Interviu cu prof. univ. dr. Ioan IANOŞ^

Vasile SIMILEANU: Domnule Profesor,

Ca geograf, aveţi o largă perspectivă asupra ştiinţelor geografice. După 1989, geografia româ-nească a cunoscut un adevărat reviriment, în învăţământul românesc de specialitate manife-stându-se noi specialităţi, interzise în perioada comunistă. Vorbim despre geografie culturală, geografie socială, geografie urbană, geopolitică şi multe alte specializări, despre care vă rog să comentaţi!

  Ioan IANOŞ: Într-adevăr, după anul 1989, geografia ro-mânească a marcat un salt foarte important, cel puţin din trei puncte de vedere:

a) numărul de studenţi, care a înregistrat o creştere mai mult decât spectaculoasă: de la circa 400 de studenţi în anul 1989, la peste 19.000 în anul 2010, când s-a atins valoarea maximă. În anul 2012, invitat la Asociaţia Geo-grafilor Americani la întâlnirea lor anuală de la New York, am prezentat un grafic cu evoluţia numărului de studenţi în domeniul geografie (incluzând nu numai studenţii de la licenţă, dar şi pe cei de la master şi doctorat), consta-tându-se că, după China (care avea circa 30.000), aveam cei mai mulţi studenţi geografi la nivel mondial. Evident, a fost o creştere anormală, dar aceasta s-a datorat deficitului foarte mare de geografi moştenit din perioada anterioară, „goanei” după o diplomă universitară caracteristică perioadei postdecembriste, programelor de studii cu mai puţină matematică, dar şi noilor condiţii create învăţământului superior;

b) multiplicarea numărului de universităţi cu programe de studii în domeniul geografie. Dacă până în anul 1990 erau doar trei universităţi, care aveau studenţi în domeniul geografie (Bucureşti, Iaşi şi Cluj-Napoca), în anul 2010 numărul acestora ajunsese la 10 (alături de cele trei universităţi, se adăugaseră: Suceava, Oradea, Timişoara, Craiova, Constanţa, Târgovişte, precum şi câteva universităţi particulare din Sibiu, Bucureşti – Spiru Haret şi Hyperion, Arad – Vasile Goldiş, cu filiala de la Baia Mare), fără a lua în considerare şi filialele unora dintre acestea. Corespunzător, a crescut şi numărul cadrelor didactice în domeniu, distribuţia geografică a acestora şi a nu-cleelor de cercetare fiind mult mai adecvată promovării geografiei în plan regional;

c) creşterea ofertei educaţionale de la un program de studii la şapte programe de studii de licenţă şi la câteva zeci de master. Le voi menţiona pe cele de licenţă, întrucât de la un singur program de studii – Geografie (pregătind în special cadre didactice), s-a ajuns la şase, prin adăugarea succesivă a programelor: Planificare teritorială, Geografia turismului, Cartografie, Hidrologie şi meteorologie, Geografia mediului. Aceste programe de studii au însemnat noi discipline, în concordanţă cu profilul profesional al absolvenţilor şi cu piaţa forţei de muncă. Schimbările specta-culoase s-au produs în privinţa programului de studiu Geografie, unde au apărut noi discipline, interzise, practic, în perioada comunistă: geografie culturală, geografie politică, geopolitica, geografie urbană, geografie rurală, geografie socială, fără a le enumera pe cele de la programele de studii de master. O oarecare breşă se făcuse în anul 1974, cu ocazia Conferinţei mondiale asupra populaţiei găzduită de România, când prof. Vasile Cucu a reuşit să introducă disciplina Geografia populaţiei şi aşezărilor umane, disciplină, care a permis formarea unor specialişti în domeniul analizei urbane şi rurale, chiar înainte de 1989.

V.S.: În acelaşi timp, aţi reuşit să implementaţi noi standarde în geografia românească, prin elaborarea unor proiecte de anvergură. Care sunt acestea?

Ioan IANOŞ: Datoria nescrisă a oricărui cadru didactic universitar este aceea de a încerca trecerea dincolo de limitele existenţei prezente, prin iniţiative, care să con-solideze sistemul de învăţământ, un domeniu, un centru universitar, o facultate sau o direcţie de cercetare. Mai concret, ca slujitor al unui domeniu, trebuie să vizezi două ţinte: una, prin care să analizezi posibilităţile de revigorare a propriului domeniu, folosind oportunităţile sistemului naţional de cercetare şi învăţământ, iar a doua, să încerci a contribui, prin rezultatele obţinute, la creşterea performanţelor sistemului respectiv.

Indiscutabil că geografia are un potenţial aplicativ încă neluat în consideraţie de societate şi nu din vina acesteia, ci a geografilor. Tocmai de aceea, preocuparea mea fundamentală a fost aceea de a creşte vizibilitatea geografiei ca ştiinţă şi ca instrument cultural-educativ, prin valorificarea cunoaşterii în folosul societăţii româneşti. Pentru aceasta, însă era nevoie de o masă critică de geografi, cât mai bine pregătiţi ca geografi, şi de o creştere a gradului lor de implicare în proiecte, care să ofere soluţii alternative la dezvoltarea teritorială. Voi menţiona doar trei pachete de proiecte, care au în spate rezultate obţinute de-a lungul timpului, în cadrul cooperărilor profesional-ştiinţifice individuale şi instituţionale.

1) Un prim pachet grupează proiecte, în care geografii şi-au demonstrat utilitatea în definirea unor structuri regionale, viabile pentru implementarea proiectelor europene, atât înainte de admiterea în Uniunea Europeană, cât şi în cea post aderare. Este suficient să amintesc că regiunile actuale de dezvoltare sunt rodul unui efort interdisciplinar (geografi, urbanişti, sociologi şi economişti), în care conceptul de sistem regional de aşezări, dezvoltat şi promovat de geografi, a fost esenţial. Structura regională actuală, aparent simplă, are o încărcătură ştiinţific-aplicativă şi geopolitică, pe care puţini o întrezăresc, şi, evident, mult mai puţini o apreciază, dar care va trebui detaliată la momentul respectiv.

2) Al doilea mare pachet de proiecte demonstrează că învăţământul superior româ-nesc are suficient de multe resurse pentru a contribui la dezvoltarea teritorială la nivel naţional. Aşa a fost finalizat proiectul privind inserţia teritorială a univer-sităţilor româneşti, care, prin domeniile lor direct sau indirect conectate cu de-zvoltarea teritorială, pot deveni principalii actori ai dezvoltării social-economice şi culturale. Acesta a fost un proiect complex reunind geografi, urbanişti şi economişti, din mai multe universităţi şi centre de cercetare.

3) Al treilea mare pachet de proiecte pot să-l consider fundamental pentru geografie şi geografi, pentru că scoate la vedere raportul dintre competenţele absolvenţilor din domeniul geografiei şi piaţa forţei de muncă, pe de o parte, şi defineşte ocupaţii operaţionale, proprii ale geografilor, recunoscute în Clasificarea Ocupaţiilor din România, pe de altă parte. Printre acestea menţionez: analist teritorial, analist de mediu, analist în turism, geomorfolog, geomatician, specialist în planificare teri-torială, consilier dezvoltare locală şi regională, manager consorţiu turistic ş.a.m.d.

V.S.: Noua calitate în geografie aţi impus-o şi prin proiectul funcţional, elaborat de dumnea-voastră: Asociaţia Profesională a Geografilor din România!

Vă rugăm să ne prezentaţi această asociaţie? Cum se manifestă în relaţiile cu geografii români?

Ioan IANOŞ: Asociaţia Profesională a Geografilor din România (APGR) a fost fondată în anul 2008, la iniţiativa mai multor geografi, reprezentând marile universităţi din ţară, institute de cercetare şi asociaţii profesional-ştiinţifice, cum este Asociaţia de geografie politică şi geopolitică „Ion Conea”. Evident că, în calitatea mea de Preşe-dinte al APGR, am utilizat întregul potenţial al acestei asociaţii în pachetul al treilea de proiecte, menţionat anterior. Iniţiativa nu a fost o contrapondere la Societatea de Geografie din România, ci având ca ţintă susţinerea geografului ca profesionist, printr-o activitate mai puternică în conexiune cu piaţa forţei de muncă, cu recunoaşterea competenţelor sale şi cu apărarea drepturilor câştigate de acesta în diferite segmente profesionale.

APGR, chiar dacă nu este atât de vizibilă prin numărul membrilor săi (în jur de 50), îşi realizează obiectivele prin publicaţiile, pe care le susţine, prin reacţia la diferite proiecte şi iniţiative, care ar aduce prejudicii geografiei, prin susţinerea tinerilor cercetători şi a studenţilor, a geografilor, în general. Pentru atingerea sco-purilor propuse, APGR are relaţii de colaborare cu diferite asociaţii profesionale, precum Asociaţia Profesională a Urbaniştilor din România, Asociaţia de geopolitică „Ion Conea”, cu Societatea de Geografie din România, dar şi cu asociaţii de peste hotare (Asociaţia Geografilor Americani, Asociaţia Profesională a Geografilor din Spania).

V.S.: Cunoaştem cu toţii că tradiţiile geografice au un istoric în România. De la Societatea Regală a Geografilor din Românie, din care au făcut parte pleiada de geografi recunoscuţi pe plan mondial, la Societatea Geografilor din România, cât şi la noile facultăţi de geografie înfiinţate după 1989, care acum sunt tradiţie, a fost un drum lung, încununat cu succes de promotorii geografiei române!

Cum apreciaţi, în prezent, modul, în care se manifestă ştiinţele geografice în învăţământul preuniversitar şi universitar din România, în comparaţie cu alte state?

Care este ponderea geografiei în curricula preuniversitară şi universitară?

Ioan IANOŞ: Într-adevăr, Societatea Regală de Geografie din România, înfiinţată în anul 1875 (fără geografi!) a avut un rol esenţial în apariţia primelor şcoli de geografie din ţară. La iniţiativa acesteia, în anul 1895 se acordă o bursă de studii doctorale în domeniul geografiei, absolventului de istorie Simion Mehedinţi. Sub conducerea viitorului savant, apare prima catedră de geografie la Universitatea din Bucureşti în anul 1900, pentru ca, ulterior, să se înfiinţeze una similară la Iaşi, iar în 1919 la Cluj. În perioada interbelică se consacră în ştiinţele geografice mari personalităţi, precum George Vâlsan, Constantin Brătescu, Vintilă Mihăilescu, Ion Conea şi mulţi alţii, care contribuie la creşterea vizibilităţii geografiei, inclusiv prin participarea la Congresele Uniunii Internaţionale de Geografie.

În perioada comunistă, geografia a cunoscut un reviriment în domeniul cercetării, prin înfiinţarea, sub egida Academiei Române, a Institutului de Geografie, institut, care a coordonat elaborarea unor mari lucrări de cercetare pentru perioada respectivă: Geografia Văii Dunării Româneşti, Piemontul Getic, Atlasul României şi Geografia României (lucrare în cinci volume, dintre care ultimele au apărut după 1989). Învă-ţământul superior geografic a pierdut prin reforma din anul 1948 multe cadre didactice valoroase, care au fost nevoite să lucreze în diverse institute de cercetare / proiectare sau au fost trecute pe post de cercetare în cadrul universităţilor.

Numărul foarte redus de locuri (100 după anul 1968) la admiterea în învăţă-mântul superior geografic era conectat doar cu viziunea îngustă, că geografia este doar o disciplină de învăţământ şi, ca atare, trebuie să furnizeze profesori pentru învăţământul preuniversitar.

După anul 1989, până în anul 2000 a fost o perioadă de tranziţie, în care unele cadre didactice sau cercetători, prin activitatea lor didactică şi de cercetare, au contribuit la saltul marcat în următoarele două decenii.

Astăzi, geografia românească este vizibilă atât la nivel naţional, cât şi internaţio-nal, inclusiv prin activitatea desfăşurată în cadrul structurilor Uniunii Internaţionale de Geografie. Din păcate, interesul geografilor pentru revistele geografice în limba română a scăzut dramatic, aceştia fiind „forţaţi prin standardele de promovare” la a publica numai în limba engleză şi la reviste cu indicatori scientometrici ridicaţi. Dacă pe termen scurt nu se văd efectele, pe termen lung, părerea majoritară este că pregătirea studenţilor va fi puternic afectată, prin lipsa unei preocupări centrate pe formarea unui sistem de gândire geografică a următorilor specialişti.

Cu îngăduinţa Dumneavoastră, aş dori să semnalez şi câteva probleme ale învă-ţământului actual preuniversitar. Dacă instituţiile de învăţământ superior îşi susţin propriile ţinte, mai puţin clar sau mai bine definite, semnalate în publicaţiile APGR, învăţământul preuniversitar a reprezentat o preocupare cu caracter pompieristic. Adică, atunci când se pune problema revizuirii planului cadru, geografii se manifestă prin adrese şi atitudini publice, fără să fie permanent preocupaţi pentru creşterea vizibilităţii acestei discipline în domeniul educaţiei. Societatea românească, şi nu numai, se confruntă cu numeroase distorsiuni, care cunosc forme alarmante pe fondul pierderii valorilor perene ale colectivităţilor şi pe fondul eroziunii caracterelor individuale şi colective. Or, geografia, ca disciplină de învăţământ, alături de istorie şi limba română sunt principalele instrumente în formarea caracterelor. Cele trei discipline pot avea efecte sinergice asupra învăţământului de la toate nivelurile, prin „îmbălsămarea cunoştinţelor ştiinţifice şi abilităţilor tehnice cu spiritul valorilor umaniste”. Este de neînţeles reducerea numărului orelor în şcoală exact la nivelul disciplinelor cu rol esenţial în formarea caracterelor şi mă refer, în special, la geografie şi istorie. Subiectul este prea important ca să-l expediem în câteva fraze, de aceea v-aş propune ca la un moment dat să discutăm inclusiv despre relaţia Educaţie – Geopolitică – Cercetare sau invers, Cercetare – Geopolitică – Educaţie.

V.S.: În prezent, cum este percepută geopolitica în centrele universitare?

Ce perspective sunt pentru dezvoltarea acestei ştiinţe?

Ioan IANOŞ: Ca să fiu sincer, în intervalul 1990-2000, geopolitica şi geografia politică păreau a avea un viitor extraordinar în învăţământul superior! Este suficient să ne uităm, comparativ, la materialele publicate în domeniul celor două ştiinţe, de altfel foarte apropiate, şi la numărul de teze de doctorat susţinute de către geografi, în intervalele 1990/2000 şi 2010/2020, spre a vedea regresul clar al preocupărilor pentru astfel de analize. Chiar dacă geopolitica şi geografia politică şi-au păstrat numărul de ore, în curricula programelor de studii universitare, totuşi de la discipline obligatorii, acestea au glisat spre discipline opţionale şi chiar spre cele facultative. Asta înseamnă că doar unii dintre absolvenţii domeniului geografie au cunoştinţe minimale de geopolitică, iar majoritatea doar cunoştinţe puternic fragmentate, pro-venind de la cursuri diferite.

Evoluţia geopolitică mondială, incluzând tendinţele manifestate la nivel planetar, obligă sistemul de învăţământ la o regândire a formării specialiştilor şi a informării tinerilor şi a populaţiei, în general, prin difuzia de cunoştinţe coerente despre reali-tăţile geopolitice. Conştientizarea faptului că Planeta are resurse limitate şi că poate suporta un anumit grad de încărcătură umană şi economică ar trebui să conducă la un anumit comportament geopolitic nu numai al liderilor, dar şi al comunităţilor umane de la nivel local la cel planetar.

Prin urmare, sper ca să aibă loc un proces de reconsiderare a Geopoliticii ca seturi de cunoştinţe indispensabile unei judecăţi individuale şi colective corecte a situaţiilor conflictuale vizibile şi invizibile. Iar această reconsiderare sper să aibă efecte în curricula universitară şi preuniversitară.

V.S.: Ce proiecte de anvergură aţi mai iniţiat?

Vă rugăm să ne spuneţi şi despre publicaţiile geografice din centrele universitare!

Ioan IANOŞ: Încerc să grupez cele două provocări, pe care mi le adresaţi, în câteva fraze. Unul din proiectele majore, pe care l-am gândit şi aplicat, se regăseşte în iniţiativa generată de faptul că publicaţiile geografice din centrele universitare sunt într-o profundă criză! Această criză a fost generată de fundamentul fals, pe care se bazează criteriile actuale de evaluare a performanţei universitare. În baza acestor criterii, tot ceea ce se scrie în limba română nu este valoros, ceea ce se publică în revistele româneşti, cotate în diferite baze de date internaţionale, nu este luat în consideraţie. La acestea se adaugă faptul că de activitatea de cercetare a colectivelor de autori profită doar primul autor, respectiv directorul de proiect ş.a.m.d., pentru că sunt singurii, cărora li se ia în consideraţie activitatea respectivă. O astfel de discriminare, pe lângă faptul că nu respectă reguli elementare ale eticii profesionale, nu este deloc benefică pentru sănătatea mediului academic.

Pornind de la această realitate, încă de la înfiinţare, APGR şi-a propus să publice trei reviste de specialitate, una în limba engleză în ideea accederii în baza de date cunoscută sub denumirea de „Web of Science”, iar celelalte două să publice, să informeze şi să analizeze critic realitatea social-economică, culturală şi teritorială în limba română. Din fericire, suntem în al 15-lea an şi ne menţinem în această sferă, prin munca unor tineri dedicaţi, care fac voluntariat, pentru a nu pierde legătura cu marea masă a cititorilor români. Cu regret se constată că în domeniul geografiei, toate universităţile au renunţat la variantele în limba română, publicând doar în limba engleză şi, accidental, în limba franceză.

V.S.: În domeniul cercetării geografice aţi iniţiat şi CICADT-ul?

Cum apreciaţi activitatea acestui centru şi ce relaţii instituţionale aveţi cu organizaţiile geografice din străinătate?

Ioan IANOŞ: Centrul Interdisciplinar de Cercetări Avansate asupra Dinamicii Teri-toriale (CICADIT) este o creaţie, cu care mă mândresc, pentru că şi-a îndeplinit două obiective într-o perioadă dificilă: unul, de a realiza un cadru, care să ofere posibilita-tea unui dialog interdisciplinar asupra dinamicii diferenţiate a teritoriului, de la scară locală la scară globală, iar al doilea, de a constitui o şcoală pentru studenţii doctoranzi şi tinerii cercetători în domeniu.

În cei 22 de ani de existenţă, CICADIT a înregistrat o paletă foarte largă de activităţi, de la proiecte naţionale şi internaţionale, proiecte de formare profesională, la coo-perări bilaterale şi mobilităţi, la pregătirea a zeci de doctoranzi şi postdoctoranzi (inclusiv din străinătate), la organizarea de manifestări ştiinţifice naţionale şi, mai ales, internaţionale, la organizarea de dezbateri generate de invitarea unor persona-lităţi ale geografiei mondiale din Europa, Australia şi America de Nord, la publicarea de volume şi, evident, a revistei Journal of Urban and Regional Analysis (JURA).

În afara celor menţionate extrem de sintetic, pot adăuga că dintre cercetătorii şi doctoranzii, care s-au format în CICADIT, în jur de 40 lucrează în învăţământul superior, în cercetare ştiinţifică, în diverse ministere şi instituţii centrale, în firme multinaţionale în ţară şi în străinătate.

Fără a exagera, CICADIT este un adevărat „brand” în peisajul centrelor de cercetare din domeniu, vorbindu-se cu admiraţie în universităţile româneşti, în centrele de cercetare, care analizează dinamica teritorială, în ministere şi multe universităţi din Europa şi din alte părţi ale lumii.

V.S.: Acum, se impune o reevaluare a învăţământului geografic din România?

Vă întreb deoarece în spaţiul public s-a iniţiat o strategie de reducere a orelor dedicate geografiei şi istoriei naţionale. Care este realitatea?

Ioan IANOŞ: Aşa cum menţionam anterior, este necesară o reevaluare a modului, în care geografii îşi susţin propriul domeniu, inclusiv în învăţământul preuniversitar, precum şi în materie de structurare a unei strategii de promovare a atuurilor geo-grafiei, ca motor al formării caracterelor. În acelaşi timp, am constatat că nu există un dialog între geografi şi istorici pentru a demonstra decidenţilor, în materie de învăţământ, că „cine îşi uită istoria, pierde şi geografia”.

Ore mai puţine sau deloc pentru Geografie şi Istorie înseamnă sprijinirea unui proces de dezrădăcinare a populaţiei! Evident că globalizarea, generată de contrac-tarea timpului prin comunicarea rapidă şi de utilizarea limbii engleze, este un fenomen normal, dar care nu trebuie să conducă la procese de negare a propriilor rădăcini. Dimpotrivă noile oportunităţi, privind desfăşurarea unei activităţi la distanţă, facilitează procesul de revigorare a Localului şi Regionalului, inclusiv de diminuare a riscului ciocnirii dintre Regional şi Global.

Speranţa noastră este că realităţile mondiale şi crizele geopolitice existente vor defini mai clar strategii de revigorare naţională, în sensul bun al termenului, şi că vor determina decidenţii la prudenţă în reconfigurarea brutală a planurilor cadru pentru învăţământul preuniversitar.