Ionuţ MUTU^

Abstract. This article aims to offer an objective overview of different steps in the birth of a country, a region, a continent. The author presents historical events related to the relationships between Ukraine, Poland, Hungary and Rusia as they were.

As a parallel in time, in the present article I exposed the current animosities between the Ukrainian and the Russian states, Ukrainian and Hungarian states, as well as between the Ukrainian and Polish states, focusing on several hot points of dispute, which originate in the past centuries, related to the regime of extermination applied to Ukrainians during history. If in the Romanian version of the article I wrote about part of what happened to the Ukrainians, identified in those days as Zaporozhian Cossacks, facing the regime of their extermination by the despotic Polish Highness (Şleahta Poloneză), now I will focus on a less known episode in the Russian-Ukrainian relations, that had been passed under silence for over 350 years, by the Russian propaganda. Thus, in January 1660, when Danylo Vihovsky, one of the most important leaders of the Zaporozhian Cossacks, tried, leading the army, to take Kiev back from the Russian Strelits hands, he had the misfortune of falling into the hands of the Russian voivodes. The Hatman of the Zaporozhian Hetman was none other than Iurii Khmelnitskyi, son of the great Hatman Bohdan Khmelnitskyi, who died in 1657, the year that would trigger chaos in the medieval Ukraine, chaos that would last until 1687, the year of the enthronement of Hatman Ivan Stepanovychi Mazepa, a period known in medieval history as Ruina.

Returning to January 1660, the corpse of Danylo Vihovsky, mutilated by the Russian occupiers of Kiev, would be sent to Subotiv in conditions difficult to describe “his whole body was torn by blows of whips, his eyes removed from their sockets, which had been filled with silver, the ears turned inside out with the awl and filled with silver, wrote a Polish diplomat who happened to be in Subotiv. His fingers had been cut off and his legs slashed along the veins. In short, an indescribable barbarism.”¹. Danylo Vihovsky’s brother, the much more famous Hatman Ivan Vihovsky, the legendary leader of the Zaporozhian Cossacks, who had crushed the forces of the Russian voivodes Alexei in the battle of Konotop in June 1659 Trubetskoi, Simeon Pojarsky, who was joined by the forces of the traitorous Ukrainian Hatman Ivan Bezpaly, would have a similar end, in 1664, being executed by the same Polish nobility for treason, as he was at that time on the territory of the Polish-Lithuanian Union.

This is how the two greatest commanders of medieval Ukraine, who had been part of Bohdan Khmelnytskyi’s “Golden Generation”, died along with the no less well-known Zaporozhian Polkovnici Ivan Bohun, the Nechay brothers, Petro Doroshenko, the last to become the leader of the Hetmanate Zaporozhian, and others. Another episode of extraordinary cruelty, recognized today as an organized genocide, commonly known as the Ukrainian Holodomor, was carried out between 1932-1933, on the orders of Stalin. This Holodomor originates in a similar episode, between 1920-1921, due to the uprising of peasants in vast regions of Russia against the Soviets, this time the mastermind of the Russian Holodomor (by Holodomor we mean the extermination by starvation of large parts of the population) being none other than Lenin. On Lenin’s order, the regions revolted against his ridiculous orders would be pacified not only by arms, but also by starvation².

Stalin would follow Lenin’s example, carring on his conscience, (if we can use this term against him), in the short period of time mentioned above, more than 5,000,000 Ukrainians, that he exterminated (some historians even talk about 7,000,000 victims). Unfortunately, both the Russian Holodomor of 1920-1921 and the Ukrainian Holodomor of 1932-1933 remained in history, in addition to two great stains on the face of civilized humanity, and as two episodes that took the world back in times long gone, due to the acts of cannibalism that took place.

Aceste vremuri tulburi prin care trece statul ucrainean nu sunt altceva decât o continuare a câtorva efecte ce provin, din negura veacurilor, ca dispute ale vechilor state medievale ucrainene, grupate în jurul Hetmanşcinei Zaporojene, cu statele vecine – polonez, rus şi maghiar. Ironia sorţii face ca tocmai din aceste dispute să avem justificată prezenţa diverselor grupuri de etnici ucraineni pe teritoriul actualei Românii, indiferent că vorbim de huţulii veniţi în Maramureş începând cu jumătatea secolului al XIV-lea, contemporani cu descălecatul lui Dragoş în Moldova, de cei peste 100.000 de ruteni, cum mai erau numiţi ucrainenii în unele izvoare medievale, aduşi de Ştefan cel Mare în 1498 din regatul polon în Moldova, în urma expediţiei punitive îndreptate împotriva lui Ioan Albert, de urmaşi ai Kozacilor din Poltava, care au înfiinţat, ulterior înfrângerii Hatmanului Ivan Stepanovycy Mazepa, din 1709, şi a emigrării urmaşului său, Pylyp Orlyk, împreună cu o parte a Kozacimii rămase în viaţă, în actualele părţi ale României, ce făceau parte la acea dată din Ţara Românească şi Dobrogea începutului de secol XVIII, satul Letea³, respectiv, la scurtă distanţă ca timp a încă două sate, Poşta şi Teliţa, tot de către aceiaşi Kozaci care proveneau, într-o proporţie covârşitoare, din zona Poltava. Alt val de emigraţie ucraineană a fost, la câteva decenii distanţă de evenimentele relatate, constituit din aproximativ cincisprezece mii de Kozaci Zaporojeni, veniţi în Dobrogea ulterior anului 1775, an al desfiinţării, cu brutalitate, de către Ţarina Ekateryna a Rusiei, a Sicei Zaporojene de pe Nipru.

Revenind la tema acestui articol, trebuie menţionat că, în urma Seimului din anul 1569, care consfinţea constituirea Uniunii Statale Polono-Lituaniene⁴, Uniunea nou înfiinţată şi-a dorit să aibă în subordinea sa Kozacii Zaporojeni, care deveniseră o forţă de temut în Europa acelor vremuri. Tocmai de aceea au înfiinţat Registrul Kozacilor Înregistraţi, care a avut durata de existenţă perioada anilor 1572-1699. În dorinţa de a acapara teritoriile Kozacilor şi datorită dorinţei de a-i subjuga, inclusiv prin catolicizare forţată, au reuşit să îi determine pe aceştia din urmă să se răscoale, mai ales în perioada 1591-1648, pe bună dreptate, din dorinţa de a le fi respectate drepturile şi credinţa. Una din răscoalele care au fost înăbuşite în sânge de către despotica Şleahtă Poloneză a fost cea desfăşurată între anii 1594-1596, condusă de Severyn Nalyvayko şi Hryhory Loboda, aceste două căpetenii Kozăceşti fiind români la bază, pe numele lor româneşti Ion Nadabaicu şi Grigore Loboda. Destinul acestor eroi, ca şi al altor căpetenii implicate în răscoală, a fost unul tragic. „Pe Pavlo Nalavaiko l-au ars de viu la Varşovia, pe Ivan Ostreaniţea, ca şi pe alte treizeci de căpetenii căzăceşti, după chinuri groaznice, i-au sfâşiat în patru şi le-au împrăştiat trupurile prin toata Ucraina. Zinivii Bogdan şi fiul lui, Timofii, au fost împuşcaţi la Subotiv, lângă Cihrin, dar Czarnetski, hatmanul Coroanei, neputând să ia Cihrinul, din răutate, le-a ars cadavrele.⁵”

Un alt eveniment care avea să demonstreze continuarea a ceea ce putem denumi generic represiune nedreaptă, în forma continuată şi agravantă, a fost ceea ce a urmat răscoalei lui Semen Paly (Simeon Pâlăi pe numele său românesc), desfăşurată între anii 1702-1704 împotriva aceleaşi Şleahte Poloneze, când peste 10.000 de Kozaci Zaporojeni, luaţi prizonieri în urma Răscoalei, au fost executaţi de nobilimea polonă.

În paralel cu polonezii, începând cu jumătatea secolului al XVII-lea, ruşii au început o politică de cucerire şi asimilare a Hetmanşcinei Zaporojene, cu urmări care se resimt şi astăzi. Un episod deosebit de tragic a avut loc în luna octombrie a anului 1708, la Baturyna, capitala Hetmanşcinei Zaporojene de atunci. Astfel, ca represalii pentru revolta hatmanului ucrainean Ivan Mazepa împotriva ţarului rus Petru I, trupele ruse conduse de generalul rus Alexsandr Menshikov, având 20.000 de soldaţi, au asediat Sicea Baturyna, în care se aflau 7.000 de Kozaci Zaporojeni, conduşi de Polkovnikul Dmytro Checel (Dumitru Cecel pe numele său românesc), câteva sute de soldaţi suedezi conduşi de căpitanul Frediech Konigseck, plus tot atâţia civili. Asediatorii ruşi au pierdut 3.000 de soldaţi în timpul atacului, dar dintre cei aflaţi în cetate nu a existat niciun supravieţuitor. Populaţia civilă a fost exterminată, coman-dantul D. Cecel a fost tras pe roată, sfârşind în chinuri groaznice, iar ceilalţi conducători Kozaci au fost ţintuiţi pe cruce, ulterior decesului cadavrele lor aruncate în râul Sejm. „Pre nimene n-au cruţat, ce, până şi copiii de ţâţă sub sabie au pus, de cura sângele pre uliţe ca râurile”⁶. Construcţia oraşului Sankt-Petersburg, de exemplu, a însemnat pieirea a 30.000-40.000 de Kozaci, folosiţi ca muncitori, aceştia lucrând în condiţii mizerabile.

Dar Genocidul pentru care Rusia avea să intre definitiv în istorie, raportat la relaţiile cu Ucraina, s-a desfăşurat între anii 1932-1933, în timpul terorii staliniste, în ceea ce se numeşte astăzi în literatura de specialitate Holodomorul Ucrainean. Astfel, în această perioadă, un număr de peste 5.000.000 de civili ucraineni au murit prin înfometare, ajungând-se la acte de canibalism, inclusiv între rude de gradul 1⁷. Mai mult decât atât, câteva sute de etnici ucraineni din Dobrogea acelor ani, în majoritate descendenţi Zadunayskaya Sycy, au fost împuşcaţi de grănicerii bolşevici, doar pentru că au încercat să le dea de mâncare ucrainenilor înfometaţi din zona de graniţă a acelor ani, 1932-1933, care despărţea România de Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.

Anii celui de-al Doilea Război Mondial au adus o triplă încercare pentru armatele ucrainene, nevoite să lupte cu trei duşmani – rus, polonez şi maghiar. Dacă maghiarii au făcut prăpăd în Transkarpatia anului 1939, omorând peste 100.000 de mii de români şi ucraineni, sau la Koryukyv, în perioada 1-2 martie 1943, când au omorât 6.700 de civili, torturându-i îngrozitor, ulterior mutilându-le cadavrele, între organizaţia U.P.A. a naţionaliştilor ucraineni, gruparea Stepan Bandera şi Armya Krajowa, echivalentul ei polonez, au avut loc lupte de o ferocitate nemaiîntâlnită. O.U.N. se formase după încheierea Primului Război Mondial şi îşi făcuse simţită prezenţa încă din perioada interbelică prin pedepsirea celor care terorizau ucrainenii, un exemplu elocvent fiind lichidarea, în anul 1934, a ministrului de interne al Poloniei, Bronislaw Peracki, de către Grigori Mateiko⁸. În lagărele sovietice de după război aceiaşi banderişti aveau să facă ordine, lucru nemaiîntâlnit până în acel moment. A. Soljeniţîn în celebra lucrare „Arhipelagul Gulag” scria: „Nu ştiu cum a fost în alte părţi (înjunghierea informatorilor), dar la noi a început odată cu venirea unei etape din Dubivka ucraineni din Vest, membrii O.U.N. În momentul preferat, la cinci dimineaţa, când barăcile se descuiau de către gardieni izolaţi răzbunătorii mascaţi intrau încet în secţia vizată, se apropiau de priciurile vizate şi cu hotărâre îl omorau pe trădătorul care se trezise sau nu. La cinci mii de oameni câţi erau au fost omorâţi cam o duzină.⁹”

Rubilovka – aşa era denumit procedeul de executare a turnătorilor, funcţiona de minune…

Nota bene:

Comentariile legate de ilustraţiile următoare aparţin autorului acestui articol.

  Streliţii ţarului atacând Baturyna

Sursa: `Battle inside the Baturyn citadel`. Contemporary interpretation în Baturyn massacre which brought Russian Empire to rank of global powers and destroyed Ukrainian Cossack state recalled https://euromaidanpress.com/2021/11/20/baturyn-massacre-which-brought-russian-empire-to-rank-of-global-powers-and-destroyed-ukrainian-cossack-state-recalled/

Generalul rus Alexsandr Menshikov atacând zaporojenii, ucigând inclusiv civilii

Sursa: `Masacre in Baturyn` by painter Andrii Ivakhnenko, 2000. Baturyn Museum of Archaeology https://www.ucrainica.ca/our-projects/74#&gid=1&pid=38

Ţarul Petru primind raportul de la comandantul pedestrimii moscale,
raportat la începerea ţintuitului pe cruce a comandanţilor zaporojeni rămaşi în viaţă.

Sursa: https://twitter.com/Biz_Ukraine_Mag/status/1327282794825977858

  Polkovnicii zaporojeni ţintuiţi pe cruce la ordinele Ţarului Petru I

  Călăreţ rus pregătindu-se să omoare o mamă cu un copil,
scăpaţi după incendierea Baturynei

Persoană moartă de foame în timpul Holodomorului, anul 1933

Sursa: `Victims of famine`. Kharkiv, 1933. Photo from Cardinal Theodore Innitzer’s collection (Archives of the Diocese of Vienna). Photo taken by Eng. A. Wienerberger. Photo documents provided by prof. Vasyl Marochko (Institute of History of Ukraine, National Academy of Sciences of Ukraine). – TsDKFFA of Ukraine named after H.S. Pshenychnyi. It. coll. 5123. https://holodomormuseum.org.ua/en/archive/ holomodor-in-kharkiv-region-photo-by-alexander-wienerberger/