contraamiral fl. (rtr.) dr. Ion CUSTURĂ^

BAZINUL MĂRII NEGRE – GENERALITĂŢI

Cu toate că nu intră în categoria mărilor deschise, Marea Neagră, cu o lungime a litoralului de 4.000 km (distribuită astfel între riverani: Turcia 34%, Ucraina 31%, Rusia 15%, Georgia 7%, Bulgaria 7% şi România 6%), este o mare semideschisă prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele şi prin fluviile importante din regiune (Dunărea, Volga şi Donul) fiind legată direct de marile căi de comunicaţii şi coridoarele principale de la vest la est / sud-est, care unesc Europa Centrală cu Caucazul şi Asia Centrală, respectiv, de la nord la sud, bazinul baltic de bazinul mediteranean, prin sud-estul Europei.

Bazinul Mării Negre (BMN) este format din cele şase state amintite mai sus cu ieşire directă la Marea Neagră, însă nu poate fi tratat separat, fără a lua în calcul deja des-utilizata formulă a Zonei Extinse a Mării Negre / ZEMN, care include state din vecinătatea apropiată acesteia: Armenia, Azerbaidjan, Republica Moldova, neexistând însă un consens asupra delimitării clare a acestei zone. (vezi Fig. 1)¹

 Fig. 1 Zona Extinsă a Mării Negre

Încă de la începuturile consemnării istoriei în această parte a lumii, contextul geografic a conferit zonei Mării Negre un statut aparte, influenţat de o multitudine şi o varietate de evoluţii politice cu o anumită tentă contradictorie ca urmare a dualităţii ce a oferit atât avantaje, cât şi dezavantaje popoarelor şi mai apoi statelor care s-au format şi dezvoltat în acest areal: punte de legătură şi concomitent linie de demarcaţie între continente şi imperii care au promovat culturi, religii şi populaţii cu moduri de viaţă şi filosofii existenţiale diferite, cu profunde şi diverse conotaţii, unele din ele dintre cele mai sumbre. Perpetua confruntare dintre est şi vest a transformat această regiune într-o zonă de demarcaţie între marile imperii şi mai apoi marile puteri, ceea ce a determinat ca evoluţia geopolitică şi socială a acestei zone să fie caracterizată de răceală şi tensiuni, lupta pentru supravieţuire sau dominare dobândind valenţe covârşitoare în detrimentul demersurilor relaţionale constructive şi reciproc avantajoase. Marea Neagră a fost considerată când „lac turcesc”, când „lac rusesc”, funcţie de rezultatele confruntărilor bilaterale sau internaţionale şi a înţelegerilor încheiate în urma acestor confruntări.

În perioada Războiului Rece mai ales, trăsătura dominantă a profilului strategic al zonei Mării Negre şi a vecinătăţii acesteia a fost marcată de faptul că, în calitatea sa de graniţă fizică dintre două superideologii antagonice, aceasta nu a putut manifesta niciuna din trăsăturile sale bivalente. Autoreţinerea ar putea fi cel mai potrivit termen care să caracterizeze unilateral mediul geopolitic din această arie în perioada Războiului Rece, deşi în latura sa geografică au existat permanent posibi-lităţi cu implicaţii strategice şi economice: deschiderea către Europa continentală prin fluviul Dunărea, către Eurasia prin „Drumul Mătăsii” şi reţeaua de fluvii afluente Mării Negre, către Marea Mediterană – şi prin ea către Oceanul Atlantic, Golful Persic şi Oceanul Indian – prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele, către culoarele strategice ale petrolului şi gazelor naturale.

Angrenate în vâltoarea evenimentelor la scară planetară ce au urmat valului de frământări de după Războiul Rece, ţările din vecinătatea Mării Negre au fost ele însele actori activ angajaţi în scenariul reconfigurării scenei politice mondiale, majoritatea acestora aparţinând fostului segment totalitarist al blocului comunist, fie ca parte componentă a fostei URSS, fie ca acoliţi ai acesteia.

Până la momentul august 2008, când Federaţia Rusă a atacat Georgia, urmat de anexarea Crimeei în februarie 2014 şi culminând cu declanşarea agresiunii împotriva Ucrainei în februarie 2022, statele aparţinând bazinului pontic şi ZEMN au fost implicate şi angrenate în realizarea unui climat de securitate şi cooperare în această regiune, misiune nu tocmai simplă, dacă luăm în consideraţie zonele încă fierbinţi ce ar fi putut zgudui stabilitatea şi aşa nu tocmai consolidată: Caucazul, Transnistria şi Balcanii- „triunghiul de foc” al regiunii. Tabloul se poate completa cu disensiunile şi competiţia statelor riverane Mării Negre de a-şi impune interesele proprii în relaţiile cu ceilalţi, în primul rând în ceea ce priveşte împărţirea platoului continental şi implicit a Zonelor Economice Exclusive ale Mării Negre şi Mării Caspice, precum şi în dirijarea fluxului de petrol şi gaze naturale din zonele Mării Caspice şi Asiei Centrale. În Marea Neagră au fost identificate rezerve semnificative de petrol şi gaze naturale, iar Rusia, Ucraina, România şi Turcia şi-au declarat intenţiile şi chiar au demarat explorarea şi chiar exploatarea acestor resurse.

TURCIA, UN ACTOR MAJOR ÎN BAZINUL MĂRII NEGRE

Incontestabil Turcia este al doilea actor de importanţă majoră din Bazinul Mării Negre, după Federaţia Rusă, considerându-se de importanţă „regională plus”, a cărei influenţă este resimţită cu mult mai departe de acest bazin, în primul rând în Zona Extinsă a Mării Negre / ZEMN, dar şi mai departe de graniţele acestei zone, spre est până în proximitatea graniţelor cu China, spre sud până în Orientul Mijlociu, spre sud şi sud-vest în bazinul estic al Mării Mediterane şi la vest cu Uniunea Europeană (UE) prin Balcani. Mai mult decât atât, se pare că aspiraţiile Turciei de mare putere, moştenitoare a tradiţiilor imperiale otomane, depăşesc şi aceste graniţe invocând chiar un rol internaţional important, aşa cum afirma în 1998 generalul (rtr.) Nezihi Çakar, consilier principal al preşedintelui Suleyman Demirel: „Localizarea unică, economia de piaţă viguroasă, tradiţia foarte stabilă de cooperare cu Vestul şi marile puteri militare, a doua mare putere din NATO, după SUA, oferă Turciei statutul / rolul de jucător geostrategic major în cadrul relaţiilor interstatale la nivel mondial.”²

Atuurile principale ale Turciei în rolul său de jucător geostrategic important constau în:

– este a 37-a ţară ca suprafaţă totală (783.562 kmp), poziţionată geografic pe două continente: Europa (3% în Peninsula Balcanică) şi Asia (97% în Anatolia) înveci-nându-se cu opt ţări (Grecia şi Bulgaria la nord-vest; Georgia, Armenia şi Azerbaidjan la nord-est; Iran la est; Irak şi Siria la sud) şi trei mări (Marea Neagră la nord, Marea Egee la vest şi Marea Mediterană la sud şi sud-vest);

– deţine strâmtorile Bosfor şi Dardanele „cheia şi poarta” spre Marea Mediterană şi Oceanul Planetar ale statelor din Bazinul Mării Negre, un culoar economic important pentru traficul de mărfuri şi comerţul internaţional, fiind şi „custodele” şi garantul implementării Convenţiei de la Montreux din 1936, în virtutea acesteia gestionând mişcarea navelor militare spre şi dinspre Marea Neagră pe timp de pace şi pe timp de conflict militar;

– este tranzitată de cele mai importante gazoducte şi oleoducte care leagă bogatele rezerve energetice ale Bazinului Caspic de Europa de Vest, Baku – Tbilisi – Ceyhan;

– are o reţea de transporturi terestre (auto şi CF), aeriene şi maritime foarte bine dezvoltate şi conectate cu celelalte reţele similare regionale şi internaţionale, constituind şi din acest punct de vedere o punte importantă între Europa şi Asia;

– are o populaţie semnificativă de 84,78 milioane de locuitori (în 2021)³, deţinând un loc important (18) între statele lumii;

– are o economie dezvoltată, cu un PIB de 819 miliarde USD⁴, care-i permite să susţină o armată puternică şi modernă, precum şi o industrie militară competitivă, a doua ca mărime şi importanţă din NATO, după SUA;

– este membră fondatoare a ONU (1945), membră a NATO (1952), OSCE (1973), OECD (1961), OIC (1969), ECO (1985), BSEC (1992) şi G-20 (1999); a deschis negocieri de aderare la UE în 2005, având statutul de membru asociat din anul 1995.⁵

Majoritatea politicienilor şi economiştilor mondiali preocupaţi de studiile de geostrategie şi geopolitică, având în vedere considerentele enumerate anterior şi nu numai acestea, clasifică Turcia drept o putere regională semnificativă.

POSIBILITĂŢILE DE EXERCITARE A PRESIUNILOR GEOSTRATEGICE
DE CĂTRE TURCIA ÎN BAZINUL MĂRII NEGRE (BMN)

Fig. 2. Posibilităţile Turciei de exercitare a presiunilor geostrategice

Legendă:

1. Presiuni pentru Bazinul Mării Negre 2. Presiuni pentru alte zone de interes

presiuni majore

presiuni moderate

presiuni minore

presiuni nesemnificative

Aproape întotdeauna Turcia, conştientă de faptul că reprezintă o putere regională, a încercat să joace la cel puţin două capete în relaţiile dintre est şi vest, afirmându-şi din ce în ce mai mult postura sa independentă sau neutră, căutând să pozeze în arbitrul de care toţi au nevoie şi de care trebuie să asculte, obţinând în final avantaje economice şi sprijin politic în schimbul unor aşa-zise „concesii” pe care le-ar face faţă de taberele aflate în dispută, urmărind în permanenţă şi cu maximă perseverenţă îndeplinirea intereselor şi obiectivelor sale naţionale.

Din analiza tuturor atuurilor pe care le deţine Turcia în calitatea sa de „jucător” sau actor geostrategic regional, este evident faptul că deţinerea controlului Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele (pe care în continuare le voi numi generic Strâmtori) în calitate de custode al Convenţiei de la Montreux din 1936 este cea care îi oferă posibilitatea să pună presiuni evidente şi de mare impact în primul rând asupra fiecărei ţări din Bazinul Mării Negre (BMN) şi în al doilea rând asupra organismelor şi organizaţiilor regionale şi internaţionale din care acestea fac parte sau aspiră să facă parte, în principal UE, NATO, OSCE şi BSEC. Totuşi posibilele presiuni făcute de Turcia prin controlul navelor militare şi civile la trecerea prin Strâmtori, atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război pentru Bazinul M. Negre pot avea şi un efect de bumerang, putând afecta şi ţările adiacente Mării Egee, precum şi pe cele din estul Mediteranei, iar în ultimă instanţă chiar şi Turcia, care consideră că respectarea strictă a Convenţiei de la Montreux este crucială pentru securitatea sa naţională şi pentru menţinerea autonomiei sale strategice. Mai mult decât atât, în unele situaţii, Turcia a emis sau admis chiar unele „corecturi” prevederilor Convenţiei care au favorizat în special Federaţia Rusă / URSS în ceea ce priveşte tranzitul submarinelor ruseşti pentru operaţiuni în M. Mediterană, asigurarea sprijinului logistic în Siria începând cu 2015 prin companii private şi nave comerciale pentru operaţiunile din această ţară, iar anterior acordarea permisiunii de trecere a portavionului „Kiev” în 1976, URSS declarând că această navă este crucişător antisubmarin sau în 1981 când a permis trecerea portavionului „Amiral Kuzneţov”, de această dată nava fiind declarată crucişător greu purtător de avioane.⁶

Principalul mare actor ce poate fi afectat de presiunile Turciei prin interzicerea trecerii prin strâmtori a navelor militare la pace şi război, dar şi civile care pot fi implicate în operaţii militare în caz de conflict, pare a fi Federaţia Rusă / Rusia, care de departe este interesată să aibă deschise Strâmtorile pentru accesul în zonele sale de interes şi influenţă din Marea Mediterană, în special în părţile de est şi de sud ale acesteia, având în baza sa militară navală de la Tartus un cap de pod strategic pentru operaţiile militare din Mediterana şi Oceanul Indian. De asemenea, Rusia este foarte interesată şi pentru a menţine deschise rutele comerciale pentru traficul mare de mărfuri comerciale şi materii prime, în special de petrol din porturile sale de la M. Neagră şi M. Azov. Totuşi, presiunile exercitate de Turcia asupra Rusiei în M. Neagră sunt oarecum atenuate de dependenţa masivă a economiei turce de petrolul şi gazul rusesc – fiind de aproximativ 65%, şi de faptul că, atunci când pretenţiile ridicate de Turcia spre ţările NATO şi UE sunt temperate de acestea, Ankara încearcă să găsească „înţelegere” sau să le contrabalanseze prin orientarea cererilor de natură fie militară, fie economică spre Rusia.

Prezenţa militară sporită a Rusiei în M. Neagră şi în zonele adiacente după anexarea Crimeei şi mai ales înainte de începerea agresiunii împotriva Ucrainei a ridicat multiple semne de întrebare şi pentru Turcia, care a considerat că inclusiv securitatea sa ar putea fi pusă în pericol, mai ales că dat fiind modernizarea forţelor navale, aeriene şi terestre ruseşti cu rachete de croazieră hipersonice de ultimă generaţie ar fi putut lovi orice ţintă navală sau terestră pe o rază de până la 2.000 de km, deci şi capitala Ankara sau Istanbulul într-un timp extrem de scurt, care ar putea să nu-i ofere timpi suficienţi de reacţie pentru a se apăra. Turcia a continuat să fie precaută în ceea ce ar însemna o luare de poziţie fermă şi o confruntare făţişă cu Rusia, căutând o apropiere mai mare şi o abordare comună cu aliaţii săi tradiţionali din NATO, în special cu SUA, chiar dacă relaţiile cu aceasta se răciseră oarecum datorită achiziţionării de sisteme de apărare antiaeriană S 400 şi alte mijloace de luptă terestră ruseşti, apoi datorită aşa-zisei încercări de „lovitură de stat” şi crizei bazei militare americane cu depozite de încărcături nucleare de la Incirlik⁷, pregătindu-se pentru o posibilă competiţie strategică regională de durată.

Odată cu izbucnirea şi escaladarea războiului din Ucraina, rolul tradiţional al Turciei de menţinere a echilibrului între Rusia şi NATO s-a complicat şi a consolidat percepţia Ankarei cu privire la importanţa sa pentru Organizaţia Nord Atlantică. Principala preocupare a Turciei a fost să evite implicarea directă în conflict şi de a se folosi atât de relaţiile sale cu Moscova, cât şi de cele cu Kievul pentru a se poziţiona ca mediator. Nu a luat o poziţie clară de a condamna Rusia pentru invazie, dar a continuat livrarea de armament de ultimă generaţie cu drone Bayraktar, construirea unei fabrici de astfel de drone în Ucraina şi menţinerea contractelor de construcţie a unor nave de luptă moderne pentru aceasta. Un alt exemplu demn de luat în seamă îl constituie implicarea Turciei în intermedierea şi garantarea acordului de export de cereale din porturile ucrainene, „Black Sea Grain Initiative”, prin culoarul special creat în acest scop printr-un acord între părţi mediat de ONU şi Turcia, care a stabilit un centru de coordonare maritimă la Istanbul (JCC), marina turcă fiind însărcinată cu aplicarea acestuia şi însoţirea navelor cu cereale pe timpul deplasării prin culoar.⁸ De asemenea, Turcia s-a implicat şi a jucat un rol determinant în negocierea unui schimb de prizonieri în septembrie 2022, dar oficialităţile turce au afirmat în repetate rânduri că aliaţii lor occidentali din NATO nu apreciază la adevărata valoare sprijinul acordat Ucrainei şi rolul diplomatic major al Turciei în acest conflict.

Autorităţile turce recunosc acum că războiul din M. Neagră a făcut imposibilă opţiunea sa tradiţională pentru o abordare în comun a securităţii între statele riverane Mării Negre. De fapt nici iniţiativele anterioare de cooperare şi creştere a încrederii în M. Neagră, cum ar fi „BLACKSEAFOR” sau „BLACKSEA HARMONY” nu au avut rezultatele scontate, mai mult decât atât, i-au oferit Rusiei posibilitatea de a-şi crea o imagine cât mai completă asupra posibilităţilor reale ale statelor participante prin culegerea de informaţii „direct de la sursă” şi probabil şi întărirea şi înnoirea contin-gentului şi aparaturii de „intelligence” din aceste state. Am putea exemplifica aceasta prin agresiunea asupra Georgiei, care s-a produs în anul 2008, pe timpul activării „BLACKSEAFOR”, iar reacţia celorlalte state partenere a fost nulă. Despre ce încredere mai putea fi vorba când la şapte ani de la demararea şi desfăşurarea „cu surle şi trâmbiţe” a acestei iniţiative unul dintre statele membre a agresat alt stat membru al iniţiativei, care de fapt „s-a stins” după a zecea aniversare din 2011? Nu doresc să dau alte amănunte, dar un exemplu clar despre atitudinea reprezentanţilor ruşi îl constituie faptul că încercau / forţau de fiecare dată nota pe timpul activităţilor im-portante de planificare şi execuţie (la unele am participat în mod direct) folosind limba rusă pentru discuţii, limba oficială fiind engleza, iar la un moment dat chiar şi o parte dintre ofiţerii turci se mai exprimau în limba rusă. În aceeaşi ordine de idei, se pare că Turcia nu mai poate să-şi menţină încrederea în Rusia ca partener pe care se poate baza în regiune, mai ales că aceasta a susţinut separatismul în Cipru şi în Georgia şi a anexat Crimeea, ceea ce a condus la reconsiderarea poziţiei Turciei faţă de securitatea din Bazinul Mării Negre şi la redefinirea relaţiei sale cu Rusia.

În ceea ce priveşte relaţiile cu ţările membre ale NATO şi UE, Bulgaria şi România, presiunile pe care Turcia le poate exercita asupra lor par a fi minimale şi nesemni-ficative, în raport cu cele orientate spre Rusia. Totuşi, luând în considerare ameninţările Rusiei asupra NATO, în consecinţă şi asupra celor două state situate în flancul sudic, şi necesitatea susţinerii acestora de către celelalte state ale alianţei, conform Art. 5 din Convenţie, în cazul unei agresiuni dinspre mare asupra acestora, fac imposibilă sprijinirea lor dinspre mare ca urmare a efectelor Convenţiei de la Montreux şi a restricţiilor impuse de Turcia, sporindu-le în mod considerabil vulnerabilităţile. Posibilităţile de reacţie modeste ale celor două state în ceea ce priveşte respingerea unei eventuale agresiuni dinspre mare din partea Rusiei sunt evidente, iar întărirea lor cu mijloace de luptă pe mare este imperios necesară şi părea a fi irealizabilă în condiţiile închiderii Strâmtorilor. Singura soluţie viabilă în acest moment ar fi sprijinul direct al Turciei ca membru NATO cu forţele sale navale, singurele care ar putea conta în prezent într-o confruntare cu cele ale Rusiei, dar este greu de crezut că Turcia s-ar angaja într-un astfel de demers. O recentă mutare strategică pentru sprijinul acestor state, şuntând într-o oarecare măsură efectul închiderii Strâmtorilor, este intenţia de cumpărare de la Fondul Grec de Utilizare a Activelor Private (HRADF) a 67% din portul Alexandroupolis din nordul Greciei, lângă graniţa cu Turcia şi Bulgaria, de către două companii americane interesate de afacere. Acest port are o importanţă strategică pentru companiile americane, cu disponibilitatea acestora de a oferi facilităţi mari pentru trupele americane şi NATO. Înfiinţarea unei baze SUA – NATO în portul Alexandroupolis poate asigura un hub energetic şi poate servi drept punct de exercitare a presiunii asupra Rusiei, blocând-o în Marea Neagră dacă Turcia nu-şi va respecta responsabilităţile sale faţă de NATO în orice potenţial conflict împotriva Rusiei. Pe lângă conducta Interconnector Grecia-Bulgaria şi conducta Trans-Adriatică aflate în regiunea portului, este pregătită şi o a treia conductă. Acest lucru ar transforma Tracia, regiunea portului Alexandroupolis, într-un adevărat centru energetic. Pornind de la această nouă bază, NATO intenţionează să construiască o conductă militară pentru combustibil, care va pleca de la Alexandroupolis, va traversa Bulgaria şi va ajunge, cel mai probabil, în apropierea bazei americane Mihail Kogălniceanu din estul României, scrie publicaţia grecească Proto Thema, citată de Rador. Conducta va deservi atât Grecia, cât şi Bulgaria şi România şi va fi construită în cadrul măsurilor pe care Alianţa le ia pentru a contracara ameninţarea rusească, deoarece obiectivul său principal va fi alimentarea cu combustibil a forţelor NATO care îşi au baza în cele trei ţări, în special bazele NATO din Bulgaria şi România.⁹ Materializarea acestui proiect ar putea induce Turciei teama că, odată cu sporirea capabilităţilor celor două state aliate, rolul şi postura sa de lider NATO în Marea Neagră s-ar diminua în mod considerabil.

Deşi UE este o piaţă importantă pentru resursele energetice din regiune şi un actor major în dezvoltarea economică, precum şi în gestionarea conflictelor civile, nu este un jucător important în ceea ce priveşte securitatea regiunii. Până acum, UE nu şi-a arătat ambiţia şi nici nu a creat condiţiile instituţionale sau materiale pentru a juca un rol real în Zona Extinsă a Mării Negre şi, implicit, a Mării Caspice, Europa neavând încă o strategie, cu atât mai puţin o prezenţă activă în Marea Neagră. Cele două politici separate ale UE, Parteneriatul Estic şi Politica Europeană de Vecinătate, au rămas la stadiul de documente fără valoare practică, fără măsuri concrete şi utile în contextul actual, care ar trebui coordonate şi integrate într-o politică strategică europeană cuprinzătoare. Desfăşurările maritime sunt slab reprezentate în raport cu desfăşurarea forţelor terestre în România, care se traduce prin faptul că nu se profită deplin de poziţia cheie a României, dar şi a Bulgariei ca state litorale ale Mării Negre.

Presiuni deosebite au fost făcute de Turcia asupra UE jucând cartea migraţiei masive datorată războiului din Siria, pe de o parte pentru a accelera obţinerea calităţii de membru cu drepturi depline în organizaţie, iar pe de altă parte pentru a obţine compensaţii financiare consistente, aproape duble faţă de „Angajamentul EU – Turcia din martie 2016”referitor la migraţie.¹⁰ Practicând o formă de „şantaj” cam deplasată faţă de acordul iniţial, prin aceste presiuni care s-au dovedit a fi destul de eficiente, efectele lor au fost resimţite şi în România şi Bulgaria, care s-au confruntat cu câteva valuri importante şi neaşteptate de imigranţi pe mare, iar în Bulgaria chiar şi pe uscat.

Începerea explorării şi exploatării resurselor energetice de petrol şi gaz din bazinul de vest al M. Negre de către România şi Bulgaria în Zonele Economice Exclusive (ZEE) proprii se pare că a dat un imbold autorităţilor turce pentru a se înscrie în această cursă încercând să accelereze procesul de explorare şi exploatare în ZEE proprie, adiacentă celorlalte două. Lentoarea cu care acţionează cele două ţări pentru a finaliza extracţia acestor resurse a determinat Turcia să facă paşi mari şi în curând să devină prima ţară care va începe extracţia în această parte a Mării Negre, devansând astfel România şi Bulgaria. În această competiţie, datorită posibilităţii de migrare a resurselor din zonele neexploatate către zonele în care se începe exploatarea, există posibilitatea ca cei care încep mai târziu exploatările să nu mai beneficieze de întreaga cantitate de petrol şi gaz descoperită sau evaluată iniţial prin explorări, ceea ce trebuie să dea de gândit autorităţilor române şi bulgare, care tergiversează prea mult extracţia acestor bogăţii care ar permite o uşurare a „poverii energetice” şi un pas mare spre independenţa energetică, cel puţin pentru România. Practic, am putea spune că prin aceasta Turcia exercită „o presiune pozitivă” asupra autorităţilor şi sectorului energetic al celor două ţări, forţându-le să grăbească procesul de extracţie al gazului şi petrolului din ZEE proprii. Totuşi trebuie avut în vedere interesul manifestat de aceasta pentru prospecţiuni şi exploatarea zăcămintelor de petrol şi gaze din Bazinele de Est şi Sud-Est ale Mediteranei, precum şi pentru tranzitarea resurselor din M. Caspică prin coridorul transcaucazian pentru a fi distribuite către ţările vestice.

În ceea ce priveşte celelalte state din BMN, Georgia, Ucraina şi, printr-o oare-care extensie, Moldova, care are acces la M. Neagră prin portul dunărean Giurgiuleşti, presiunile geostrategice pe care le poate exercita Turcia asupra acestora nu sunt încă foarte evidente şi nici de o importanţă majoră în ecuaţia geostrategică a regiunii. Moldova şi Ucraina în prezent sunt oficial ţări candidate la UE, în timp ce Georgia îşi păstrează statutul oficial de „solicitant”, datorită temerilor referitoare la posibilitatea revenirii ţării pe o cale democratică,. Toate trei ţările fac parte din programul Parte-neriatului estic al UE şi au acorduri de asociere cu aceasta. Turcia este ţară candidată la UE din 1999, dar progresele în acest sens din ultima perioadă sunt nesemnificative. Georgia a încercat să adere la NATO din 2008, dar reţinerile Franţei şi Germaniei au blocat orice progres clar în această direcţie. Ucraina aflată în plin război cu Rusia, în octombrie 2022, a cerut oficial aderarea la NATO, dar posibilitatea de a fi acceptată în alianţă sunt foarte reduse din moment ce încă este parte beligerantă. Deşi Moldova nu şi-a declarat oficial intenţia de a adera la NATO, un înalt oficial a declarat recent că aceasta ar putea lua în considerare o cale de accedere în alianţă.¹¹ Posibilitatea aderării acestor state la NATO şi la UE ar putea genera anumite presiuni din partea reprezentanţilor turci la negocierile de aderare, având în vedere că Turcia ar putea să solicite statutul de membru cu drepturi depline în UE, invocând faptul că a fost prea mult timp ţinută „în antecameră”, în timp ce state foste comuniste au fost deja admise cu acest statut înaintea sa sau să ceară alte tipuri de compensaţii pentru a fi de acord în această privinţă. Dintre cele trei ţări amintite anterior, se pare că Ucraina a fost şi ar putea fi afectată de presiunile pe care le-ar putea pune Turcia asupra sa, în special prin închiderea Strâmtorilor, atât prin blocarea sprijinului pe care statele NATO şi UE l-ar fi putut asigura acesteia în vederea susţinerii războiului împotriva Rusiei, cât şi prin blocarea traficului maritim pentru exportul de materii prime, în special cu cereale destinate ţărilor vestice şi comerţului mondial, chiar dacă acestea ar putea fi blocate şi numai din cauza operaţiilor militare desfăşurate pe mare, în aer şi pe uscat în apropierea porturilor şi a căilor de comunicaţii maritime şi fluviale. Faptul că Turcia, în ciuda repetatelor intervenţii ruseşti, şi-a menţinut poziţia în ceea ce priveşte derularea contractului încheiat cu Ucraina anterior declanşării invaziei ruse, referitor la vânzarea de drone Bayraktar şi construcţia unei fabrici pentru producerea acestor drone care s-au dovedit foarte eficiente pe timpul conflictului, precum şi implicarea în deschiderea culoarului de transport al grânelor prin M. Neagră arată că Turcia îşi urmăreşte constant interesele în regiune, indiferent de actorul statal pe care exercită sau de pe care schimbă exercitarea presiunii.

Oricum, trebuie avut în vedere faptul că la un anume moment potenţialul geostrategic de exercitare a presiunilor în toate direcţiile de interes de către Turcia este o mărime constantă şi rezultă clar că, cu cât presiunile exercitate sunt mai mari în BMN, cu atât se diminuează mai mult posibilităţile de a exercita presiuni în celelalte sfere de interes cum sunt Marea Egee / Cipru / Grecia / Balcanii, Bazinul de Est / Sud–Est al Mării Mediterane şi Orientul Apropiat / Siria / Irak / Iran şi, ca urmare, când se analizează posibilităţile de manifestare a presiunilor geopolitice, trebuie avută în vedere situaţia în acest întreg context la momentul respectiv.

CONCLUZII

1. Turcia rămâne un actor de importanţă geostrategică majoră în Bazinul Mării Negre, al doilea ca putere după Federaţia Rusă şi singurul care contează în prezent pentru a contrabalansa din perspectiva NATO prezenţa şi agresivitatea Rusiei în această zonă, dar care încercând să-şi afirme postura independentă sau neutră „joacă la două sau mai multe capete” pentru a-şi îndeplini interesele şi obiectivele naţionale.

2. Atuurile geostrategice principale ale Turciei, care pot fi folosite pentru exerci-tarea de presiuni în BMN, sunt: localizarea unică pe cele două continente Europa şi Asia deţinând şi Strâmtorile Bosfor şi Dardanele, cheia ieşirii din BMN spre M. Mediterană şi Oceanul Planetar; este „custodele” şi garantul im-plementării Convenţiei de la Montreux din 1936, în virtutea acesteia gestionând mişcarea navelor militare spre şi civile dinspre Marea Neagră pe timp de pace şi pe timp de conflict militar; are o economie de piaţă dezvoltată care-i permite să menţină o armată modernă, bine antrenată şi dotată şi o industrie militară competitivă, fiind a doua mare putere din NATO; tradiţia de cooperare cu Vestul şi marile puteri militare şi statutul de membru al unor organizaţii internaţionale şi regionale importante, în cadrul cărora este foarte „vocală”, mai ales când trebuie să-şi afirme sau să-şi apere interesele; are o reţea de transporturi terestre (auto şi CF), aeriene şi maritime foarte bine dezvoltată şi conectate cu celelalte reţele similare regionale şi internaţionale, constituind şi din acest punct de vedere o punte importantă între Europa şi Asia.

3. Rolul tradiţional al Turciei de menţinere a echilibrului între Rusia şi NATO s-a complicat şi a consolidat percepţia Ankarei cu privire la importanţa sa pentru Organizaţia Nord Atlantică, odată cu începerea războiului ruso-ucrainean, principala sa preocupare fiind să evite implicarea directă în conflict şi să se folosească atât de relaţiile sale cu Moscova, cât şi de cele cu Kievul pentru a se poziţiona ca mediator.

4. Principalul mare actor din BMN ce poate fi afectat de presiunile Turciei în principal prin interzicerea trecerii prin strâmtori a navelor militare la pace şi război, dar şi civile care pot fi implicate în operaţii militare în caz de conflict, pare a fi Federaţia Rusă / Rusia, care de departe este cea mai interesată să aibă deschise Strâmtorile pentru accesul în zonele sale de interes şi influenţă din Marea Mediterană, şi mai departe în Oceanul Indian; Turcia manifestă faţă de aceasta anumite reţineri, mai ales din motive economice (dependenţa mare de petrolul şi gazul rusesc), dar şi pentru faptul că foloseşte relaţia cu Rusia pentru obţinerea de avantaje în raport cu NATO şi UE.

5. Referitor la ţările membre ale NATO şi UE din BMN, Bulgaria şi România, pre-siunile pe care le-ar putea pune Turcia asupra lor par a fi minimale şi nesem-nificative, în raport cu cele orientate spre Rusia, dar, luând în considerare ameninţările Rusiei asupra NATO, în consecinţă şi asupra celor două state situate în flancul sudic, coroborate cu necesitatea susţinerii acestora de către celelalte state ale Alianţei în cazul unei agresiuni dinspre mare, fac aproape imposibilă sprijinirea lor dinspre mare, ca urmare a efectelor Convenţiei de la Montreux şi restricţiilor impuse de Turcia, sporindu-le astfel în mod considerabil vulnerabilităţile.

6. În ceea ce priveşte celelalte state din BMN, Georgia, Ucraina şi, printr-o oarecare extensie, Moldova, presiunile geostrategice pe care le poate exercita Turcia asupra acestora nu sunt încă foarte evidente şi nici de o importanţă majoră în ecuaţia geostrategică a regiunii, însă ar putea fi afectate de atitudinea Turciei în mod deosebit în procesul de aderare la NATO şi chiar la UE. Ucraina poate fi afectată în mod deosebit în cazul închiderii Strâmtorilor sau a căilor de comu-nicaţie în M. Neagră pentru comerţul maritim cu cereale şi alte materii prime.

7. Când se analizează posibilităţile de manifestare a presiunilor geopolitice pe care Turcia le poate exercita la un anumit moment în BMN, trebuie avută în vedere situaţia într-un context mai amplu, analizând şi posibilităţile de a exercita în acel moment presiuni în celelalte sfere de interes cum sunt Marea Egee / Cipru / Grecia / Balcanii, Bazinul de Est / Sud-Est al Mării Mediterane, Orientul Apropiat / Siria / Irak / Iran şi Bazinul M. Caspice.