dr. Alexandru GHIŞA
O analiză a mutaţiilor geopolitice şi identitare în spaţiul Europei Centrale nu trebuie neapărat privită în termeni etnocentrişti. În secolul XX toate comunităţile etnice, naţiunile componente ale Europei Centrale au suferit mutaţii, mai mult sau mai puţin majore, cu sau fără voia lor. Statele europene moderne, în ansamblul lor, au fost şi sunt supuse unui proces de erodare prin „integrarea supranaţională” şi „dezagregarea infra-naţională”, iar în prezent asistăm la o readaptare a statului şi a funcţiilor sale la noile circumstanţe internaţionale1.
Semnificativă, în acest sens, este declaraţia unui bătrân rutean din Muncacevo (Ucraina), care spune următoarele: „M-am născut în Imperiul Austro-Ungar, am făcut şcoala în Cehoslovacia, m-am căsătorit în Ungaria, am lucrat în Uniunea Sovietică şi acum locuiesc în Ucraina. Şi toate acestea, fără a mă fi mişcat din locul meu natal, Muncacevo!”2 Declaraţia a fost consemnată de George Cristea, cetăţean suedez de origine română, în 2001, când a publicat la Stockholm lucrarea „În căutarea centrului geografic al Europei”, iar bătrânul rutean ar fi avut în jur de 85-90 de ani. Toate aceste schimbări geopolitice s-au petrecut pe parcursul unei generaţii.
Fără a încerca o definire sau redefinire a spaţiului geopolitic al Europei Centrale pentru care s-a scris o întreagă literatură pe multiple domenii, mai ales după 1990, în care nimeni nu contestă apartenenţa Austriei şi a Ungariei la acest areal, apare necesară, cred, o explicaţie privind asocierea României în studiul de caz pe care l-am propus. Argumentaţia acestei asocieri am identificat-o în demersul domnului George Cristea „în căutarea centrului Europei”. În cercetările efectuate pe această temă, autorul, la origine profesor de fizică, a găsit nu mai puţin de 9 locaţii care se declarau a fi „centrul Europei”, în Ucraina, Lituania, Slovacia, Cehia, Polonia, Germania, Austria şi Ungaria. Cele mai bine documentate puncte sunt localitatea românească Trebuşani, în Maramureş, azi Dilove (Ucraina), stabilit de Societatea de Geografie din Austro-Ungaria în 1887, şi cătunul Purnuskis, la nord de Vilnius-Lituania, identificat de Institutul Geografic Naţional din Paris în 1989. În ce priveşte aşezarea României faţă de centrul geografic al Europei, concluzia autorului lucrării menţionate mai sus este relevantă: ultimele două locaţii, deşi la aproximativ 1.000 de kilometri distanţă, se află una sub alta, aproape de acelaşi meridian, cu valoarea medie de 25 grade Est. Acest meridian străbate România de la nord la sud aproape de mijloc, trecând la cca. 100 km vest de Bucureşti. În consecinţă, România este o ţară central-europeană, la sud de punctul sau punctele care marchează Centrul Europei şi în nordul Peninsulei Balcanice.3
Din punct de vedere istoric, atât Austria şi Ungaria, cât şi România, sunt state succesorale ale Austro-Ungariei, create şi întregite prin devoluţia acestei formaţiuni imperiale multinaţionale.4 Austria şi Ungaria sunt state noi, independente şi suverane, recunoscute ca subiect de drept internaţional prin tratatele de pace de la Saint-Germain (1919) şi respectiv Trianon (1920). Recunoaşterea României ca subiect distinct de drept internaţional avusese loc mai devreme, prin Congresul de la Berlin din 1878, după ce îşi cucerise independenţa pe câmpurile de luptă la 1877.
Austria a devenit stat, în care în cele din urmă a fost creată o naţiune, şi Ungaria a devenit stat, dar a menţinut în decursul anilor interbelici dorinţa de a revizui frontierele. Evoluţia Austriei şi Ungariei nu a fost un eşec. Guvernele ambelor ţări au obţinut legitimitatea şi au atins stabilitatea politică, economică şi socială. Bazele Austriei moderne şi ale Ungariei moderne s-au constituit până în 1922.5
În toate cele trei ţări, raportul între stat şi identitatea naţională se menţine, statul fiind încă reprezentarea firească a naţiunii. Vorbim de stat român, ungar şi austriac. Problema supravieţuirii identităţii naţionale proprii rămâne încă o orientare prioritară şi partizană a statului – mai ales în ţările din spaţiul Europei Centrale. O referire comparativă la Milan Kundera relevă că „un francez, un rus sau un englez nu are obiceiul să formuleze întrebări despre supravieţuirea naţiunii sale. Imnurile acestora vorbesc doar despre grandoare şi eternitate. Imnul polonez, în schimb, începe cu versul – Polonia nu a pierit încă.”6
Ideea supravieţuirii şi apărării naţiunii este exprimată în România de primul vers al imnului – Deşteaptă-te române …, inspirat dintr-un poem naţional ungar scris de Sandor Petöfi, care începe cu versul – Ridică-te maghiare … . Austria a avut timp de peste o sută de ani (1797-1918) aşa-numitul „Kaiser” Imn, respectiv Imnul Imperial, pe muzica lui Hayden. Acesta a fost schimbat sub prima republică (1920-1929), după care s-a revenit la imnul lui Hayden, până în 1938. După război s-a lansat o licitaţie pentru un nou imn, optându-se pentru un imn neutru, în a cărui text se subliniază însă că austriecii sunt o naţiune binecuvântată şi că Austria este în mijlocul Europei ca o inimă puternică, cu o misiune importantă. Chiar şi azi, e greu să ştergi din memoria colectivă austriacă ideea naţională, dar mai persistă încă nostalgiile imperiale de sorginte habsburgică.
De fapt, după 1990, statele foste comuniste, transformate în democraţii, au revenit aproape în totalitate la simbolistica naţională şi naţionalistă anterioară celui de Al Doilea Război Mondial.
Încheierea Războiului Rece şi schimbările pe care le-a produs în structura geopolitică a Europei Centrale au afectat direct axa austro-ungară şi transmit României rolul de ţară de frontieră a structurilor euro-atlantice. Schimbarea de statut a Austriei, Ungariei şi României determină o repoziţionare a politicii externe româneşti, atât pe relaţia austro-ungară, cât şi prin asumarea responsabilităţilor ce revin ţării noastre ca punte de legătură între Vest şi Est. Mutaţiile geopolitice în curs de derulare pe relaţia româno-austro-ungară decurg în primul rând din schimbarea de statut a fiecărei ţări în parte după 1990.
Timp de peste o jumătate de secol, AUSTRIA s-a autodefinit ca ţară neutră, cu democraţie liberă. A fost un bastion al Occidentului şi s-a bucurat de o percepţie pozitivă în Ungaria, România şi tot spaţiul fost socialist. Diplomaţia vieneză a găsit soluţii de depăşire a crizelor şi a exploatat oportunităţile oferite de statutul de ţară de frontieră a lumii capitaliste în raport cu spaţiul de tip sovietic.
Anii 1989-1990 au însemnat pentru Austria schimbări de rol şi funcţii – funcţia de pod între Vest şi Est a dispărut, la fel şi rolul ei de mediator pe această relaţie din timpul neutralităţii active a cancelarului Bruno Kreisky.7
Din 1995 Austria devine membră a Uniunii Europene, unde se manifestă activ. Când preia preşedinţia UE, în 1999, la Viena e o adevărată emulaţie. Pentru prima dată după 1918, structurile politico-diplomatice austriece îşi asumă responsabilităţi în politica globală şi sprijină construcţia europeană. În perioada respectivă, Austria a găzduit în mod simbolic un Festival al Culturii Central Europene, pentru că în spaţiul austriac Europa Centrală se defineşte în termenii exclusivi ai fostului imperiu habsburgic.8 După acest moment a început dezbaterea problemei aderării la NATO. Calitatea de membră UE şi progresele înregistrate pe linia politicii europene de securitate şi apărare fac incompatibil statutul ei de neutralitate. În dezbaterea publică internă, abandonarea neutralităţii nu este luată în calcul de niciun principiu ce decurge din realpolitik – fiind considerat cel mai puternic pilon al identităţii postbelice a Austriei. Fondarea Grupului Alpen Adria a avut ca obiectiv principal situarea Austriei în centrul unei Europe Centrale definite în termenii nostalgiei după Imperiul Habsburgic apus, fapt pentru care acţiunile şi iniţiativele liderilor politici austrieci se îndreaptă spre hinterland-ul imediat – spre Ungaria şi Cehoslovacia (respectiv Cehia şi Slovacia după 1993), spre nordul Italiei, cu interese speciale în Tirolul de Sud şi spre noile republici ale Sloveniei şi Croaţiei, pe care le-a sprijinit deschis în obţinerea independenţei lor.9
Prin accederea Ungariei, dar şi a altor trei vecini din Est – Cehia, Slovacia, Slovenia – în UE, Austria şi-a pierdut rolul de ultim bastion al Occidentului şi caută să-şi redefinească propriul statut. Acest fundal explică violenţa dezbaterilor asupra extinderii UE şi ascensiunea dreptei naţionaliste grupată în jurul lui Jörg Haider, cancelarul de azi de la Viena, Karl Nehammer, fiind de orientare politică apropiată, chiar dacă e conservator (Partidul Popular Austriac). Pentru Austria, afacerea Kurt Waldheim (1986), turnura politico-istorică din 1989, intrarea în UE (1995), războiul din fosta Iugoslavie şi sancţiunile UE faţă de schimbarea de guvern din 2000 și războiul de azi din Ucraina, declanșat prin agresiunea Federaţiei Ruse în februarie 2022, sunt pietre unghiulare, ce marchează procesul de redefinire a propriei identităţi naţionale. Dezvoltările actuale ale acestui proces relevă o disociere de definirea veche a neutralităţii, asociată până la confundare cu identitatea naţională, şi asumarea de către Austria a responsabilităţilor faţă de propriul trecut şi faţă de prezent.
Clasa politică şi diplomaţia vieneză includ azi identitatea austriacă într-o „Europă cooperativă”, bazată pe o cultură civică democratică şi pe statul de drept, amplificând însă atitudinile naţionaliste și ideologiile istorice și/sau istoriciste. Febra căutărilor în asumarea unui rol activ în politica regională determină diplomaţia de la Viena să fie receptivă la cooperări cu Ungaria, în virtutea nostalgiilor imperiale austro-ungare, și mai puţin cu România (ambele coalizându-se chiar împotriva României – vezi cazul aderării ţării noastre la spaţiul Schengen, prin veto-ul cancelarului Karl Nehammer la ultimul Consiliu JAI din decembrie 2022). Austria poate împărtăşi României experienţa acumulată din poziţia de ţară de frontieră, dar pentru moment relaţia bilaterală cunoaște un blocaj.
UNGARIA a reuşit în 1988-1989 o desprindere paşnică din chingile totalita-rismului comunist. Experienţa evenimentelor violente din 1956 a făcut ca, după 32-33 de ani, elita intelectuală şi comuniştii-reformişti să se aşeze la aceeaşi masă şi să stabilească împreună construcţia instituţională care să asigure pluripartitismul şi tranziţia la un regim democratic.
Orientarea spre Vest şi procesul de integrare euro-atlantică a fost marcat de dezbateri privind noul statut al Ungariei în Europa şi prezervarea identităţii naţionale. Imediat după retragerea trupelor sovietice (1991), clasa politică ungară a luat în considerare opţiunea neutralităţii pentru a-şi conserva identitatea naţională şi relaţia specială cu minorităţile maghiare din ţările vecine.10
Faptul că Ungaria şi-a schimbat vecinii în prima parte a anilor ’90 – cu excepţia Austriei la vest şi a României la est, vecinii din nord – Slovacia şi Ucraina – şi din sud – Slovenia, Croaţia, Serbia – sunt state noi, a determinat Budapesta să se cramponeze pe o direcţie de acţiune politică „pentru un trecut mai bun”. Ca să te afirmi în elita politică, indiferent de orientare – de la dreapta la stânga, trebuie să răspunzi la două comandamente considerate de interes naţional – să condamni Tratatul de la Trianon şi să sprijini maghiarii din afara frontierelor Ungariei.
Ideologic Ungaria revine la obiective politice din perioada interbelică, marcate de „sindromul Trianon”, căutând refacerea „naţiunii politice maghiare unitare” în cadrele structurilor europene actuale. În dezbaterea publică ungară au loc încercări de redefinire a identităţii naţionale, având la bază cultura şi istoria, prezentul şi viitorul „corpului naţional”, care depăşeşte actualele frontiere, dar în care memoria colectivă validează istoria naţională. Istoriografia ungară nu a cunoscut şi nu cunoaşte „demitizarea istorică”, ci dimpotrivă a sprijinit multiplicarea miturilor istorice, angrenând segmentul politic în manifestările de marcare a 1.000 de ani de statalitate din 2000-2001. În 4 iunie 1990, Parlamentul Republicii Ungare a marcat printr-un moment de reculegere Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920), iar la 19 iunie 2001, deputaţi din parlamentul budapestan motivează Legea statutului maghiarilor din afara frontierelor ca o reparaţie a pierderilor suferite la Trianon. Într-o astfel de atmosferă, elita intelectuală supralicitează ameninţările la adresa identităţii naţionale prin pericolul anihilării valorilor tradiţionale ungare odată cu integrarea ţării într-o cultură occi-dentală seculară. Primele afectate de o asemenea turnură sunt cele 13 minorităţi naţionale şi etnice din Ungaria, aflate într-un stadiu de asimilare accentuată şi cărora li se refuză reprezentarea la nivel parlamentar.
Într-o primă fază, Ungaria îşi propune să preia funcţia de pod de legătură între Vest şi Est, dar va fi depăşită de evenimente. Fragmentarea statală ceho-slovacă şi din spaţiul ex-iugoslav, la care se adaugă opţiunea României pentru integrare euro-atlantică, anulează „capul de pod ungar” al Occidentului pentru Europa Centrală. De asemenea, tentativa de obţinere a statutului de neutralitate este anulată atât de dispariţia bipolarismului, cât şi de politica agresivă urmată de Ungaria faţă de statele vecine, în care trăiesc comunităţi maghiare minoritare. În asemenea condiţii, Ungaria se consideră ameninţată de către vecini şi se orientează spre NATO. Aderarea la Alianţă, realizată în 1999, a fost şi este privită de segmentul de centru-dreapta al clasei politice ungare ca un rău necesar. Ungaria se consideră un stat mic, care nu îşi poate asigura propria securitate, şi acest lucru îl poate face o mare putere. Având umbrela de securitate a NATO, Ungaria îşi vede asigurată statalitatea şi va urma aceeaşi politică în raporturile cu vecinii. Metamorfozele Legii statutului maghiarilor şi politica externă în materie de minorităţi sunt semnificative în această privinţă.
Procesul de integrare a Ungariei în UE urmează aceeaşi logică politică şi istorică. Discursul asupra Europei scoate în evidenţă valorile pozitive – modernitate, liberalism, democraţie politică sau o comunitate de valori creştine. Alăturarea la acest sistem de valori este privită ca o reîntoarcere a Ungariei în Europa, după o lungă perioadă istorică de suferinţe.
Structurile UE sunt privite ca o „Europă a comunităţilor”, în care Ungaria doreşte să aibă alături minorităţile maghiare din ţările vecine. Elita intelectuală ungară, care se consideră participantă activă şi recunoscută la construcţia europeană, califică politica promovată de Budapesta ca fiind euro-naţionalistă, concept prin care se explică scopul prioritar al procesului de integrare, respectiv validarea eficientă a intereselor naţionale.11 Prin actul de la 1 mai 2004, integrarea în Europa comunitară fără frontiere, Ungaria îşi vede visul împlinit parţial – pe relaţia Austria, Slovenia şi Slovacia.
Interesul Ungariei, vizibil şi la nivelul opiniei publice, a fost sprijinirea României pentru integrarea în UE, pentru că aici trăieşte cea mai mare comunitate maghiară din afara Ungariei.
Pentru prima dată în perioada post-Trianon, Ungaria urmează aceeaşi logică geopolitică atât faţă de Austria, cât şi faţă de România. Redefinirea rolului internaţional al Ungariei derivă din modelul austriac al punţii de legătură între Vest şi Est şi transferul către România, pe termen mediu şi lung, a îndatoririlor ce-i revin ca ţară de frontieră a spaţiului euro-atlantic. Acest trend pozitiv în relaţia bilaterală s-a concretizat în noiembrie 2002 prin semnarea la Budapesta a unei „Declaraţii privind cooperarea și parteneriatul strategic româno-ungar pentru Europa secolului XXI”. În baza acestui document s-a ajuns la ședinţe de guvern comune la București, Budapesta, Szeged sau Sibiu. La aceste reuniuni s-a pus pentru prima dată problema reconcilierii româno-ungare după modelul franco-german.
Implementarea acestui acord de parteneriat strategic între România și Ungaria a fost stopată în 2010, odată cu accederea la guvernarea de la Budapesta a lui Viktor Orbán și a partidului său, Alianţa Tinerilor Democraţi – FiDeSz, cu orientare de dreapta, naţionalistă. În 12 ani de guvernare autocratică, regimul Viktor Orbán a dovedit că nu îl interesează România, dar este interesat de Transilvania, practicând un neorevizionism de tip hibrid12. Referitor la construcţia europeană, regimul Viktor Orbán practică un discurs eurosceptic, antioccidental și suveranist, iar România merge pe o linie de obedienţă totală faţă de Bruxelles. De asemenea, în problema războiului din Ucraina, Ungaria și România se află pe poziţii diametral opuse – Bucu-reștiul sprijină Ucraina împotriva agresiunii Rusiei, pe când Viktor Orbán adoptă o atitudine pro-rusă, văzând în Vladimir Putin un posibil arbitru, care poate sprijini Budapesta în revendicările teritoriale, pe care le are atât faţă de Ucraina, cât și faţă de România. În consecinţă, relaţia româno-ungară rămâne una tensionată.
ROMÂNIA, prin obţinerea statutului de membru NATO în 2004 şi integrarea în UE din 1 ianuarie 2007, a devenit ţară de frontieră a spaţiului euro-atlantic. România, care diferă mult de Austria şi Ungaria, nu mai poate fi tratată ca o ţară de la periferia Europei Centrale13. Prin dimensiuni este o ţară de mărime medie, cu o suprafaţă de 238.391 km2 şi o populaţie de 19.053.815 locuitori (2022). Poziţia geostrategică a României14 – prin situarea între spaţiile CSI şi ex-iugoslav, ieşirea la gurile Dunării şi Marea Neagră, cu deschidere spre Caucaz şi Orientul Mijlociu Lărgit, multiplică avantajele pentru diplomaţia română în plan regional, mult superioare ofertei austro-ungare. Printr-o politică externă activă şi o construcţie instituţională corespunzătoare, România preia rolul pe care l-au avut centrele politico-diplomatice de la Viena şi Budapesta.
În decembrie 1989, România a făcut pasul hotărâtor al trecerii de la un regim totalitar şi a început procesul de construcţie democratică. Deşi evenimentele de atunci sunt apreciate a fi o combinaţie între revoltă populară şi lovitură de stat, schimbarea politică din România a fost cea mai violent anticomunistă, prin desfiin-ţarea Partidului Comunist.15 La Bucureşti, tranziţia spre un regim democratic nu a fost negociată la masa rotundă, aşa cum s-a întâmplat la Varşovia, Praga şi Budapesta. De aceea durata în timp a construcţiei şi consolidării instituţiilor democratice a fost mai lungă. Alternanţa la guvernare se produce abia în 1996, dar va continua la alegerile din 2000, 2004 şi 2008.
Naţionalismul în România s-a atenuat treptat după 1990. Momentul interetnic româno-ungar din martie 1990, de la Târgu Mureş, a fost depăşit în timp foarte scurt de majoritatea românească, dar s-a menţinut pe mai lungă durată în discursul politic al liderilor structurilor organizatorice ale minorităţii maghiare din România. Accederea la guvernare a partidului etnic al maghiarilor – UDMR, în 1996-2000 şi acordurile UDMR – PSD în perioada 2000-2004, revenirea la guvernare după alegerile din 2004 și până azi, 2023, au limitat puterea discursului naţionalist românesc şi au îndepărtat temerile privind secesionismul maghiar. În asemenea condiţii, România a păstrat modelul de stat unitar.16 În sistemul democratic românesc, toate minorităţile naţionale au asigurată reprezentarea la nivel parlamentar.
Orientarea spre NATO şi integrarea în UE a fost şi este aprobată cu o majoritate confortabilă atât de spectrul politic, cât şi de opinia publică, iar la nivelul întregii societăţi nu s-a manifestat niciun sentiment de teamă pentru pierderea propriei identităţi naţionale româneşti.
Cu data de 1 ianuarie 2007, România este în măsură să contribuie activ la implementarea politicii externe de vecinătate a UE, mai ales în relaţia directă cu Republica Moldova şi Ucraina, cu care are graniţe comune, dar şi pe relaţia cu statele din Caucazul de sud – Georgia, Armenia, Azerbaidjan, precum şi cu ţările din sudul şi estul Mării Mediterane – Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt, Iordania, Liban, Siria, Israel şi Autoritatea Palestiniană. Vecinătatea cu Serbia şi conexiunile cu Balcanii de Vest obligă România la asumarea unor responsabilităţi în promovarea intereselor UE în stabilizarea zonei. Raporturile cu Federaţia Rusă sunt afectate profund de războiul ruso-ucrainean, deoarece România se comportă ca ţară membră NATO şi membră UE.
Ca ţară dunăreană, România gestionează 1.075 km ai fluviului Dunărea şi vine în întâmpinarea UE pentru realizarea Coridorului VII de transport pe ape interioare, respectiv Dunăre – Main – Rin, de la Constanţa la Rotterdam, traseu ce include porturi europene importante – Bonn, Frankfurt, Nurnberg, Linz, Viena, Bratislava, Budapesta, Belgrad, Giurgiu, Ruse, Brăila, Galaţi, Reni, etc.
În spaţiul geopolitic al Mării Negre, România are tangenţe directe cu ţările riverane – Bulgaria, Turcia, Georgia, Federaţia Rusă şi Ucraina. Prin integrarea României şi a Bulgariei, din 2007, UE nu mai poate ignora Marea Neagră.
Pentru întreg acest areal geopolitic România asigură deja expertiză pentru NATO şi UE, comportându-se ca ţară de frontieră a acestor două organizaţii.
Bibliografie
-
Anghel, Florin „Identitatea naţională în contextul unificării europene. Studiu de caz: Europa Centrală şi de Sud-Est”, în Horia Dumitrescu (Coord.), „Omagiu istoricului Constantin Buşe”, Editura PALLAS, Focşani, 2004
-
Aurescu, Bogdan „Noua Suveranitate”, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003
-
Bárdi, Nándor „Relaţiile româno-maghiare, trecut şi viitor”, în Levente Salat – Smaranda Enache (Editori), „Relaţiile româno-maghiare şi modelul de reconciliere franco-german”, Fundaţia CRDE-Liga Pro Europa, Cluj, 2004
-
Chereji, Cristian „Identităţi ale Europei Centrale 1815-2000”, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004
-
Couţi, Romeo (coord,) „Lebăda neagră de pe Balaton. Viktor Orbán și o obsesie asumată”, Editura Creator, Brașov, 2023
-
Cristea, George „În căutarea centrului geografic al Europei”, Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Şincai” Bihor, Oradea, 2004
-
Ghişa Alexandru, „România şi Ungaria la început de secol XX. Stabilirea relaţiilor diplomatice (1918-1921)”, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002
-
Kovacs, Andras Ruth Wodak (Eds.), ”NATO, Neutrality and National Identity: The case of Austria and Hungary”, Böhlau Verlag Wien-Köln-Weimar, 2003
-
Kundera, Milan „Tragedia Europei Centrale”, în A. Babeţi, C. Ungureanu (coord.), „Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii”, Polirom, Iaşi, 1997
-
Mungiu-Pippidi, Alina, „Politica după comunism”, Editura HUMANITAS, Bucureşti, 2002
-
Năstase, Dorina „Apartenenţa geopolitică a României”, Analele Universităţii din Oradea, Seria Drept, anul VI/1998
-
Pop, Adrian „Tentaţia tranziţiei. O istorie a prăbuşirii comunismului în Europa de Est”, Editura CORINT, Bucureşti, 2002
-
Swanson, John C. ”The Remnants of Habsburg Monarchy: The shaping of modern Austria and Hungary, 1918-1922”, East European Monographs, Boulder-Columbia University Press, New York, 2001
1 Aurescu, Bogdan, 2003, „Noua suveranitate”, Editura ALL BECK, Bucureşti, p. 87.
2 Cristea, George, 2004, „În căutarea centrului geografic al Europei”, Biblioteca Judeţeană „Gheorghe Şincai” Bihor, Oradea, p. 23.
3 Ibidem, p.55.
4 Ghişa, Alexandru, 2002 „România şi Ungaria la început de secol XX. Stabilirea relaţiilor diplomatice (1918-1921)”, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, pp. 77-78.
5 Swanson, John C. 2001, „The Remnants of Habsburg Monarchy: The shoping of modern Austria and Hungary, 1918-1922”, East European Monographs, Boulder-Columbia University Press, New York, p. 33.
6 Kundera, Milan, 1997 „Tragedia Europei Centrale”, în A. Babeţi, C. Ungureanu (coord.), „Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii”, Polirom, Iaşi, p. 230.
7 Kovacs, Andras; Wodak, Ruth (Eds.), 2003, „NATO, Neutrality and National Identity: the case of Austria and Hungary”, Böhlau Verlag Wien-Köln-Weimar, pp. 10-11.
8 Chereji, Cristian, 2004, „Identităţi ale Europei Centrale 1815-2000”, Editura Accent, Cluj-Napoca, p. 237.
9 Ibidem, p. 238.
10 Kovacs, Andras; Wodak Ruth (Eds), op. cit., pp. 17-19.
11 Bárdi, Nándor, 2004 „Relaţiile româno-maghiare, trecut şi viitor”, în Levente Salat – Smaranda Enache (Editori), „Relaţiile româno-maghiare şi modelul de reconciliere franco-german”, Fundaţia CRDE-Liga Pro Europa, Cluj, p. 57.
12 Romeo Couţi (coord.), „Lebăda neagră de pe Balaton. Viktor Orbán și o obsesie asumată”, Editura CREATOR, Brașov, 2023, p. 7-12.
13 Anghel, Florin, 2004 „Identitatea Naţională în contextul unificării europene. Studiu de caz: Europa Centrală şi de Sud-Est”, în Horia Dumitrescu (Coord.) „Omagiu istoricului Constantin Buşe”, Ed. PALLAS, Focşani, p. 820.
14 Năstase, Dorina, 1998 „Apartenenţa geopolitică a României”, Analele Universităţii din Oradea, Seria Drept, anul VI, p. 230-254.
15 Pop, Adrian, 2002 „Tentaţia tranziţiei. O istorie a prăbuşirii comunismului în Europa de Est”, Editura CORINT, Bucureşti, p. 332.
16 Mungiu-Pippidi, Alina, 2002. „Politica după comunism”, Editura HUMANITAS, Bucureşti, p. 207.