea ce se poate vedea şi din multiplele acţiuni ale diplomaţiei, ce se aplică de aceste două ţări la nivel internaţional, şi care îşi caută susţinători printre unii lideri, ce pretind independenţa ţării lor fără să înţeleagă efectele finale ale puterii Chinei şi chiar a Rusiei (care s-ar putea să ajungă şi ea sub dominaţia chineză – n.n.).

După opinia analiştilor de la CNN,⁸ China în prezent îşi accelerează eforturile de eliminare a Americii de la vârful ordinii mondiale.

Iniţiativa chineză s-a manifestat recent prin prezenţa lui Xi, alături de Vladimir Putin, Antonio Guterres (Secretarul General al ONU) şi alţi demnitari de rang înalt, care, în discursurile prezentate la forumul Belt and Road (Noul Drum al Mătăsii), au evidenţiat faptul, prin care China este:

„singura ţară capabilă să conducă lumea prin labirintul de provocări ale secolului XXI”.

Ca răspuns la toate cele prezentate de diverşii demnitari Preşedintele Xi a răspuns:

„China va face eforturi neîncetate pentru ca toate ţările să se mo-dernizeze şi pentru a construi un „viitor comun pentru umanitate”.

Afirmaţiile preşedintelui Xi au venit într-un moment. în care ţările în curs de dezvoltare aşteaptă crearea şi adoptarea unui sistem internaţional, care să marcheze egalitatea şi independenţa lor în schimbul „politicilor de bloc”, al alianţelor militare şi al aşa numitelor „valori universale” impuse de un grup de ţări occidentale.

Merită reţinut că în urmă cu câteva decade Institutul de studiere a Ordinii Mondiale⁹ a creat o arie cu un profil special intitulată „Alternativa viitoare”, urmărind diversele aspecte referitoare la graniţele naţionale şi interesele diverselor ţări, care ar putea fi modificate sau chiar lichidate.

La baza proiectului de Model al Ordinii Mondiale (WOMP), au fost luate în con-sideraţie unele aspecte similare cu cele sugerate şi de Preşedintele Xi, printre care:

• interesele politice ale diferitelor ţări,

• grija pentru (ne)folosirea armelor nucleare,

• drepturile umane,

• bunăstarea socială,

• implementarea unei noi ordini internaţionale.

În prezent cercetătorii din domeniul social-economic şi politic din diverse ţări studiind evoluţia social-economică şi politică, ce are loc pe plan mondial, consideră Noua Ordine Mondială ca un rezultat al unei filozofii, în care naţiunile bogate ar trebui să participe din punctul de vedere material şi uman, la ajutorarea ţărilor sărace.

Într-un sens similar s-a exprimat şi şeful diplomaţiei americane Antony Blinken (1962- ), care într-un discurs recent ţinut în faţa studenţilor de la Universitatea Johns Hopkins¹⁰ a spus:

„Sfârşitul Războiului Rece a adus cu el promisiunea unui marş inexo-rabil către o pace şi o stabilitate mai mari, cooperare internaţională, inter–dependenţă economică, liberalizare politică, drepturile omului şi ajutorarea ţărilor slab dezvoltate.

Într-adevăr, epoca de după Războiul Rece a inaugurat un progres remarcabil”; totuşi că au existat şi provocări serioase la adresa ordinii internaţionale post-Război Rece¹¹, şi care au dus la scăderea preocupării de ajutorare a ţărilor subdezvoltate.”

„Dar ceea ce trăim acum este mai mult decât un test al ordinii de după Războiul Rece. Este sfârşitul ei”.

Invazia rusă în Ucraina este „cea mai mare ameninţare la adresa ordinii internaţionale” după anii de „stabilitate geopolitică”. El a acuzat şi China ca fiind „cea mai mare provocare pe termen lung” pentru că şi-a construit o „putere economică, diplomatică, militară şi tehnologică” menită să schimbe ordinea internaţională către „o lume mai autoritară”.

Divergenţa de idei ne permite o întrebare legată de viitorul omenirii:

— Cât se va realiza din programele şi din planul Preşedintelui Xi, prezentat recent printr-un Document de 13.000 de cuvinte.

Rămâne de văzut.

Aşa cum am mai amintit şi cu alte ocazii:

„Timpul – ca cel mai bun judecător”,

ne va confirma realitatea sau din contră ne va conduce spre imaginea, în care vom exista pe mica noastră planetă albastră.

Bibliografie

1. Deepak Bhargava and Stephanie Luce – Practical Radicals Seven Strategies to Change the World, The New Press, New York, N.Y. 2023

2. Friedman, Norman – The Fifty-Year War: Conflict and Strategy in the Cold War, US Naval Institute Press, Annapolis, Maryland, USA, 2007

3. Geir, Lundestad– East, West, North, South: Major Developments in International Politics since 1945. Oxford University Press, Cary, North Carolina, US, 2005

4. Holloway, K. Steven and Tomlinson, Rodney – “The New World Order and General Assembly: Bloc Realignment at the UN in the Post-Cold War World”, Canadian Journal of Political Science, vol. 28, nr. 2, 1995

5. Pearson, Raymond – The Rise and Fall of the Soviet Empire. Macmillan Publishing Company, New York, N.Y.,1998

6. Robertson, Pat – The New World Order, Word Publishing, Dallas, London, USA, 1991

7. Renard, Thomas – “G20: Towards a New World Order”, Studia Diplomatica, vol. 63, nr. 2, The Future of the G8 and G20, 2010

8. Sempa, Francis – From the Cold War to the 21^st Century (First Edition), Routledge Editor, New York, N.Y. 1989

9. Zhibin, Gu George and Ratliff, William – Globalization, and Borderless Business Are Reshaping China and the World, Fultus Corporation, California, 2006