În Rusia, teama înlocuieşte şi paralizează gândirea; Sentimentul acesta, când domneşte de unul singur, nu poate da naştere decât unor simulacre de civilizaţie … Marchizul de Custine
De două sute de ani nu s-a schimbat nimic. Spiritul rus a rămas acelaşi.
Adrian FILIP*
Abstract. The war started by Russia highlights more strongly (if it was needed) the geopolitical fragility of the European Center and East; this time with repercussions not seen since World War II.
Keywords: Războiul ruso-ucrainean, reaşezări geopolitice, falii geopolitice, China, Turcia, Statele Unite, Polonia
Geopolitica se schimbă rapid în punctele de inflexiune ale faliilor civilizaţionale, iar fatidicul 2014, anul în care „omuleţii verzi” au ocupat cu succes peninsula Crimeea, – în timp ce lumea civilizată întorcea cu graţie capul în altă parte -, a marcat momentul unor schimbări geopolitice majore. La mai mult de un an de la invazia rusă împotriva unui stat suveran, lumea s-a metamorfozat sub ochii noştri cu o viteză mult mai mare decât ne-am fi putut imagina vreodată. Niciun conflict din ultimii 70 de ani nu a declanşat atâtea energii, sentimente şi discuţii.
FALII GEOPOLITICE ÎN MIŞCARE
Cei care urmăresc modificările geopoliticii unei regiuni sunt atenţi în special la tensiunile de la suprapunerea faliilor civilizaţionale. Falia dintre Occident şi fostul lagăr comunist şi-a schimbat brusc poziţia o dată cu prăbuşirea regimurilor auto-crate sau dictatoriale, deplasându-se în 1990 cu 1.000 de km spre est, iar după 24 de ani schimbarea de regim din Ucraina anului 2014 a dat semnalul mutării frontierei occidentale cu încă 1.000-1.500 km spre est. Statele cucerite de către URSS înainte sau în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, în care au fost impuse regimuri comuniste, au dorit să se distanţeze cât mai mult de agresor. În condiţiile acestea sfera de influenţă pe care şi-o aroga Rusia s-a micşorat în 32 de ani cu 2.500 km.
Pericolul cel mai mare pentru Rusia îl constituie Softpower-ul civilizaţiei occidentale, care ajungea astfel la graniţa ei de vest. Ucraina şi Belarus rămăseseră o buffer zone consistentă (700-1.500 km) între civilizaţie şi sărăcie; între democraţie şi autocraţie. În 30 de ani nivelul de trai al ucrainenilor ar fi explodat, creând serioase probleme autocraţiei de la Moscova. Nu este vorba de pericolul tancurilor europene care ar avea de mărşăluit spre Rusia cu 1.500 de km mai puţin, ajungând mai repede la Moscova, ci este vorba în primul rând de ajungerea în proximitatea Rusiei a unui sistem economic şi democratic mult mai atractiv.
Fig. 1. Prăbuşirea spaţiilor controlate de Rusia după anul 1991 (roşu), respectiv 2014 (violet)
|
Fig. 2. Sferele de influenţă ale URSS până în 1991 şi după 2018 (Belarus este captivă faţă de F. Rusă în cadrul CSI) |
Întorcându-ne la reperele geopolitice, în 1998 Samuel Huntington lansa o teorie interesantă care a suscitat multe controverse; acesta separa civilizaţiile pe baza orientărilor religioase. Trasarea faliei geopolitice în Europa pe Carpaţi; pe frontiera dintre catolicism şi ortodoxie nu putea să rămână validă mult timp datorită inexis-tenţei unor diferenţe majore între valorile şi reperele celor două religii creştine. Însă dacă analizăm celelalte falii trasate de Huntington pe baze religioase, dinafara arealului creştin, putem ajunge la concluzia că acestea vor rezista în timp, tocmai datorită diversităţii valorilor la care se raportează acestea.
Evenimentele de după 1948 au scos în evidenţă o ruptură majoră între statele occidentale şi cele comuniste; în fapt, între valorile de bază ale celor două sisteme politico-economice, creându-se astfel o frontieră sau falie geopolitică între cele două lumi. Pe măsură ce statele au renunţat la sistemul comunist – menţinut în Germania de est, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria cu trupe de ocupaţie sovietice -, frontiera sau falia geopolitică a glisat rapid spre est.
Când vorbim despre frontiere geopolitice trebuie să ne uităm spre zona Turciei, sau, mai corect, spre regiunea care se suprapunea pe fostul Imperiu Otoman. Acolo, peste faliile tectonice (europeană, africană, arabă) avem o suprapunere a faliilor civi-lizaţionale: cea occidentală şi cea orientală. În aceste condiţii, fosta regiune otomană este o temă permanentă de analiză tocmai datorită imposibilităţii pacificării zonei într-un orizont de timp previzibil. Tensiunile între statele creştine şi cele musulmane sau, altfel spus, occidentale, respectiv orientale, sunt mari, dar nu imposibil de depăşit, chiar dacă cele două civilizaţii au la bază valori fundamentale diferite. S-a întâmplat un lucru interesant în cei 400 de ani de expansiune otomană spre vest: pe măsura înaintării, otomanii au preluat din civilizaţia europeană, cuceritorii fiind în timp europenizaţi. Nu e un fapt nou în istorie ca agresorul să preia valorile unei civilizaţii care îi este superioară. Imperiul roman a preluat cultura şi civilizaţia greacă şi a metabolizat-o, dezvoltând-o. După 1919 Turcia a intrat într-un secol de secularizare şi apropiere rapidă de sistemul occidental impus de Ataturk, astfel încât astăzi când păşeşti în Turcia europeană, diferenţele nu te copleşesc la fel cum se întâmplă în inima Orientului. E adevărat că preşedintele Erdogan încearcă să reseteze Turcia la nivelul anului 1919 şi în mare măsură a reuşit. În acelaşi timp rămăşiţele ocupaţiei otomane în Balcani au lăsat acolo un butoi de pulbere care mai explodează din când în când, tocmai datorită aglomerării unor tensiuni ireconciliabile într-un spaţiu mic şi incapacităţii popoarelor de acolo de a înţelege că istoria îşi urmează imperturbabil cursul, chiar în pofida presiunilor turceşti şi ruseşti pentru menţinerea sferelor de influenţă.
Fig 3. Menţinerea trupelor de ocupaţie în statele ocupate în WW2 |
Fig. 4. Linia Huntington (roşu) Noua linie de demarcaţie dintre statele Central şi Est Europene şi Federaţia Rusă |
Fig. 5. (dreapta)
Federaţia Rusă şi cele trei state europene care o sprijină: Ungaria, Serbia şi Austria
În acelaşi timp, diferendele dintre facţiunile islamice în Orientul Mijlociu sunt ireconciliabile de la moartea Profe-tului Muhammad. Peste diferendele re-ligioase, dacă suprapunem diferenţele dintre cele patru culturi existente în Orient, cea arabă, cea turcică, cea persană şi cea iudaică, avem deja tabloul unei situaţii deosebit de complexe şi fluide. În aceste condiţii Orientul Mijlociu este un veşnic vulcan, subiect de analiză geopolitică, pe care nu-l vom aborda acum decât din punctul de vedere al implicării statelor din regiune în cel mai mare conflict european de după Al Doilea Război Mondial. În comparaţie cu războiul declanşat de Rusia prin invadarea Ucrainei, conflictele din Orient devin nesemnificative sau ies parţial din obiectivul analiştilor.
De douăzeci de ani urmărim cu îngrijorare înarmarea accelerată şi atitudinea tot mai belicoasă a Rusiei, în condiţiile în care liderii vest europeni se făceau că nu văd această schimbare. Aceştia considerau că este imposibil ca Rusia să declanşeze un război împotriva Europei, tocmai pentru că Europa şi în special Germania ca lider european necontestat îşi mărea de la an la an dependenţa de hidrocarburile ruseşti la preţuri alarmant de mici. Ne amintim discursul cancelarului german, doamna Merkel, care ne explica faptul că „un război este de neimaginat atât timp cât avem afaceri împreună”. Realitatea pe care Rusia o pregătea era complet alta. Germania totuşi nu greşea prea mult, pentru că geografia îi arăta faptul că între ea şi Rusia mai erau Ucraina şi Polonia care trebuiau ocupate înainte ca trupele ruseşti să defileze încă o dată pe sub Poarta Brandemburgului şi să-şi cartiruiască trupele în Berlin încă 80 de ani. După cucerirea peninsulei Crimeea şi începutul conflictului în Dombas, am devenit tot mai atenţi la acţiunile Rusiei şi la radicalizarea discursului Rusiei împotriva Ucrainei şi a Occidentului, dar nu am realizat dimensiunile pe-ricolului, considerând că falia care s-a deschis în estul Ucrainei nu este echivalentă cu iminenţa declanşării unui război major. De fapt, statele europene au analizat acţiunile Rusiei în cheia populismului european, plecând de la convingerea autoindusă că la marginea estică a Europei, chiar dacă va izbucni un război, nu vor fi nevoiţi să se implice pentru menţinerea actualului sistem de valori agreat prin Carta ONU.
ULTIMATUM ABSURD
SAU DOAR MOTIV PENTRU DECLANŞAREA RĂZBOIULUI?
În decembrie 2021, Rusia a scos „de la naftalină”, în ultimatumul său adresat lumii occidentale, sistemul sferelor de influenţă, un concept geopolitic de bază la finalul celui de Al Doilea Război Mondial, dispărut din limbajul relaţiilor internaţionale al statelor occidentale în 1991. Rusia, ancrasată în concepţii staliniste, a readus în discursul public necesitatea de a i se reda vechile sfere de influenţă colonială, iar NATO să se retragă pe frontiera din 1997. Întreaga lume a rămas în apnee câteva săptămâni în pragul sărbătorilor, până la oficializarea răspunsului american şi al Organizaţiei Nord Atlantice către Federaţia Rusă. A fost un moment de cotitură istoric de la WW2 încoace. Rusia, ruptă de realitatea internaţională, miza pe dorinţa Occidentului de a-şi continua sărbătorile de iarnă în linişte şi bunăstare, gata să sacrifice definitiv poporul ucrainean; o mai făcuse în cazul Georgiei şi a peninsulei Crimeea, încurajând Rusia în demersul său. Dar condiţiile erau altele. Hotărârea Kremlinului de a schimba regimul de la Kiev şi de a cuceri Ucraina se vedea tocmai din absurditatea ultimatumului dat statelor occidentale. Documentul era o somaţie care nu mai lăsa nicio cale de întoarcere a deciziei Rusiei; era ceva nemaiîntâlnit în relaţiile internaţionale. Ultimatumurile nu sunt publice în primă fază, tocmai pentru a putea fi negociate. Bineînţeles că puterile continentale relevante ale Europei – Germania şi Franţa au fost prinse pe picior greşit, fiind aproape de repetarea dramei din 1939, când Franţa şi Marea Britanie au sacrificat Cehoslovacia pe altarul propriei linişti. Totuşi Occidentul a învăţat ceva de la istorie. Statele Unite şi Marea Britanie au răspuns fără echivoc, iar Polonia, Statele Baltice, Cehia şi Slovacia au făcut zid comun alături de Ucraina. România a lipsit ca de obicei din peisaj, iar Ungaria, Austria şi Serbia, indiferent de apartenenţa sau neapartenenţa la UE şi/sau NATO, au sabotat cât au putut eforturile occidentale în sprijinirea naţiunii ucrainene. Regimul moscovit nu a constituit niciodată vreo atracţie pentru statele în care le-a fost impus comunismul prin forţă; totuşi unele au rămas marcate de sindromul Stockholm. Geografia nu poate fi schimbată, dar valorile de bază ale unei societăţi, ale unei naţiuni, da.
Rusia, după succese efemere în confruntări cu state mici de nivelul Moldovei (1991), Ceceniei (1999) sau Georgiei (2008) ori împotriva unor grupări de luptători izolaţi în Siria, a considerat că şi-a demonstrat capabilităţile în luptă şi poate să susţină cu brio o confruntare majoră prin care să schimbe ordinea internaţională. În autismul său a considerat că este îndrituită să declanşeze un război prin care să arunce în aer Carta ONU şi toate tratatele şi convenţiile internaţionale pe care le-a semnat în ultimul secol. Astăzi, după un an de război, vedem în Ucraina o Rusie barbară, slăbită şi ineficientă, împotmolită într-un război de uzură, pe care l-a pierdut deja din punct de vedere strategic.
În primă fază Germania şi Franţa au adoptat o atitudine care semăna cu celebra butadă a generalului Constantin Degeratu: „Cum ne apărăm de pericolul rusesc? Ne facem că nu îl vedem”. Iar Rusia miza pe faptul că Europa nu va renunţa la confort şi bunăstare pentru a sprijini Ucraina. Cele două puteri europene Germania şi Franţa erau dispuse în primă fază să-şi salveze confortul, oferind pe tavă Ucraina pe modelul Cehoslovaciei de acum 83 de ani. Despre Italia, a cincea economie europeană, nici nu are rost să vorbim; avea probleme interne prea mari, ca să se mai intereseze de situaţia de la periferia Europei. După aceea, ar fi urmat repede Moldova şi Statele Baltice în primă fază, iar după aceea fostele state socialiste: România, Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia şi Bulgaria. Norocul schimbării atitudinii a venit din partea Statelor Unite, a Marii Britanii şi, în mod neaşteptat, a Poloniei, care s-au desprins de atitudinea pacifistă a statelor continental europene. Da, Polonia este marea vedetă a acestui conflict, prin atitudinea tranşantă a elitei poloneze. O ţară de patruzeci de milioane de locuitori, cu un teritoriu mediu spre mare la scara vechiului continent, care se repoziţionează rapid pe piaţa de putere europeană, în timp ce Franţa şi Germania au avut la începutul războiului o atitudine mai mult decât ambiguă, care le va bântui în istorie.
URSS 2.0 ŞI UNIPOLARISMUL AMERICAN
În analizele referitoare la schimbările geopolitice generate de prăbuşirea Uniunii Sovietice s-a plecat de la excepţie, nu de la regulă. Toate marile schimbări geopolitice de la Tucidide încoace s-au petrecut după un război major. În 1991 am considerat prăbuşirea URSS şi ieşirea acesteia de pe scena marilor puteri ca un fapt împlinit care nu s-a finalizat cu o înfrângere militară majoră şi am răsuflat uşuraţi, sperând că Rusia se va putea remodela din interior şi se poate alipi sistemului democratic european. Dacă am crezut în capacitatea alegerii unui drum democratic în Rusia înseamnă că nu l-am citit cu atenţie pe Marchizul de Custine care ne atrăgea atenţia: „Rusia este aşezată la graniţa a două continente, ceea ce vine din Europa nu este de natură să se amestece pe deplin cu ceea ce a fost adus din Asia. Până în prezent, această societate n-a fost şlefuită decât îndurând violenţa şi incoerenţa a două civilizaţii, puse faţă în faţă, dar mereu la fel de deosebite”[1]. Occidentul nu a înţeles că în Asia nu au existat niciodată regimuri cât de cât democratice; nu a înţeles că în Asia nu a existat niciodată conceptul de democraţie. De-a lungul istoriei a predominat totalitarismul sau dictatura, iar acum pretenţia noastră de instaurare a unei forme de democraţie era peste capacitatea de adaptare a Rusiei la valorile europene. Ca să te adaptezi la valori, ar trebui să ai sentimente, dar „un popor fără libertate are instincte, nu sentimente …”[2]. „Ruşii din toate clasele sociale conspiră într-o înţelegere minunată pentru a vedea triumful duplicităţii la ei în ţară. Mint cu o iscusinţă şi se prefac cu o naturaleţe al cărei succes revoltă şi înspăimântă …”[3]. De aceea nu vom vedea nicio mişcare a ruşilor împotriva atrocităţilor comise de armata lor în Ucraina sau împotriva autocraţiei ruseşti; pentru că patru secole de crime împotriva propriului popor i-au schimbat până şi ADN-ul, dezvoltându-i simţul de supravieţuire în raport cu clasa politică aflată la putere. Acest conducător, indiferent cum s-a numit: ţar, secretar general sau preşedinte, a avut întotdeauna drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi. S-au schimbat doar titulaturile, nu şi realităţile.
Finalizarea Războiului Rece în 1991 fără un conflict armat a balansat ordinea internaţională prin scoaterea Uniunii Sovietice din rândul marilor puteri. Am trecut de la un sistem mondial bipolar condus de SUA şi URSS la o ordine internaţională unipolară în care Statele Unite nu au avut vreun oponent real timp de trei decenii. Rusia, în acest moment, se vrea moştenitoarea Uniunii Sovietice; l-a repus pe Stalin pe soclu prin siluirea istoriei, s-a pregătit treizeci de ani pentru un război în dorinţa sa de a crea o nouă ordine internaţională multipolară, astfel încât să aibă un loc la masa marilor puteri alături de Statele Unite, China şi probabil alţi doi jucători majori. Însă calculele care au stat la baza declanşării războiului sunt în primul rând împotriva valorilor civilizaţiei secolului XXI şi în al doilea rând împotriva unui stat suveran, astfel că nu pot întoarce istoria cu 70 de ani.
Totul a plecat de la distopia unei elite captive propriului sistem autocratic, decuplate de realităţile mondiale. Am putea enumera în ordinea priorităţilor trei obiective majore ale Rusiei care au stat la baza declanşării războiului: schimbarea ordinii mondiale cu una bazată pe forţă şi sfere de influenţă; doi, resuscitarea pro-iectului URSS 2.0 şi trei – neutralizarea Ucrainei prin desfiinţarea elitei politice şi intelectuale, rusificare accelerată, amputări teritoriale şi îngenunchere economică, toate acestea pentru decuplarea totală de proiectul european. Primele două obiective ca importanţă nu se puteau obţine decât prin îndeplinirea celui de al treilea – anularea suveranităţii şi statalităţii Ucrainei.
Ce concluzii putem să tragem după un an de la declanşarea invaziei? Avem un război între o Rusie a secolului al XX-lea (cu armament, tactici şi strategii, logistică, pregătire, apucături, conducători militari şi politici de acum un secol) cu legături profunde în epoca lui Petru cel Mare, Ivan cel Groaznic şi Stalin pe de o parte şi o Ucraină ce luptă după conceptele secolului XXI, folosind în prima fază (2022) tactici moderne, armament sovietic, armament individual occidental performant şi sprijin informaţional occidental, iar în a doua fază (2023) o armată pregătită pentru a folosi tactici şi armament greu din Occident şi probabil aviaţie în următoarea fază. Asistăm la un conflict între tehnologii şi ideologii necontemporane; pe de o parte avem o Rusie naţionalistă, militaristă, copleşită de rolul său mesianic, cu o religie ortodoxă deturnată ideologic ce susţine uciderea în masa a civililor, iar pe de altă parte o Ucraină a secolului XXI, susţinută de un Occident unionist, democratic şi globalist, ce-şi bazează nivelul atins pe cunoaştere şi înaltă tehnologie. Vorbim pe de o parte de Rusia – continuatoarea dorinţelor geopolitice ale Rusiei ţariste şi mai târziu staliniste, iar pe de altă parte despre Ucraina – veşnica victimă a ţarilor şi conducătorilor sovietici, soldată cu milioane de victime nerecunoscute vreodată de către agresor, tocmai în virtutea unei istorii slave comune de peste patru secole, în care ucrainenii erau con-sideraţi cetăţeni de mâna a doua.
Radiografia modificărilor geopolitice datorată invaziei neprovocate a Rusiei asupra Ucrainei este la fel de complexă ca încercarea de a radiografia simultan mai mulţi pacienţi în mişcare. Pacienţii de data aceasta sunt mult mai numeroşi decât în analizele geopolitice precedente, tocmai datorită extinderii la nivel mondial a efectelor acestei invazii.
FRAGILITĂŢI GEOPOLITICE
Războiul declanşat de puterea de la Kremlin scoate în evidenţă cu mai multă putere (dacă mai era nevoie) fragilitatea geopolitică a Centrului şi Estului European; de data aceasta cu repercusiuni nemaiîntâlnite de la Al Doilea Război Mondial, datorată vecinătăţii cu o Rusie agresivă, neadaptată secolului pe care îl trăim, o Rusie bântuită de o frică istorică faţă de Europa şi faţă de care îşi doreşte menţinerea unor spaţii imense, neţinând cont ce popoare trăiesc în acele spaţii. Dacă e să vorbim despre schimbări ce pot afecta echilibrul geopolitic, atunci trebuie să plecăm de la schimbările politice fundamentale ale anilor ’90 ai secolului trecut. În decembrie 1990 ucrainenii au votat pentru a-şi alege independenţa. Ei au aruncat la coşul de gunoi al istoriei „măreaţa” URSS. Votul a avut repercusiuni imediate; la o săptămână de la referen-dumul ucrainean, Uniunea Sovietică s-a destrămat. Efectiv Ucraina „a pus cruce”, după 80 de ani, existenţei URSS. Au mai trecut 14 ani, în care în lumea postsovietică nu am sesizat dorinţa vreunei schimbări, până în 2004 când au început revoluţiile colorate ce au cuprins o serie de autocraţii din fostul URSS şi zona magrebiană. Nu s-au întâmplat minuni acolo, dar a fost un semnal pentru viitor; unii vor merge mai departe spre democraţia occidentală, alţii se vor întoarce în negura autocraţiilor orientale. Nu poţi să îmbrăţişezi un concept sau nişte valori care nu-ţi aparţin, nu-ţi sunt specifice şi pe care nu le-ai avut niciodată în filozofia poporului tău. De aceea şi reculul revoluţiilor colorate din spaţiul islamic a fost atât de rapid şi brutal, în com-paraţie cu cel din fostul spaţiu sovietic european, în care softpower-ul occidental penetrase mai uşor.
ÎNCERCĂRI DE INTERNAŢIONALIZARE A CONFLICTULUI
Rusia a făcut tot posibilul să internaţionalizeze războiul, folosind în primă fază teritoriul şi facilităţile Belarusului – stat captiv Moscovei. Un alt sprijin pe care se baza în foarte mare măsură a fost R.P. Chineză, cu care, înainte de declanşarea invaziei, Rusia a semnat un parteneriat „fără limite” pentru a aduce ordinea globală „într-o direcţie justă şi rezonabilă”. Ce înseamnă „just şi rezonabil” în limbajul sino-rus rămâne de văzut. Atragerea Chinei în conflict ar fi cel mai periculos scenariu; chiar şi în cazul în care chinezii doar ar aproviziona armata rusă cu material de război. Până la această dată China, chiar dacă nu a condamnat explicit războiul declanşat de Rusia şi a evitat să utilizeze termenul „invazie”, nu a sprijinit-o militar în mod vizibil, spre deosebire de Iran care a vândut ruşilor mai multe tipuri de drone, care au avut un mare efect asupra frontului pentru câteva luni, până la începutul iernii, când s-au dovedit ineficiente la temperaturi mici şi au devenit o ţintă facilă pentru apărarea antiaeriană ucraineană.
Poziţia chineză, care până acum zece ani a fost destul de reţinută cu privire la problemele internaţionale, s-a schimbat dintr-una expectativă în una agresivă, centrată pe zona Pacificului, derulată în paralel cu o înarmare accelerată. Tensiunile politice dintre Taiwan şi China au deja o istorie de aproape un secol datând de pe timpul războiului civil chinez (1927-1949), dar nu au depăşit niciodată faza agre-sivităţii diplomatice. În ultimii ani elita de la Beijing „apasă pedala” politicii unei Chine unice, în timp ce Statele Unite recunosc guvernul de la Beijing ca unic repre-zentant al R.P. Chineze, îşi rezervă totuşi dreptul de a întreţine relaţii informale cu guvernul Republicii China din Taiwan şi sprijină apărarea insulei; o formulă destul de alambicată dincolo de canonul relaţiilor internaţionale. Vizita doamnei Pelosi, al doilea om în Statele Unite, din august 2022, a fost făcută în condiţiile în care tensiunile dintre SUA şi China deja ajunseseră la cote nemaiîntâlnite, punând gaz pe focul întreţinut de cele două mari puteri. A fost un moment de mare intensitate, care din fericire nu a degenerat într-un conflict. În aceste condiţii, este interesantă poziţia pe care o va adopta preşedintele Xi Jinping vis a vis de Rusia, întrucât China a adoptat în permanenţă o atitudine echilibrată, axată pe câştiguri pe termene mari, iar o susţinere a Rusiei într-un război ce încalcă toate reglementările internaţionale convenite de statele lumii i-ar fi defavorabilă pe termen prelungit. China, care este deja numărul unu în lume pe multe domenii, nu ar avea nimic de câştigat prin susţinerea făţişă a Rusiei în războiul ei barbar, cu atât mai mult cu cât prin implozia Federaţiei Ruse China ar fi mult mai aproape de obţinerea sub o formă oarecare a imenselor bogăţii ruseşti din zona Extremului Orient populată doar de 20 de milioane de oameni, în condiţiile în care dincolo de graniţă se află un miliard. Judecând într-o logică occidentală şi nu extrem orientală, susţinerea unei Rusii, cu care nu a avut niciodată relaţii apropiate, nu ar fi în avantajul Chinei. Rusia, un rogue stat ce nu dispune de armată, populaţie numeroasă, tehnologie, economie, blamat şi blocat economic de majoritatea statelor care contează în lume, nu va fi decât o frână în drumul Chinei spre poziţia de lider mondial pe care şi-o urmăreşte calculat. Nu văd interesul Chinei de a sprijini o Rusie care într-un an a pierdut 20 de ani de dezvoltare, a pierdut 100.000 de oameni bine calificaţi care au părăsit Rusia în ultimul an, care va fi obligată să plătească sute de miliarde de euro despăgubiri de război, un stat cu care nimeni nu va mai colabora multe zeci de ani de acum înainte; o copie la scară mai mare a Coreei de Nord.
Totuşi, în ultima perioadă guvernanţii de la Beijing lansează tot mai multe acuze şi ameninţări înspre politica americană de îndiguire a Chinei, ceea ce ridică probleme mari privind orientarea acesteia în războiul declanşat de Rusia. Există şi posibilitatea unei colaborări militare sino-ruse în actualul război, fapt ce va pune în mare dificultate relaţia Statelor Unite cu Uniunea Europeană, în condiţiile în care China face eforturi pentru a sparge unitatea occidentală.
Reacţia Iranului de a sprijini Rusia nu este altceva decât o continuare a politicii sale istorice de apropiere de aceasta, în condiţiile în care America nu-i poate tolera programele de înarmare nucleară şi politica totalitară. Sprijinul iranian nu va modifica situaţia din Ucraina, fiind mai mult un sprijin moral pentru agresor.
Turcia ne-a obişnuit în ultimele decenii cu o politică duplicitară în relaţia cu Rusia şi Occidentul, ajungând în diferitele momente la tensiuni deosebite şi cu unii şi cu alţii. De data aceasta a fost de partea Ucrainei prin vânzarea de drone ce au avut impact pozitiv asupra desfăşurării războiului în faza de început, sprijin cu tehnică de luptă, iar prin punerea în aplicare a Convenţiei de la Montreaux a blocat accesul navelor ruseşti în Marea Neagră. În rest Turcia şi-a păstrat ambiguitatea caracteristică în problema exportului de cereale ucrainene, reexportului de hidro-carburi şi blocării intrării Suediei şi Finlandei în NATO. Bineînţeles că blocarea nordicilor este făcută pentru obţinerea de avantaje pentru guvernul lui Erdogan, atitudine ce va pune Turcia în situaţii delicate în viitor, pentru că aceasta va continua să existe şi după actuala guvernare.
Franţa şi Germania „au întors capul” de la Ucraina în momentul declanşării războiului de către ruşi şi tot ce au făcut de la declanşarea invaziei până astăzi au făcut cu mare întârziere şi multe retractări. E drept că Germania a excelat în jocul ei prorus, dar impresia generală mă determină să pun la pachet cele două puteri continentale europene. În permanenţă atitudinea liderilor celor două state – atât a preşedintelui Macron, cât şi a premierului Scholz, a fost în contratimp cu realitatea războiului. Toată bâlbâiala elitei germane şi franceze a pus cele două puteri europene într-o lumină negativă, chiar dacă în mod real au sprijinit în mod consistent, dar cu mare întârziere, efortul de război ucrainean. Atitudinea celor doi lideri a demonstrat că nu au înţeles momentul istoric, nu au înţeles necesitatea ajutorării imediate a Ucrainei şi, foarte probabil, prin atitudinea celor două state pe timpul negocierii acordurilor de la Minsk, atât cancelarul Merkel, cât şi preşedintele Macron au trădat interesele Ucrainei. Probabil că, dacă aveau un comportament mult mai tranşant faţă de cucerirea peninsulei Crimeea şi conflictul din Donbas, Rusia nu mai era tentată să înceapă un război cu Ucraina.
Conflictul ucrainean ne-a scos în evidenţă două puteri fără putere, fără leader-ship, fără armament suficient, în imposibilitate de a ajuta imediat Ucraina cu armament greu şi muniţie pentru un război intens de lungă durată. Germania vorbeşte despre tehnică militară care va fi disponibilă ucrainenilor peste doi ani … Ultimele războaie duse cu state prăbuşite din Lumea a treia ne-au indus impresia că nu va mai exista în viitor un război major de lungă durată, astfel încât în depozitele celor două ţări de referinţă europeană există muniţie doar pentru două săptămâni de război intens. Cam aceasta este capacitatea şi dorinţa Europei de a-şi crea o armată proprie.
Polonia, prin atitudinea sa şi ajutorul umanitar, material şi militar a eclipsat de departe puterile continentale. Polonia, pe baza propriei istorii şi experienţei avute după invadarea Poloniei de către sovietici în 1939 şi menţinerea trupelor de ocupaţie până în 1994, are o expertiză serioasă în analiza Uniunii Sovietice şi mai târziu a Federaţiei Ruse, are deja formate reflexe naţionale vis a vis de acţiunile ruseşti; aşa că a reacţionat rapid şi fără echivoc în sprijinul Ucrainei, înţelegând că, dacă Ucraina va fi cucerită, urmează Polonia. Poziţia liderilor şi poporului polonez a dat ţării alt statut pentru viitor, reconfigurând echilibrul de putere european.
Marea Britanie în conflictul ruso-ucrainean şi-a confirmat statutul de putere europeană ancorată în realităţile geopolitice ale prezentului, gata să apere valorile Europei moderne. Marea Britanie alături de SUA şi Federaţia Rusă au semnat Memorandumul de la Budapesta[4] din 1994, prin care cele trei state se angajau să respecte independenţa şi suveranitatea Ucrainei. Ajutorul moral şi material al Marii Britanii, al premierului Boris Johnson, alături de Statele Unite a fost fundamental pentru susţinerea Ucrainei.
Despre Statele Unite nu cred că mai are rost să discutăm întrucât este ţara care a depus cel mai mare efort diplomatic, umanitar, material şi militar, a mobilizat întregul Occident pentru a susţine Ucraina şi în acelaşi timp a negociat cu statele producătoare de petrol, astfel încât Europa să nu fie pusă în situaţia să cedeze şantajului rusesc.
Statele Baltice s-au comportat admirabil în susţinerea Ucrainei chiar în condiţiile unor ameninţări imense din partea Rusiei şi a unor posibilităţi reduse determinate de mărimea acestora.
De cealaltă parte a baricadei europene s-au situat, după cum era de aşteptat, Ungaria premierului Victor Orban, Austria premierului Nehammer şi Serbia. Probabil că acestea consideră că alături de Rusia se află de partea bună a baricadei istorice.
Acest conflict barbar a fost ca o foiţă de turnesol introdusă în creuzetul „Europei unite”, dar atât de dezbinate, tocmai pentru a scoate la lumină adevărata faţă a statelor ce o compun.
* Cdor. (r) lector univ. dr. Adrian Filip – Universitatea „Andrei Şaguna” din Constanţa, membru al Asociaţiei de Geopolitică „Ion Conea”
[1] Marchizul de Custine, Scrisori din Rusia: Rusia în 1839, Bucureşti, Editura Humanitas, 2022, p. 159.
[2] Ibidem, p. 99.
[3] Ibidem, p. 162
[4] Art. 1. Statele Unite ale Americii, Federaţia Rusă, precum şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, îşi reafirmă angajamentul faţă de Ucraina, în conformitate cu principiile Actului final al CSCE, să respecte independenţa şi suveranitatea şi frontierele existente ale Ucrainei.
Art. 2. Statele Unite ale Americii, Federaţia Rusă, precum şi Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, îşi reafirmă obligaţia lor de a se abţine de la ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau a independenţei politice a Ucrainei, şi că nici una dintre armele lor vor fi folosite vreodată împotriva Ucrainei decât pentru auto-apărare sau în alt mod, în conformitate cu Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. …