Icoane, pilde şi repere autentice în cadrul bisericii creştine, universale…¹

dr. Stelian GOMBOŞ

INTRODUCERE, PREAMBUL ŞI CÂTEVA REFERINŢE BIOGRAFICE

Sfinţii Trei Ierarhi sunt pomii cei mai roditori ai creştinismului practic, cu fructe de dreptate, pace, iubire pentru aproapele. Iată de ce se numesc luceferii creştinătăţii permanent aprinşi în candelele adevăratei credinţe creştine. Ei sunt coloana nesfârşită a tezaurului teologiei, pe care s-a gravat viaţa lor în Iisus Hristos şi sacrificiul neprecupeţit pentru salvarea omului din ghearele nedreptăţii. „Toată firea omenească au covârşit-o cei trei cu darurile lor cele multe şi mari . . .” (Icosul zilei)

Creatorul a făcut pe om din pământ, dar în partea spirituală i-a plantat toate predispoziţiile, fiind creat după „chipul lui Dumnezeu” (Facere I, 27). Pentru faptul că acest chip a fost căutat de diavol, Mântuitorul nostru Iisus Hristos îmbracă firea noastră pentru a ne readuce la sânul Tatălui ca fii ai harului şi adevărului. La început lumea nu a putut înţelege pe Mântuitorul (Ioan I, 1-8), dar ucenicii, martorii oculari ai cerescului Învăţător – au propovăduit Sfânta Evanghelie la toată făptura, conform îndemnului Său (Matei XXVIII, 19-20).

Unii, de alte convingeri religioase şi filozofice au acceptat pe Iisus Hristos ca pe un reformator religios sau ca pe un mare înţelept al Orientului. Alţii, înclinaţi spre speculaţie şi adepţi ai unor mari cugetători ca Platon, Aristotel au căutat să pună în corespondenţă Revelaţia sau să caute identităţi în învăţătura Evangheliei. Aşa se prezenta lumea creştină şi necreştină în secolul al IV-lea, când au apărut în Biserică trei luceferi ai dreptei credinţe: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Ioan Gură de Aur.

Fiecare dintre aceşti trei mari sfinţi ierarhi este sărbătorit de Biserica noastră dreptmăritoare, la naşterea şi la trecerea lui către Domnul, iar la 30 ianuarie – Praz-nicul Sfinţilor Trei Ierarhi, a fost fixat în secolul al XI-lea, pentru a răspunde evlaviei şi deosebitei cinstiri, ce li se aducea lor din partea tuturor dreptcredincioşilor creştini.

Sfântul Vasile cel Mare s-a născut la anul 330 în oraşul Cezareea Capadociei, dintr-o familie cultă şi numeroasă (zece fraţi). Tatăl său era retor în oraş. Mama lui se numea Emilia, o femeie cu un fond sufletesc bun, plămădit într-o arzătoare credinţă. Părinţii săi erau printre cei mai bogaţi ai locului.

După o educaţie serioasă în familie, copilul Vasile termină şcoala în cetatea Cezareea, apoi continuă la Constantinopol şi îşi desăvârşeşte studiile retorice şi filozofice la Atena. Aici leagă o prietenie trainică şi sinceră cu Grigorie de Nazianz. Vasile, un student serios şi sârguincios / râvnitor înclinat spre oratorie, dar şi spre ştiinţele exacte, frecventează cursurile, pe lângă cele de drept şi pe cele de matematici, astronomie şi medicină.

Iată-l pe tânărul Vasile, cu un fizic firav, cu ochii pătrunzători şi permanent calculat, predând arta vorbirii; iar în timpul liber se ocupa cu muzica, istoria, lite-ratura şi artele. A primit botezul, dar timpul chemării sale la apostolat nu a sosit încă. Pe altă cale, nobila sa mamă şi, mai ales, sora lui – Macrina căutau să-l convingă, cu viaţa lor sfântă în Iisus Hristos, ca să-şi pună toată capacitatea lui intelectuală şi morală în nesfârşita dragoste a creştinismului. Era la răscruce. Epoca sclavagistă a ajuns la apogeu, iar tânărul profesor părăseşte catedra de retorică, împarte averea sa celor lipsiţi; dragostea sa pentru Domnul Iisus Hristos creşte mereu prin faptele milei creştine. Era într-o permanentă tulburare sufletească. În această stare pleacă să viziteze Egiptul, Mesopotamia, Siria – cu monumentele lor şi Palestina cu mor-mântul lui Iisus Hristos. Aici îi este dat să vadă monahi cu feţe supte de asceză, dar bogaţi în trăire spiritual – duhovnicească, oameni modeşti, dar care impresionează prin viaţa lor şi conving prin trăirea şi pregătirea lor.

Golul din suflet se completează. Se hotărăşte să introducă în locul său de naştere monahismul, dându-i regulile necesare, valabile până astăzi. Este hirotonit diacon, preot şi episcop (anul 370). Începe o vie, fermă, energică şi dinamică activitate împotriva ereziilor (Eunomiu – Arie), apărând învăţătura creştină. În acest scop alcă-tuieşte Sfânta Liturghie (care-i poartă numele). Practic, salvează de la foamete, cu propria avere, populaţia oraşului. Din veniturile sale construieşte spitale (Vasiliadele), pentru întâia oară în istorie; el sărută rănile bolnavilor pentru a le menţine moralul.

Construieşte case pentru reeducarea fetelor, azile pentru bătrâni şi eliberează sclavii. Figura sa impunătoare, prestanţa lui ştiinţifică, autoritatea sa morală şi, mai ales, energia sa i-au adus faimă, fiind numit, încă din viaţă, cel Mare. Purta corespon-denţă şi ajuta pe toţi studenţii şi elevii silitori, ţinea legătura cu foştii săi profesori şi educatori / îndrumători / formatori, purtându-le preţioasă recunoştinţă. Trimite, în misiune, la strămoşii noştri încercaţi, dascăli creştini, iubind pe sciţi şi goţi, consi-derându-i „fulgerele danubiene”. Împăratul Valens (364-378) a dorit să-l înlăture din scaun, dar şi-a dat seama că personalitatea lui întruneşte toate cerinţele unei mari figuri istorice. A fost prieten cu Teotim de Tomis şi rudă cu Iuliu Soranus – mai marele cetăţii Tomis. Este purtătorul de grijă al Sfântului Sava de la Buzău (+372).

Munca permanentă a Sfântului Vasile cel Mare în toate ramurile de activitate, „noaptea scria şi citea, iar ziua propovăduia şi trăia Sfânta Evanghelie”, a început a-i epuiza forţele sale fizice părăsind lumea aceasta de tânăr. Avea numai 49 de ani, încununaţi de cinste, demnitate şi slavă nepieritoare. Ultimele cuvinte ale sale au fost: „în adevăr am trăit, în sinceritate am umblat, din convingere am vorbit, din dragoste pentru Iisus Hristos şi semenul Lui, omul, închid ochii în linişte şi pace, numai Tu ştii, Doamne, unde merge sufletul meu.” La mormânt a fost condus de toţi aceia cărora le-a făcut bine şi i-a învăţat adevărata credinţă, dar era însoţit (şi) de mozaici şi de filozofi vechi, oameni de ştiinţă şi de artă ai timpului. Lângă trupul său neînsufleţit stătea, îndoliat şi cu lacrimi scânteietoare, cel mai devotat prieten al său – Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul), care îi ţine o cuvântare de adio impresionantă. De atunci şi până astăzi, adevăraţii creştini îl cinstesc în rugăciune şi prin viaţa lor.

Sfântul Grigore de Nazianz (Teologul), al doilea sărbătorit de astăzi, se naşte la anul 330. În familie are o copilărie fericită şi o educaţie superioară, mai ales din partea mamei, Nona. După ce învaţă cu părinţii săi şi apoi la şcoală, merge spre desăvârşirea studiilor la Cezareea Capadociei. Avea un temperament melancolic, o gândire spontană şi ascuţită, dar şi un fin talent poetic. Urmează şcoli superioare la Cezareea Palestinei, la Alexandria Egiptului şi Atena „cea de aur”, cum o numeşte el, unde are ca profesori pe Himeriu şi Proheresiu. Rămâne încântat de comorile de cultură ale lumii, vizitându-le şi comparându-le riguros. Revine în familie. Îşi dă seama că învăţătura creştină nu-i o speculaţie a minţii omului, ci este viaţa însăşi la gradul cel mai înalt, aşa cum cere Evanghelia mântuirii, pentru că Domnul Iisus Hristos a venit „ca omul să aibă viaţă şi mai mult chiar . . .” (Ioan X, 10). Plecând de la cultura omenirii, studiind şi învăţătura creştină şi convingându-se, primeşte botezul. Este hirotonit diacon, preot şi apoi episcop de Sazima, împotriva voinţei lui. Ajunge apoi pe scaunul Patriarhal al Constantinopolului, unde începe munca de explicare a învăţăturii creştine, reuşind să statornicească în suflete credinţa cea adevărată.

Este recunoscut prin acele cinci cuvântări despre Sfânta Treime, care i-au şi adus titlul de Teologul, sau Cuvântătorul de Dumnezeu. Gândirea sa teologică a fixat Mărturisirea de credinţă – partea a II-a la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constan-tinopol (anul 381).

Şi el, ca şi Sfântul Vasile, trimite misionari la strămoşii noştri, pentru a face faţă popoarelor migratoare, care treceau prin foc şi sabie teritoriile cucerite. În luptele interne, Sfântul Grigorie se izolează, retrăgându-se în localitatea sa natală, cedând scaunul episcopal fără nicio rezervă, căci în sufletul său clocotea arta poeziei şi a dragostei pentru Iisus Hristos. Ne-au rămas de la Sfântul Grigorie peste 18.000 de versuri, în care cugetarea lui nu-i o filozofie abstractă, ci frământarea profundă a minţii şi inimii sale. Tratatul său Despre Preoţie este icoana sufletului său şi concepţia lui despre slujirea la altar.

Preotului i se cere chemare / vocaţie de sus, o pregătire morală şi duhovnicească deasupra oricărei critici, strălucind ca model pentru toţi cei care privesc la preoţi, apoi, o aleasă pregătire umanistă şi teologică, fiindcă el, spre deosebire de toate preo–cupările şi faţă de toţi oamenii – sfătuieşte spre bine şi dezleagă greşelile credincioşilor de diferite vârste, cu diferite grade de cultură, de diverse temperamente.

Încă din viaţă, Sfântul Grigorie era numit mintea desăvârşită cu ajutorul Sfintei Evanghelii, sufletul cu chemarea Sfântului Apostol Pavel şi inima caldă a apostolului iubirii şi sabia arhanghelului împotriva ereticilor şi falsificatorilor credinţei. Sfântul Grigorie Teologul moare la vârsta de 60 de ani, încheindu-şi viaţa în plină activitate poetică. Lasă, prin testament, toată averea lui spre folosul credincioşilor. Astfel a plecat din această lume profundul gânditor al teologiei răsăritene.

Funia de aur a teologiei Şcolii Capadociene se împleteşte trainic cu Sfântul Ioan Gură de Aur – cel mai strălucit vorbitor, orator şi predicator al Bisericii, dar şi cel mai sever biciuitor al falsului credincios, ipocrit şi făţarnic. Sfântul Ioan Gură de Aur se naşte la 13 noiembrie 354, dintr-o familie foarte bogată. Tatăl său era dregător militar şi om de încredere al curţii imperiale. Mama sa Antuza rămâne văduvă la vârsta de 20 de ani, crescând pe fiul ei, Ioan, în cea mai mare curăţenie sufletească.

După pierderea soţului ei, Antuza, rămânând văduvă pentru tot restul vieţii, se purta numai îndoliată şi cu ochii plini de lacrimi. Tânărul ei fiu, la început, nu-i înţelegea durerea, şi, ca orice tânăr, n-a dat importanţă Evangheliei. Educaţia clasică (filozofia şi oratoria) a primit-o de la vestitul profesor Libaniu şi cunoscutul sau renumitul filozof Andragaţiu.

De pe băncile universitare, îndrăgeşte oratoria şi logica. Demostene şi Socrate, Platon şi Aristotel erau preferaţii lui. Începe să profeseze oratoria, vorbind admirabil. Profesorul Libaniu doreşte să-i lase locul lui, dar el refuză. O situaţie neprevăzută îl orientează altfel: cugeta zile întregi asupra filozofiei faptei: creştinismul. Pentru el, Iisus Hristos devine centrul preocupărilor, Sfinţii sunt exemple de urmat, Apostolii mari trăitori, care au schimbat faţa lumii vechi, creştinii nişte oameni deosebiţi. El s-a botezat în anul 372 la stăruinţa mamei sale, Antuza; astfel Ioan, prin Sfântul Botez, ridică piatra grea şi neagră de pe inima propriei sale mame.

În floarea vârstei este chemat spre preoţie, dar fuge scriind cel mai cutremurător tratat despre misiunea sfântă. La doi ani după botez îşi pierde mama. El vede în aceasta o chemare către cele sfinte. Părăseşte Antiohia şi face nevoinţă / asceză în peşterile munţilor, însuşindu-şi învăţătura creştină, trăind sfaturile Evan-gheliei şi delectându-şi ochii cu frumuseţile naturii. Fiind de o energie rar întâlnită şi având o fire vioaie nu se mulţumea cu vuietul munţilor şi foşnetul pădurilor, cu şopotul dulce al izvoarelor, în care soarele îşi scaldă razele, ci dorea să-L vadă pe însuşi Domnul nostru Iisus Hristos realizat în credincios, pentru care s-a şi întrupat.

Înflăcăratul, energicul şi dinamicul Ioan Hrisostom trece prin treptele ierarhiei până la scaunul Constantinopolului, unde la anul 397 ajunge Arhiepiscop. Începe o activitate predicatorială unică şi original în istoria creştinismului. Combate luxul şi lăcomia, bogăţia şi desfrâul, intrând in conflict cu împărăteasa Eudoxia. Trimite misionari în părţile pământului nostru strămoşesc.

Din Sciţia Minor (Dobrogea) vine la Constantinopol Ioan Casian, pe care Sfântul Ioan îl hirotoneşte diacon (anul 404). După aceasta, Sfântul Ioan Casian este trimis la Roma, ca misionar, unde înfiinţează, în Marsilia, primele comunităţi mona-hale, fapt care îl bucura nespus de mult pe trăitorul monah autentic Ioan Gură de Aur, ajuns Arhiepiscop al Constanipolului.

Din cauza linguşirilor şi vicleşugurilor de la curtea imperială, Sfântul Ioan Gură de Aur este înlăturat din scaunul arhiepiscopal. Printre cei care-şi ridică glasul împotriva acestei nelegiuiri se află şi Episcopul Teotim I de Tomis (Dobrogea), prieten cu Sfântul Ioan, care îl mustră pe Epifaniu, considerându-l Iuda. Constantinopolul era în fierbere, toţi aşteptau deznodământul fatal, dar, de frica unei răscoale populare, con-ducerea imperiului îl recheamă în scaunul patriarhal pe Sfântul Ioan Gură de Aur.

Aceasta a fost prima victorie a credincioşilor asupra răufăcătorilor marelui ierarh. Sfântul Ioan Hrisostom alcătuieşte Sfânta Liturghie, care-i poartă, până astăzi, numele, precum şi rugăciuni mistuitoare mai ales la primirea Sfintei Împărtăşanii.

Duşmanii ţes noi intrigi. Sfântul Ioan Gură de Aur este dus în exil la Cucuz, în Armenia Mică. Pe drum a fost supus, din porunca matroanelor, la un tratament inuman. Gama suferinţelor ne este cunoscută din scrisorile sale. Pentru a-i pierde ochii, era ţinut cu vederea în razele arzătoare ale soarelui marin. Gol şi cu capul descoperit capătă insolaţie şi este cuprins de friguri. Este apoi lăsat să fie jefuit şi bătut de tâlhari. Soldaţii îl bruschează, cade în genunchi şi este lovit fără milă. Suferind de foame şi de sete, abia-şi duce zilele. Organismul său nu mai rezistă. Cere permisiunea să meargă la o capelă, este chemat preotul cu Sfânta Împărtăşanie.

După primirea Sfântului Trup şi Dumnezeiescului Sânge ridică fruntea spre cer rostind: „Mor în linişte pentru credinţa în Iisus Hristos, pentru cinste şi dreptate. Slavă lui Dumnezeu pentru toate”.

În acest fel s-au scurs zilele celui mai mare vorbitor / orator / predicator / pro-povăduitor şi mărturisitor creştin, totodată (şi) un ierarh de o modestie uimitoare (14 septembrie 407). După 30 de ani (anul 438), Împăratul Teodosie aduce rămă-şiţele pământeşti ale Sfântului (27 ianuarie), depunându-le în Biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, fiind înconjurate de rugăciunile calde şi sincere ale acelora cărora le-a fost conducător, îndrumător, părinte şi păstor sufletesc şi duhovnicesc.

Pe pământul nostru românesc, aceşti trei ierarhi au fost cinstiţi încă de la început. Aşa cum am arătat, ierarhii şi clericii ţinuturilor tomitane, dobrogene le-au luat apărarea şi i-au cinstit ca mari apărători ai dreptei credinţe. Întîistătătorul scaunului mitropolitan al Ţării Româneşti se pomeneşte încă de la obţinerea / dobân-direa autonomiei (anul 1885) ca locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei. Ce cinste mai mare pentru credincioşii, ierarhii şi clericii ortodocşi români ar fi decât aceasta, că moştenesc titulatura scaunului, unde acum şaisprezece secole era Sfântul Vasile cel Mare.

Altfel spus, Sfinţii Trei Ierarhi sunt cei mai mari tâlcuitori ai cuvintelor Sfin-telor Scripturi. Ei au lăsat o uriaşă operă de elită a literaturii patristice universale. Ei sunt dascălii teologilor, florile gândirii creştine din veacul de aur al Bisericii, biciuitorii societăţii sclavagiste, întemeietorii pedagogiei creştine şi ai filocaliei…

CÂTEVA APRECIERI ŞI REFERINŢE LA ADRESA
ACTIVITĂŢII LOR TEOLOGICE ŞI SPIRITUAL-DUHOVNICEŞTI

Sfinţii Trei Ierarhi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur (Hrisostom) şi Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul) sunt cinstiţi, pomeniţi şi prăznuiţi, annual, în ziua de 30 ianuarie. Chiar dacă fiecare din cei trei Sfinţi Ierarhi au în calendar zile separate de prăznuire, în secolul al XI-lea s-a stabilit ca ei să fie sărbătoriţi (şi) îm-preună, pentru a evita dezbinarea credincioşilor, care au ajuns să aprecieze pe unul din ei mai demn de cinstire decât altul.

Sfinţii Trei Ierarhi s-au arătat împreună Sfântului Ioan al Evhaitelor şi i-au spus într-un glas: „La Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci, fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Nu este între noi unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, împreunează-ne prăznuirea într-o singură zi.” În acest fel a luat sfârşit disputa dintre creştini pe tema: „Care este cel mai mare dintre cei Trei Sfinţi Ierarhi”.

Sfântul Vasile cel Mare a apărat dumnezeirea Duhului Sfânt şi a Fiului. În lucrarea „Despre Duhul Sfânt” arată, pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, că Duhul Sfânt este de o fiinţă cu Tatăl şi de o fiinţa cu Fiul. A fost primul, care a făcut o distincţie, clară şi limpede, între fiinţă şi energie, descoperindu-ne că noi îl cunoaş-tem pe Dumnezeu doar în lucrările Sale.

Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul) participă la formularea teologică a dog-mei Sfintei Treimi. În cele „Cinci Cuvântări Teologice” rostite în Capela Sfintei Învieri din Constantinopol, el vorbeşte despre modul, în care trebuie făcut teologie, despre Dumnezeu în fiinţa Sa, despre Fiul lui Dumnezeu Întrupat şi despre Duhul Sfânt, demonstrând, cu temeiuri biblice, scripturistice şi patristrice, că cele trei persoane sunt de o fiinţă.

Sfântul Ioan Gură de Aur (Hrisostom) pune un accent deosebit pe demonstrarea modului, în care Dumnezeu intervine şi lucrează prin pronia Lui asupra Bisericii, asupra vieţii credincioşilor. Sfântul Ioan Hrisostom pune accentul pe doctrina socială a Bisericii. Ne descoperă că nu putem înţelege taina comuniunii Sfintei Treimi dacă nu facem experienţa comuniunii ecleziale.

CÂTEVA CONCLUZII ŞI ÎNCHEIEREA

Când vorbeşte despre Sfinţii Trei Ierarhi, Biserica spune despre ei că Sfântul Vasile cel Mare este mâna care lucrează, Sfântul Grigorie Teologul este mintea care gândeşte, iar Sfântul Ioan Gură de Aur (Hrisostom) este gura care vorbeşte.

În urmă cu optzeci de ani, la Congresul Facultăţilor de Teologie de la Atena, din anul 1936, s-a hotărât ca ei să devină patronii / ocrotitorii spirituali ai instituţiilor de învăţământ teologic din întreaga lume.

Aşadar, Ortodoxia cinsteşte, în fiecare an, la data de 30 ianuarie, pe Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur. Cu toate că sunt săr-bătoriţi, după cum am mai spus, şi în mod separat, viaţa şi opera lor teologică sunt foarte importante, motiv pentru care se cinstesc şi împreună, ca o icoană a Bisericii şi a Sfintei Treimi. Sărbătoarea acestor Sfinţi Ierarhi a fost instituită în anul 1081 (1084 după alte surse) de către Patriarhul Ioan al Constantinopolului, ca urmare a unei minuni.

Prin urmare, Sfinţii Trei Ierarhi sunt pomii cei mai roditori ai creştinismului practic, cu fructe de dreptate, pace, iubire pentru aproapele. Iată de ce sunt numiţi luceferii creştinătăţii permanent aprinşi în candelele adevăratei credinţe creştine. Ei sunt coloana nesfârşită a tezaurului teologiei, pe care s-a gravat viaţa lor în Iisus Hristos şi sacrificiul neprecupeţit pentru salvarea omului din ghearele nedreptăţii. Orânduirea de atunci încuraja îmbogăţirea unora prin munca brută a sclavilor. Pentru aceasta Sfinţii Trei Ierarhi sunt comparaţi cu biciul cel întreit – împletit al lui Dumnezeu împotriva exploatării. Cultura lor aleasă şi multilaterală este îndemn pentru cercetare. Viaţa desăvârşită a lor este un exemplu viu, autentic şi demn de urmat.

Aşadar, o Părinţi de trei ori fericiţi, nu încetaţi a vă ruga pururea lui Iisus Hristos şi Maicii Sale, pentru cei ce săvârşesc cu credinţă şi cu dragoste, cu evlavie şi sinceritate a voastră pomenire. Vă rugăm să scoateţi pe cei răi din îndoieli şi să ne scăpaţi pe toţi de chinurile iadului, ca la Judecata de apoi să auzim cu bucurie glasul Domnului nostru Iisus Hristos!… „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi împărăţia gătită vouă încă de la întemeierea lumii . . .” (Matei XXV. 34).

În altă ordine de idei, numeroase biserici şi mănăstiri din România îşi serbează în aceasta zi hramul. Dintre acestea, la loc de cinste se află Mănăstirea „Sfinţii Trei Ierarhi” din Iaşi, ridicată de către voievodul Vasile Lupu, între anii 1637-1639, o bi-juterie a arhitecturii bisericeşti, dar şi un ales loc de cultură, tradiţie şi spiritualitate autentic românească…

Vasile SIMILEANU
LEXICON GEOPOLITIC
– editura Top Form, Bucureşti, 2023 –

Evenimentele politice actuale confirmă că “deschiderea” din anii ʼ90 ai secolului trecut, nu a fost decât o iluzie. Ambiţiile teritoriale ale Rusiei, generate de un moment de slăbiciune, pe fondul colapsului ideologic al comunismului şi al dezmembrării Uniunii Sovietice, nu au luat decât o pauză, iar stalinismul a fost curând restartat, reinventat şi actualizat sub forma a ceea ce mulţi numesc “putinism”. Lumea bi-polară a fost şi ea reinventată prin resuscitarea axei Moscova – Beijing – Teheran, iar Occidentul democratic întruchipat prin NATO, ca simbol al unui presupus „imperialism colonial” continuă să rămână duşmanul strategic al Rusiei. Conflictele contemporane au reluat linia strategică a celor din perioada „Războiului Rece” cu implicarea directă sau indirectă a Rusiei şi aliaţilor săi pe de o parte, a NATO pe de altă parte: cel din Ucraina; cel din Orientul Mijlociu, unde Hamasul se bazează pe ajutorul logistic şi ideologic al Tehe-ranului; tensiunile din jurul Taiwanului resuscitate de Beijing sau cele dintre Venezuela de stânga a lui Maduro şi fosta Guyană britanică aflată în siajul de influenţă occidentală. De asemenea, tot mai pronunţata prezenţă rusă şi chineză în Africa a alimentat sentimentele anti-occidentale a unor elite locale, care au căpătat adesea forme conflictuale, cu a fost recentele crize politice din Mali sau Niger.

În acest context, în care asistăm la o nouă etapă de turbulenţă geopolitică globală, o lucrare de anvergură care să explice pentru publicul românesc principalele concepte şi noţiuni utilizate în geopolitica contemporană este pe cât de utilă, pe atât de necesară. „Lexiconul geopolitic” vine deci ca o necesitate, ridicându-se, prin volumul şi minuţiozitatea informaţiilor pe care le conţine, la înălţi-mea lucrărilor de referinţă din geopolitica mondială, cum este faimosul „Dicţionar de Geopolitică” coordonat de Yves Lacoste, publicat acum aproape trei decenii (1995).

Lucrarea profesorului Vasile Simileanu are meritul de a explica într-o manieră logică şi corelativă termenii analizaţi, prin conectarea acestora cu geografia, istoria, politologia şi ştiinţele militare, iar acolo unde este cazul, cu specificul etnic şi natural local. De aceea „Lexiconul geopolitic” are o mare gamă de adresabilitate : de la cadre didactice şi specialişti, la elevi şi studenţi, contribuind astfel la reducerea analfabetismului funcţional din sfera ştiinţelor sociale şi nu numai, capitol la care România ocupă unul dintre locurile fruntaşe la nivel european.

10.12.2023 conf. univ. dr. Radu SĂGEATĂ

Ioana LEUCEA
IDENTITĂŢILE ÎN „EPOCA DE AUR” A GLOBALIZĂRII
– editura Top Form, Bucureşti, 2023 –

Transformarea modului în care majoritatea oamenilor percep lumea poate fi o miză strategică deosebită. La fel, tratarea balanţei de putere drept metaforă ar avea efectul transformării înţelesului puterii şi identi-tăţii, naraţiunile pe teme istorice, geografice, politice, devenind personale, pot intra în competiţie pentru imago mundi, element constitutiv al ordinii globale.

Conceptul de identitate, la fel termenul de globalizare, au o multi-tudine de semnificaţii. Dacă înţelegem „sistemul de state” drept „sistem de identităţi structurate”, fenomenul globalizării reprezintă tocmai fac-torul transformator al identităţilor structurate, actualmente fiind corelat termenului de rezilienţă, respectiv capacitatea de a reveni la normalitate. Însă dinamicile identitare, aşa cum ne semnalează constructiviştii, pot fi implicate inclusiv în negocierea „normalităţii”. Având în vedere faptul că noţiunea identităţii inte-grează mai multe dimensiuni fundamentale, fapt ce are legătură cu aspectul intersubiectiv al struc-turilor politicii mondiale şi cu asumpţia că realitatea socială este construită, propoziţia că identităţile înseamnă mai mult decât comportament sau că sunt formate de structuri sau modele de interacţiune, are implicaţii importante pentru înţelegerea procesului de globalizare, dar şi pentru procesele iden-titare sau de dinamică a puterii. (…)

Aşadar, tema identităţilor în „Epoca de aur” a globalizării problematizează tocmai această provo-care imensă determinată de schimbările majore de pe scena internaţională, condiţionate de ample procese, de naraţiuni civilizaţionale, culturale sau paradigmatice. Dimensiunea subiectivă a identităţilor, corelată cu dimensiunile instituţionalizate sau structurate, complică înţelegerea peisajului complex în care trăim. (…) Formarea identitară înseamnă construcţie şi reconstrucţie permanentă, manifestată de-a lungul întregii vieţi a unei persoane.

Alexandru JĂDĂNEANŢ
ORDINEA INTERNAŢIONALĂ ŞI MEDIUL DE SECURITATE
– editura Top Form, Bucureşti, 2023 –

Puţine domenii de cercetare suscită interesul opiniei publice aşa cum o face mai nou fenomenul securităţii. Relaţia omului cu dimensiunea securitară a existenţei sale este una complexă şi dificil de cuprins prin analize domeniale disparate. Este nevoie de abordări integrante, inter-disciplinare şi cuprinzătoare în ceea ce priveşte contextele temporale vizate, pentru a surprinde condiţia umană prin prisma nevoilor specifice de securitate. (…)

Vorbim, fără a exagera câtuşi de puţin, despre naşterea şi dezvol-tarea unor culturi de securitate circumscrise fiecare prin profilul comu-nităţilor din rândurile cărora se revendică. Cultura de securitate repre-zintă, cel puţin în fazele iniţiale de dezvoltare, o expresie generică a atitudinilor fundamentale identificabile în mediul social. Aceste atitudini sunt, desigur, schimbătoare de-a lungul vremii, însă ele vor avea întotdeauna un substrat comun: acela care ţine de nevoia unor ancore securitare indiferent că sunt de natură simbolică sau instituţională.

(…) Şi totuşi, istoria politică este mult prea complexă pentru a fi redusă la interpretări maniheiste. Uneori scopul scuză mijloacele chiar şi atunci când mijloacele se revendică de la exerciţiul forţei. S-a văzut pe deplin acest lucru în contexte complicate de politică internaţională atunci când prin apelul la forţă armată s-a pus capăt unor conflicte majore ce s-ar fi putut prelungi cauzând victime şi distrugeri suplimentare. S-a văzut de asemenea atunci când, urmare a unor asemenea decizii, s-a putut iniţia tranziţia în direcţia unor schimbări de regim. (…)

Rămâne de văzut în ce măsură viitorul relaţiilor internaţionale va mai putea fi compatibil cu prin-cipiile tradiţionale aferente mediului de securitate. Dacă ar fi să privim cu realism spre viitor am con-chide probabil că diversificarea scenariilor de securitate va atrage după sine o necesară recalibrare a instrumentarului folosit pentru a le preîntâmpina şi, după caz, pentru a le gestiona.