„Omenirea trebuie să pună capăt războiului, altfel războiul pune capăt omenirii”.
J.F. Kennedy

prof. univ. dr. Stan PETRESCU^

Congresul cel lung şi vesel de la Viena s-a desfăşurat între anii 1814 şi 1815 şi a fost ca un fel de Summit al zilelor noastre, unde au participat ambasadorii statelor monarhice europene. Evenimentul de atunci a fost prezidat de marele diplomat austriac Klemens von Metternich. Contextul politico-militar general l-a constituit semnarea Tratatului de la Paris din mai 1814, anul fatidic al înfrângerii Franţei napoleoniene, punându-se astfel capăt unui şir neîntrerupt de războaie care s-a întins aproape 25 de ani. Participanţii la Congres şi-au stabilit drept obiectiv principal identificarea unei soluţii pentru asigurarea unei păci durabile în Europa, concomitent cu rezolvarea unor consecinţe spinoase apărute după încheierea războaielor generate de Revoluţia Franceză de la 1789 şi a celor napoleoniene. Aşadar, obiectivele Congresului vizau reinstaurarea ordinii vechilor regimuri absolutiste, refacerea vechilor frontiere şi redimensionarea marilor puteri, astfel încât să fie capabile să se contrabalanseze reciproc şi, prin aceasta, să asigure păstrarea păcii, în spirit westfalian, respectându-se acele principii ale unui drept internaţional modern, precum cel al suveranităţii naţionale şi autodeterminării politice, cel al egalităţii între state sau cel al neintervenţiei.

Franţei post napoleoniene i-a scăzut la maximum „libidoul teritorial”, pierzând toate cuceririle sale, în vreme ce Prusia, Imperiul Austriac şi Imperiul Ţarist au câştigat teritorii importante.

La o sută de ani de la Congresul de la Viena izbucneşte un alt război, numit Războiul cel Mare sau Războiul Neamurilor, de fapt un război cu întindere globală, poate cel mai mare din istorie, declanşat pe spaţiul Europei creştine, război care s-a întins pe durata a patru ani, mai precis de la 28 iulie 1914 până pe 11 noiembrie 1918.

Lumea începutului de secol XX era convinsă că acest Prim Război Mondial are un caracter pur militar şi că va fi de scurtă durată, opinie justificată de faptul că războiul se tehnicizase excesiv şi că armamentele moderne dispuneau de o putere de foc enormă. Ultimul împărat al Imperiului German, Wilhelm al II-lea, încoronat în oraşul lui Immanuel Kant, Königsberg, Kaliningradul de astăzi, monarh considerat a fi prin-cipalul vinovat al declanşării acestui dezastros război, a lăsat, peste timp, o ironică şi amară promisiune făcută soldaţilor săi şi anume „că de Crăciunul 1914 vor fi la casele lor. Într-adevăr au fost acasă de Crăciun, puţinii ce au supravieţuit măcelului, dar în 1918!”¹.

Cu toată înzestrarea tehnică deosebită, acest război, socotit de unii că se va termina în câteva săptămâni, s-a transformat într-un război de poziţii, de uzură şi de lungă durată, soldat cu sute de mii de morţi, cu linia frontului demarcată precis şi cu fortificaţii adânci şi foarte lungi, extrem de costisitoare. „Voci autorizate ca aceea a senatorului Humbert striga, în plin senat francez: „des canons, de munitions!”²

Să facem un arc peste timp şi să privim în teatru de operaţii al războiului ucraineano-rus (slavo-slav), început la 24 februarie 2014. Agresorul, Federaţia Rusă, prin Preşedintele acesteia, Vladimir Putin, fără nicio declaraţie de război, a lansat o „operaţiune militară specială”, de fapt o acţiune militară de scurtă durată în Ucraina, pentru a-i salva pe ruşi, vorbă să fie, de pericolul nazist al fraţilor ucraineni. Întreaga lume cunoaşte, după un an de război, că propaganda rusă, diseminată la scară globală, a avut drept scop ascunderea unei invazii în toată regula, fără declaraţie de război, armata rusă contând pe un război de scurtă durată, dar care s-a transformat într-unul de lungă durată. Rusia, nefiind ameninţată în niciun fel, a declanşat un război de agresiune, bazat pe o doctrină imperială cu scopul de a reface fosta URSS, bineînţeles cu aducerea Ucrainei sub ascultarea Kremlinului. Din nefericire pentru Rusia, starea de confruntare s-a stabilizat într-un război de poziţii şi de lungă durată, pe o linie a frontului de o mie de kilometri.

Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, războaiele nu mai sunt izolate, iar pe câmpul de bătaie nu se află doar soldaţi, căci războiul s-a generalizat, angajân-du-se în confruntare toate forţele materiale, spirituale şi morale ale statelor, economia, infrastructura industrială şi de transport, cercetarea ştiinţifică, resurse financiare lărgite, populaţia, administraţia, resursele diplomatice, teritoriul cu toată geografia sa, toate categoriile de forţe militare terestre, navale, aeriene, cosmice, un război de tip reţea, digitalizat şi consumator de resurse uriaşe. Însă drama cumplită, pentru uma-nitate, este aceea că distrugerile sunt catastrofale şi că morţii războaielor generalizate, într-o proporţie uriaşă, sunt din rândul populaţiei civile şi nu din rândul militarilor.

O mare putere globală şi regională, sau o alianţă de state cu economii dezvoltate vor avea posibilitatea să reziste într-o confruntare cu un adversar pe măsură, ba-zându-se pe două capacităţi naţionale esenţiale necesare ducerii acţiunilor de luptă moderne: Potenţialul de război şi Potenţialul militar.

Potenţialul de război³, se defineşte ca fiind totalitatea posibilităţilor de care dispune un stat la un moment dat şi în perspectivă pentru a susţine efortul de război. În estimarea sa, se au în vedere posibilităţi şi factori de ordin economic, tehnico-ştiinţific, demografic, militar, moral şi cultural.

Potenţialul militar⁴, se referă la totalitatea forţelor şi mijloacelor de luptă armată pe care un stat le poate destina purtării războiului. În ducerea acţiunilor militare moderne, Potenţialul militar al unei naţiuni (efectivele de luptă, calitatea armamentului şi tehnicii de luptă, logistica, moralul luptătorilor, calitatea cadrelor de comandă, organizarea eşaloanelor de luptă, coeziunea şi disciplina militară, gradul de pregătire pentru luptă, concepţia ducerii acţiunilor militare, pregătirea populaţiei şi a terenului pentru apărare) a devenit indispensabil şi hotărâtor în obţinerea victoriei. Punând în balanţă Potenţialul militar al unei ţări, cu scopul politic urmărit de comanditarii săi, la începutul confruntării, acesta, funcţie de ritmul luptei, se consumă rapid şi el poate fi realimentat şi întreţinut cu mijloacele de luptă necesare numai prin contribuţia masivă a Potenţialului de război al ţării.

Ciocnirile dintre marile puteri globale şi regionale, sau dintre acestea şi alianţele de state, funcţie de caracterul războiului, se produc, de fapt, între Potenţialele de război ale acestora. Componentele principale nu sunt doar capacitatea industrială, înalta tehnologie şi cercetarea ştiinţifică, ci şi capacitatea statului major economico-administrativ de a gestiona resursele şi moralul în totalitatea lor, cum să motiveze întreaga populaţie pentru a înţelege că ducerea războiului este justă şi necesară, cum să direcţioneze ponderea economiei naţionale către efortul de război în scopul producerii şi menţinerii la scară înaltă a Puterii militare / de luptă.

Odată cu supertehnicizarea rapidă a războiului şi introducerea înaltei tehnologii în maşinăria de război dornică de hemocataclism, odată cu amplificarea capacităţii de cunoaştere a câmpului de luptă prin introducerea metodelor moderne ale intelligence-ului militar, odată cu digitalizarea câmpului de luptă şi creşterea uriaşă a costurilor în pregătirea soldatului modern, conceptul de Potenţial de război a căpătat o importanţă şi o utilitate dusă la extrem.

Conceptul de Potenţial de război este un instrument conceput pentru a ne ordona cunoştinţele despre ceea ce pot face unele naţiuni puternice din punct de vedere militar, sau ce nu pot face cele slabe din acelaşi punct de vedere.

Potenţialul de război, oricât de consistent şi puternic ar fi, are totuşi nevoie de un timp de gestaţie destul de lung, în condiţiile unei economii moderne, până când aceasta poate să susţină cu deplină forţă Potenţialul militar. În tot acest interval, Potenţialul militar naţional trebuie să dispună de un lanţ de aprovizionare logistică, asigurat încă din timp de pace, să purceadă la o alianţă puternică militară cu alte state, să aibă resurse diplomatice credibile, susţinute şi pozitive, care să facă faţă până la completa asigurare şi valorificare a tuturor resurselor ce alcătuiesc Potenţialul de război. În caz contrar, acesta, oricât de mare ar fi, dacă nu este pe deplin organizat şi suficient de bine gestionat, riscă să fie capturat de adversar, în dinamica războiului şi folosit în contra propriei naţiuni.

Dacă pentru o victorie rapidă, în război, Potenţialul militar este hotărâtor, pentru războiul de lungă durată cheia de boltă o constituie Potenţialul de război, aşa cum este conceput, reprezentând combustia din care forţa militară îşi trage energia ce poate fi mobilizată în timp de război sau pe timpul stării de tensiune şi criză internaţională.

Potenţialul militar, foarte pe scurt, se poate defini prin cei mai importanţi factori ai săi cum ar fi cantitatea de forţe armate, gata pentru luptă, aflate sub drapel, alături rezervele de mobilizare în forţă vie, tehnică şi materiale aflate în stocuri încă din timp de pace, cultivarea moralului trupei, pregătirea teritoriului naţional pentru apărare şi nu în ultimul rând accederea ţării la alianţele politico militare pentru securitate şi apărare colectivă.

De exemplu, moralul soldatului american este dat de trei dimensiuni ale sale, extrem de importante în cultura anglo-saxonă: money, meal şi mail. Adică dacă soldatul are bani, hrană şi corespondenţă cu familia, are şi potenţial de luptă.

În ceea ce priveşte factorii Potenţialului de război, pot fi menţionaţi cei mai importanţi şi anume: factorul demografic, indispensabil şi întotdeauna hotărâtor, factorul tehnico-ştiinţific (dirijarea şi sprijinul industriilor de război cu prioritate), factorul economico-financiar, factorul geopolitic şi moralul naţiunii.

În general, naţiunile civilizate, au suficientă înţelepciune să se pregătească pentru războaiele viitorului şi viitoarele războaie cu mult timp înainte de apariţia evenimentului numit război, să promoveze o politică atentă de dotare, pregătire şi înzestrare a armatei naţionale, de armonizare a tuturor forţelor şi resurselor de luptă, să cultive parteneriate strategice solide cu state puternice şi să acceadă în alianţe politico-militare defensive. Iar în materie de Potenţial militar, conducerea politico-militară strategică a ţării trebuie să aibă datoria de onoare sfântă de a înfiinţa co-mandamente active şi capabilităţi militare operative în măsură să prevină, cu orice sacrificii, încercarea vreunui adversar potenţial de a diminua, prin ocupare, patrimoniul nostru naţional, deoarece orice încălcare a teritoriului naţional conduce la diminuarea Potenţialului de război. Chiar şi tentativa trebuie de îndată reprimată.

Apariţia bombei atomice, cu aproape trei sferturi de secol în urmă, a constituit arma supremă a Potenţialului său militar american, descins din cea mai puternică economie de război a lumii, armă care a decis victoria SUA pe câmpul global de luptă, dar care a ridicat şi întrebarea dacă această scurtă istorie a ei s-a încheiat sau nu. După utilizarea celor două bombe atomice la Hiroşima şi Nagasaki, în zilele fatidice ale lumii de 6 şi 9 august, 1945, s-a intrat într-un Război Rece, al cărui sfârşit, la anul 1991, a prevestit fizionomia mult aşteptatului tip de război al începutului mileniului trei – cel nuclear.

Mijloacele militare moderne de luptă reprezintă acele instrumente prin care naţiunile încearcă să soluţioneze conflictele internaţionale, conflicte care se reduc la apărarea zonelor de influenţă, unde identificăm, de fapt, punctele de convergenţă ale unor interese politice, militare şi economice. Astăzi, puterea fiecărei naţiuni, se măsoară în termeni de unităţi de forţă cantitative identice, iar puterea unei anumite naţiuni fie mare, fie mică o putem estima doar analizându-le în raport de potenţialul lor: cel de război şi cel militar. Puterea de luptă a unei naţiuni va suferi întotdeauna modificării funcţie de variaţiile pozitive sau negative ale Potenţialului său de război.

Dacă există legi şi principii ale luptei armate, considerate a fi puncte de reper importante în înţelegerea fenomenului război, care ajută la planificarea acţiunilor militare, la stabilirea priorităţilor acestora, pentru obţinerea victoriei pe câmpul de bătaie, nu există nicio lege. Victoria în războiul modern este un rezultat extrem de complex şi de dinamic la care concură o multitudine de factori contributivi direcţi sau indirecţi, interni şi externi. Dacă aceste elemente de forţă, sunt aplicate cu o adevărată ştiinţă militară asupra inamicului în momente şi locuri potrivite, atunci acestea sunt cele care decid izbânda. Forţele armate angajate în luptă sunt doar „sâmburele” puterii militare a naţiunii, „forţa de vârf” a Potenţialului de război a unei naţiuni pregătite pentru acest efort de război al său.

Indiferent cât de mari sunt resursele pe care o naţiune beligerantă este capabilă şi dispusă să le dedice războiului, cantitatea de putere militară produsă depinde şi capacitatea administrativă cu care aceste resurse sunt organizate şi puse la dispoziţia factorului de luptă. Competenţa politico-economico-administrativă pe care o poate comanda o naţiune în timp de război este, fără îndoială, parte din Potenţialul său de război şi cu cât acest lanţ de comandă şi de competenţă este mai solid, mai mintos, cu atât motivaţia pentru război creşte, cu atât Potenţialul de război al ţării va fi mai mare şi mai bine asigurat.

Pentru a determina structura producţiei naţionale de război, trebuie luate în considerare nu numai produsele finale specifice, ci şi materialele logistice de bază care mişcă forţa pe câmpul de luptă: combustibilii şi alte produse intermediare. În ceea ce priveşte capacitatea de gestionare a resurselor administrative aceasta este dedicată definirii scopurilor pentru care forţa de muncă, mobilizată la război, precum şi alte resurse productive ale naţiunii urmează să fie întrebuinţate.

Planificarea şi programarea sunt alte mijloace prin care oficialii guvernamen-tali decid asupra producţiei naţionale specifice în timp de război şi prin care controlează fluxul factorilor productivi în acest scop.

Atât la pace, cât şi la război, capacitatea de a produce cele necesare ducerii războiului, depinde de mărimea, compoziţia şi calitatea resurselor puse la dispoziţia economiei de război. Să mai adăugăm faptul că relaţiile comerciale externe cu state de încredere dezvoltate economic fie din NATO, fie din UE, vor avea un aport sub-stanţial asupra Potenţialului de război, deoarece influenţează atât dimensiunea produselor naţionale, cât şi structura resurselor productive interne. Comerţul inter-naţional permite naţiunilor să pună accentul pe acele domenii de producţie pentru care resursele lor interne nu sunt cele mai potrivite şi să dobândească prin schimburi comerciale acele bunuri şi servicii pe care ele însele nu le pot produce la costuri convenabile sau pe care nu le pot produce deloc. Prin aceasta vom obţine o producţie mai mare de resurse necesare industriei de război.

Analiza compoziţiei resurselor României poate arunca o lumină revelatoare asupra potenţialului puterii economice în timp de război şi dacă avem la îndemână mijloace pe care să le concentrăm pe industria principală de război.

Indiferent de structura resurselor productive ale României, în timp de pace, războiul ne va obliga la o realocare considerabilă a tuturor factorilor productivi într-un singur sens – al obţinerii victoriei în interesul naţional. Viteza şi preţul cu care resursele sunt transferate şi întrebuinţate în industria de război depind în mod clar de capacitatea guvernului de a lucra în atari condiţii şi de eficienţa statului major economic de a procura resurse pe timp de război.

De aceea este imperios necesar de a se constitui un astfel de stat major economic încă din timp de pace, care să definească şi să se clarifice semnificaţia Potenţialului de război, să se discute la nivelul CSAT dimensiunea şi constituenţii lui cei mai importanţi, cei mai capabili şi mai pricepuţi.

Deocamdată, România, la acest capitol este prinsă pe picior greşit aşa cum am fost surprinşi şi în perioadele de debut ale celor două războaie mondiale din secolul trecut, când românii au fost atraşi în război slab pregătiţi.

După revoluţia furată din decembrie 1989, toţi demnitarii care au urcat pe poziţiile înalte ale puterii au domnit şi au dormit, în ultimii 32 de ani, participând prin incompetenţă, dezinteres total, prin sfidarea interesului naţional şi prin acte uriaşe de corupţie la dezastrul istoric abătut asupra României. Toţi preşedinţii, şefii de guverne incapabili şi miniştrii analfabeţi funcţionali, toţi oamenii politici din toate puterile statului sunt vinovaţi de distrugerea economiei naţionale, de falimentarea industriei, infrastructurii critice, agriculturii, cercetării ştiinţifice, învăţământului, sănătăţii, apărării şi securităţii naţionale, culturii, sportului, a tuturor domeniilor vieţii sociale. Din cauza acestor mari vinovaţi ai naţiei române au plecat în bejanie, în tuspatru, vânturi milioane şi milioane de români, lăsând în urma lor localităţi rurale şi urbane în părăsire, factorul demografic, unul din cei mai importanţi la război, fiind grav afectat, iar moralul naţiunii, ajungând la nivelul cel mai scăzut din istoria sa, în ciuda faptului că o biserică mesianică, contemplativă, exclusivistă şi arghirofilă înalţă rugi către Cel de Sus, vezi Doamne, pentru poporul său, rugi care nu întăresc nici moralul naţiei, nici Potenţialul de război şi nici pe cel militar.

Iar pentru acest dezastru naţional, vinovat este poporul român căci a intrat în conivenţă cu vinovaţii naţiei prin indiferenţa sa şi prin lipsa capacităţii de reacţie la aceste derapaje catastrofice. Românii au ajuns umiliţi, insultaţi, batjocoriţi, sărăciţi în ţara lor şi trimişi la coada Europei, ei, care odinioară rosteau cu mândrie zicerea din vremea lui Cicero: civis romanus sum.

Giganţii industriali care asigurau locurile de muncă ale milioanelor de români au dispărut sau au fost vânduţi pe nimic. S-au prăbuşit şi dispărut fabricile, uzinele (circa 1.256 unităţi – anonimus.ro⁵), băncile, terenurile agricole cele mai productive, pădurile, aurul, minele, gazele naturale şi petrolul, energia electrică, apele etc. La preţuri de nimic a fost dat străinilor aproape totul pe tavă, iar armata română rămâne în continuare atât de prost înzestrată şi redusă la 77 de mii de funcţii. Ca să amintim şi de pensionarii militari trimişi la stâlpul infamiei şi al batjocurii publice de către inşi fără instinct statal, care decid în locul nostru şi care nu au absolut nicio legătură cu această ţară.

În actualele condiţii, România este complet lipsită de Potenţialul său de război şi de Potenţialul său militar.

Ca răspuns la agresiunea brutală, fără niciun „Casus Belli”, a Ucrainei de către Federaţia Rusă, la 24 februarie 2022, spre norocul nostru, Consiliul Nord-Atlantic a desfăşurat Forţa de răspuns a NATO (NRF), cu capacitate de reacţie foarte ridicată, un fel de „forţă vârf de lance” în cadrul acesteia, cunoscută sub numele de Very High Readiness Joint Task Force – VJTF, având rol de descurajare şi apărare a teritoriilor şi populaţiilor membre ale Alianţei. În acest sens, preşedintele nostru a informat Parla-mentul ţării, la 6 februarie 2023, despre decizia NATO, ca urmare „apariţiei intempestive a premiselor pentru declararea unei crize majore de securitate cu posibile implicaţii asupra independenţei şi suveranităţii naţionale a Românei”.

Timpul de reacţie la dispoziţie pentru ca o asemenea forţă să intervină la o situaţie de criză majoră generată de războiul slavo-slav este de 72 de ore, iar acest timp extrem de scurt, trei zile, l-a determinat pe Comandantul nostru Suprem să ceară aprobarea Parlamentului pentru dislocarea unei asemenea forţe pe teritoriul naţional. Era datoria constituţională a domniei sale să o facă.

Întrebarea mea este una singură: cu un asemenea slab Potenţial de luptă, ca rezultat al unui asemenea redus Potenţial de război, în cele trei zile, dacă România este atacată masiv şi prin surprindere, are capacitatea de reacţie de a riposta în faţa unui colos cum este Rusia? Colos despre care preşedintele Americii, Donald Trump, spunea că nimeni nu are putere să învingă Rusia, singura ţară care poate lupta până la capăt şi care are toate armele necesare apocalipsei, chiar şi globale.

În august 1968, când ruşii au invadat Cehoslovacia, România, dispunea şi de Potenţial de război şi de Potenţial militar, destul de solide, iar moralul populaţiei era atât de ridicat, încât întreaga naţiune era hotărâtă să meargă la război şi să moară pentru ţară. Dacă atunci cehii şi slovacii invadaţi de ruşi eru ocupaţi, noi românii acelor vremi eram „preocupaţi” cum să apărăm ţara şi nu aproape ocupaţi, cum sugerau unii agenţi de influenţă filoruşi, din păcate, trăitori şi mulţi azi printre noi.

Aşa după cum se aranjează astăzi dispozitivele de luptă strategice între Vest şi Est, ar fi posibil să fim martorii unui război nuclear de proporţii nebănuite. Cine va câştiga în această confruntare a titanilor? Va câştiga probabil acea parte care dispune de un Potenţial militar foarte ridicat şi de o armă supremă, ca în cazul Americii, la finele celui de-Al Doilea Război Mondial, când a dispus de bomba nucleară.

Fără îndoială, unei asemenea stări de război de proporţii îi urmează ultima etapă – pacificarea. Există, după părerea mea, două ipoteze legat de ultima etapă: posibil ca una din părţi să câştige războiul, dar să piardă pacea, sau să piardă războiul şi să câştige pacea. Probabil că va câştiga acea parte ce dispune de un Potenţial de război foarte ridicat şi de lungă durată, precum şi de o armă supremă, alta decât cea nucleară, aflată în Potenţialul său militar de luptă.