“Whenever the author refers to the provinces annexed to present-day Romania, he uses only the official statistics (1910/1912) of the respective countries, viz. Austria, Hungary and Russia, lest he should be suspected of a biased stand. However, it has been proved – and Mr. De Martonne himself acknowledges – it, in the survey to his maps – that these statistics usually relied on the “preferentially-spoken-language” criterion, which lowers considerably the real number of Romanians in these provinces. The fifteen years elapsed since those statistical data (census, o.n.) had been recorder, have also contributed to a different cartigraphic view of the distribution of nationalities. The map provides but an approximative image of the real situation and, as far as the annexed provinces are concerned, it is to the detriment of the Romanian element. This map has been chosen because it is above suspicion, and a new, more accurate one will be drawn only after another all-country census is made”.
Emmanuel de Martonne.¹

Radu SĂGEATĂ, PhD

INTRODUCERE

Emmanuel de Martonne se înscrie printre puţinii geografi care au influenţat trasarea frontierelor Europei contemporane. A fost unul dintre principalii continuatori ai tradiţiei şcolii geografice iniţiate de Paul Vidal de la Blache, de a îmbina armonios studiul geografiei fizice cu aspecte de geografie umană, etnografie şi chiar de toponimie românească, pentru că aşa cum sublinia geograful clujean T. Morariu (1973)² „nu numai că ne cunoştea bine ţara, ci şi poporul şi limba”. Nepărtinitor şi ataşat poporului român pe care l-a cunoscut în profunzime, a susţinut prin argumente temeinice stabilirea frontierei de vest a României după terminarea Primului Război Mondial, la Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920).

Excursiile geografice pe care le-a făcut de o parte şi de alta a Carpaţilor româneşti începând din 1895³, supunându-se rigorilor grănicerilor austro-ungari i-au creat posibilitatea unei bune cunoaşteri atât a peisajului geografic, a morfologiei teritoriului, cât şi a particularităţilor economico-sociale şi politice din Transilvania începutului

de secol XX manifestate brutal sau subtil prin modificarea toponimiei autohtone româneşti (Niculescu, Dragomirescu 2000), pe fondul unei politici de deznaţionalizare promovată de autorităţile ungureşti, la care s-au adăugat interpretările eronate ale datelor recensământului din 1910. În plus, unitatea etnică a întregului spaţiu carpato-danubiano-pontic l-a determinat să anticipeze, încă din 1900, unitatea politică a tuturor românilor: „L’immense masse de la population de la Roumanie (4.600.000) est encore formée de Roumains bien conscients de leur communauté d’origine avec les Roumains de Transylvanie, Bessarabie et Macédoine” [Masa imensă a populaţiei României (4.600.000) este încă formată din români care îşi cunosc bine originea comună cu românii din Transilvania, Basarabia şi Macedonia]⁴. Într-o conferinţă organizată de Societatea Maghiară de Geografie la 6 februarie 1912, spunea: „J’ai l’avantage d’avoir accordé la même attention aux deux versants des Karpates méridionales. La seconde circonstance est un fait ethnographique. La population des montagnes est ici formée à peu près exclusivement par des paysans roumains” [Am avantajul că am acordat aceeaşi atenţie celor doi versanţi ai Carpaţilor Meridionali. A doua problemă este etnografică. Populaţia munţilor de aici este formată aproape exclusiv din ţărani români]⁵. Referindu-se la structura etnică a Transilvaniei sublinia: „La statistique hongroise exagère le nombre des Hongrois. (…) Dans les villes, il faut compter avec la présence de vrais Hongrois, mais artificiellement introduits (fonction-naires, leur clientèle commerçante), une population en quelque sorte flottante, qui disparaîtrait avec attribution du pays à une autre puissance. (…) La limite des Roumains dominants peut être plus à l’ouest que la carte ne l’indique. Telle ville à majorité peut en réalité devenir presque immédiatement après l’attribution de la Roumanie, une ville roumaine” [Statisticile maghiare exagerează numărul maghiarilor. (…) În oraşe trebuie să ţinem cont de prezenţa maghiarilor adevăraţi, dar introduşi artificial (funcţionari publici, clientela lor comercială), un fel de populaţie plutitoare, care ar dispărea dacă ţara ar fi repartizată unei alte puteri. (…) Limita românilor dominanţi poate fi mai la vest decât indică harta. Un astfel de oraş majoritar poate deveni de fapt aproape imediat după atribuirea României, oraş românesc] (conf. Bowd, 2011, p. 115).

RELAŢIILE ROMÂNO-FRANCEZE
ÎN CONTEXTUL GEOPOLITIC AL PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

Contextul geopolitic al Europei centrale şi de sud-est care a precedat Primului Război Mondial a fost marcat de doi factori majori: slăbiciunea Franţei pe fondul înfrângerii sale în războiul franco-prusac (1870-1871) şi al pierderilor teritoriale în favoarea Germaniei (Alsacia şi Lorena) stipulate prin Tratatul de la Frankfurt, şi ascensiunea naţionalismului în Balcani ca urmare a înfrângerii Imperiului Otoman în războiul ruso-turc (1877-1878). Curentul francofon, foarte activ în societate şi la nivelul elitelor din România la începutul secolului XX, era puternic concurat de pre-stigiul în ascensiune al culturii germane imprimat atât de monarhii Carol I şi Ferdinand, cât şi pe fondul unei slabe implicări a Franţei în a sprijini interesele României la Congresul de la Berlin (1878). La aceasta şi adăugau relaţiile tensionate dintre România şi Rusia (datorită aspiraţiilor Rusiei de a căpăta controlul asupra gurilor Dunării), dar şi dintre România şi Bulgaria, pe fondul trecerii Dobrogei de Sud sub administraţie românească în urma celui de-al Doilea Război Balcanic (1913). Această conjunctură geopolitică s-a transpus prin mari frământări la vârful scenei politice româneşti, fapt ce a determinat neutralitatea României în prima parte a Primului Război Mondial (1914-1916).

Pe acest fond, Emmanuel de Martonne considera că simpatiile pentru Franţa erau încă active în societatea românească, iar implicarea României în Război putea avea implicaţii majore asupra înclinării balanţei de forţe „Il est temps de regarder de plus près et de reconnaître exactement la situation de la Roumanie. Nous avons intérêt à savoir ce qu’elle vaut, ce qu’elle veut, ce qu’on est en droit d’attendre d’elle, le rôle qu’elle peut jouer dans le conflit actuel et dans l’avenir” [Este timpul să aruncăm o privire mai atentă şi să recunoaştem exact situaţia României. Avem interes să ştim ce valorează, ce vrea, la ce avem dreptul să ne aşteptăm de la ea, rolul pe care îl poate juca în conflictul actual şi în viitor]⁶. În acest sens, argumenta rolul Carpaţilor de nucleu de locuire al poporului român şi nu de frontieră, demonstrând viabilitatea unirii provinciilor româneşti sub administraţie austro-ungară cu Regatul României, fapt ce justifica implicarea României în Marele Război alături de puterile Antantei: „C’est toujours aux abords de la montagne que les Roumains ont été le plus nombreux, le plus prospères; c’est de là qu’ils sont descendus pour peupler les plaines, qui sont restées longtemps désertes, abandonnées aux hordes barbares déferlant sur l’Europe centrale, fréquentées seulement pendant l’hivernage par les transhumants (…) C’est dans ces montagnes que s’est conservée la race roumaine, certainement mêlée de sang slave, mais gardant comme palladium de sa nationalité ce patois latin hérité des colons romains (…) Tout le passé des Roumains les rattache aux Karpates (…) Le gouvernement roumain a été préoccupé de ne pas intervenir trop tôt. On a le droit d’espérer qu’il songe à ne pas marcher trop tard. S’il sait se décider à temps, il récoltera la plus belle moisson que puisse attendre du conflit actuel une puissance neutre” [Întotdeauna în jurul muntelui românii au fost cei mai numeroşi, cei mai prosperi; de acolo au coborât să populeze câmpiile, care au rămas multă vreme pustii, abandonate hoardelor barbare care se spărgeau peste centrul Europei, frecventate doar iarna de păstori transhumanţi (…) În aceşti munţi neamul românesc s-a păstrat, cu siguranţă amestecat cu sânge slav, dar păstrând ca paladiu al naţionalităţii sale acest mod de exprimare latin moştenit de la coloniştii romani (…) Întregul trecut al românilor îi leagă de Carpaţi (…) Guvernul român s-a preocupat să nu intervină prea devreme. Avem dreptul să sperăm că se gândeşte să nu intervină prea târziu. Dacă ştie să se decidă la timp, va culege cea mai bună recoltă pe care o poate aştepta o putere neutră din conflictul prezent]⁷.

Implicarea României în conflict a devenit efectivă la 26 august 1916 în condiţiile unei situaţii incerte pe front, în care balanţa de forţe era în echilibru. Aceasta avea să se încline decisiv în favoarea Puterilor Aliate abia începând cu 4 aprilie 1917 odată cu renunţarea la neutralitate a Statelor Unite ale Americii, decizie favorizată de atrocităţile şi lipsa de etică a Germaniei în raporturile cu populaţia civilă pe parcursul conflictului (Crăciun-Ardeleanu 2023). În acest sens, la loc central s-a situat naufragiul vasului Lusitania, scufundat de un submarin german la 7 mai 1915, în care şi-au pierdut viaţa 1.198 persoane, dintre care 128 cetăţeni americani în majoritatea lor civili.

STABILIREA FRONTIEREI DE VEST A ROMÂNIEI

Perspectiva victoriei aliate şi a destrămării imperiilor multinaţionale a creat premisele înfiinţării unui Comitet internaţional pentru stabilirea frontierelor postbelice, ce avea misiunea să stabilească o nouă ordine politică şi teritorială în Europa. Aceasta avea să se concretizeze prin tratatele încheiate în cadrul Conferinţei de pace de la Paris (1919-1920). Delegaţia franceză, condusă de Georges Clémenceau, prim-ministru la acea vreme, îl avea în componenţă pe Emmanuel de Martonne, al cărui rol în geo-grafia franceză crescuse mult ca importanţă după decesul lui Paul Vidal de la Blache (5 aprilie 1918). Ca preambul al Conferinţei, Comitetul l-a încredinţat pe De Martonne să elaboreze rapoartele cu privire la România şi statele vecine acesteia, ca bază de pornire pentru trasarea viitoarelor frontiere postbelice. În acest sens, E. de Martonne a prezentat patru rapoarte: pentru Dobrogea (la 6 mai 1918), pentru Transilvania (22 mai 1918), Banat (3 februarie 1919) şi Basarabia (în iulie 1919) (Bowd 2011).

El va participa ca expert ştiinţific la Conferinţa de pace de la Paris (1919-20), la dezbaterile ce urmau să fixeze traseul viitoarelor frontiere ale României şi Poloniei (Boulineau 2001).

Tabelul 1. Structura etnică a judeţelor din zona frontalieră român-maghiară
după Tratatul de la Trianon (la recensământul din 29 decembrie 1930)

Sursa: Seişanu, 2000, p. 170

Pe baza analizei situaţiei din teren, De Martonne a propus mutarea frontierelor Poloniei spre est şi ale României spre vest cu câţiva kilometri, pentru ca importante căi ferate (de exemplu Timişoara – Arad – Oradea – Satu Mare) să nu se întretaie de mai multe ori cu graniţa (Petrea 2018). Principiul de bază utilizat de către marele geograf francez în stabilirea traseului frontierei de vest a României a fost cel al argumentelor geografice (relief, ape, densitate, accesibilitate, limbi vorbite etc.) şi economico-sociale (infrastructură, relaţii funcţionale între aşezări), ce asigură identitate şi funcţionalitate regională, conform tradiţiilor şcolii geografice iniţiate de Paul Vidal de la Blache (Boulineau 2001). În acest sens, Emmanuel de Martonne arăta în raportul său cu privire la Transilvania că nu exista nicio concordanţă între limitele Transilvaniei administrate de autorităţile de la Budapesta şi limita etnică dintre români şi maghiari. Corectând statisticile avansate de autorităţile maghiare, el arată că structura etnică a „Ardealului Mare” (excluzând Banatul) era net dominată de români cu o pondere de 61% din totalul populaţiei, faţă de 28% maghiari şi doar 6,7% germani (Bowd 2011).

Referindu-se la structura populaţiei Transilvaniei pe naţionalităţi şi medii de rezidenţă, De Martonne declara în 1921: „C’est un phénomène très curieux en Tran-sylvanie que le caractère essentiellement urbain de l’élément hongrois, un de ceux en tout cas qui ont causé le plus d’embarras aux défenseurs des droits de la Roumanie. Nous avons vu des étrangers mal orientés revenir d’une rapide tournée en Transylvanie en déclarant qu’ils n’y avaient vu que des Hongrois. C’est qu’ils n’avaient visité pie les villes. La composition ethnique des centres urbains dans les régions de population mixtes est en réalité un phénomène artificiel; elle dépend de la nationalité du gou-vernement, qui est’ celle des troupes, des administrations, des banques, du commerce. Si vous ajoutez une pression délibérément exercée dans un sens déterminé, il est facile de comprendre que les villes de Transylvanie ne pouvaient pas ne pas devenir peu pris entièrement hongroises. Il est tout aussi facile à comprendre que cela ne peut durer maintenant. Naturellement, par la force même des choses, les villes doivent prendre une physionomie roumaine. J’ai connu l’ancien Cluj à une époque où il fallait tendre l’oreille pour saisir un mot de roumain; actuellement, dans les rues, sur la Piaţa Unirei, on entend le Roumain partout; et j’ai eu l’impression, au cours d’un séjour de deux mois seulement, que le roumain avait fait cles progrès sensibles. Il s’agit d’un phénomène naturel et en quelque sorte nécessaire. Dans un pays où les campagnes sont en grande majorité roumaines, et où le gouvernement est roumain il n’est pas possible que les villes ne deviennent pas naturellement roumaines” [Este un fenomen foarte curios în Transilvania că caracterul esenţial urban al elementului maghiar, unul dintre cele care, în orice caz, a provocat cea mai mare dificultate apărătorilor drepturilor României. Am văzut străini grăbiţi întorcându-se dintr-un tur rapid al Transilvaniei, afirmând că au văzut doar maghiari acolo. Asta pentru că vizitaseră doar oraşele. Compoziţia etnică a centrelor urbane din zonele cu populaţie mixtă este de fapt un fenomen artificial; depinde de naţionalitatea guvernului, care este cea a trupelor, a administraţiilor, a băncilor, a comerţului. Dacă adaugi o presiune exercitată deliberat într-o direcţie determinată, este uşor de înţeles că oraşele Transilvaniei nu puteau decât să devină aproape în întregime maghiare. Este la fel de uşor de înţeles că aceasta nu mai poate dura acum. Natural, prin însăşi forţa lucrurilor, oraşele trebuie să capete un aspect românesc. Am cunoscut vechiul Cluj într-o vreme când trebuia să-ţi încordezi urechile ca să prinzi un cuvânt în română; în prezent, pe străzi, în Piaţa Unirii, peste tot se aude româneşte, şi am avut impresia, după o şedere de doar două luni, că româna a făcut progrese semnificative. Este un fenomen firesc şi oarecum necesar. Într-o ţară în care mediul rural este preponderent românesc şi în care guvernul este românesc, nu este posibil ca oraşele să nu devină natural româneşti]⁸.

Pornind de la viabilitatea acestor constatări, varianta de traseu a frontierei pro-pusă de experţii francezi, care a stat la baza actualei frontiere, a inclus în România marile oraşe din vestul ţării: Timişoara, Arad, Oradea şi Satu Mare, realizând totodată un com-promis între diferitele variante propuse de experţii prezenţi la negocieri (Figura 1).

Figura 1. Variante pentru trasarea frontierei româno-maghiare propuse la Trianon (1920)

Sursa: Seişanu, 2000, cu completări

1. Cerută de România în 1916, 2. Propusă de experţii englezi, 3. Propusă de experţii francezi, 4. Propusă de acad.
Gyula Varga în 1912, 5. Propusă de experţii americani, 6. Propusă de experţii italieni, 7. Propusă de experţii
sârbi, 8. Propusă de contele Ştefan Bethlen în 1912, 9. Frontiera actuală, fixată la Trianon (1920).

Geograf şi foarte bun cunoscător al realităţilor româneşti, De Martonne îşi argumentează eficient pledoariile prin reprezentări cartografice. În acest sens, T-T. Minassian (1997, p. 254-255) sublinia: „S’il n’est pas sûr que les rapports rédigés par Emmanuel de Martonne aient été lus avec une grande attention par les «décideurs», les cartes jouent en revanche un rôle bien réel lors des négociations de paix. L’effet quasi-hypnotique des cartes et de leurs taches de couleur donnait sans doute aux négociateurs l’illusion d’une appréciation immédiate de la situation, une illusion qui présida peut-être au tracé des frontières balkaniques de 1919 [Dacă nu este sigur că rapoartele scrise de Emmanuel de Martonne au fost citite cu mare atenţie de către «factorii de decizie», hărţile joacă un rol foarte real în timpul negocierilor de pace. Efectul aproape hipnotic al hărţilor şi al petelor de culoare le-a dat, fără îndoială, negociatorilor iluzia unei aprecieri imediate a situaţiei, iluzie care a prezidat, probabil, trasarea graniţelor balcanice din 1919]”. Publică în acest sens Répartition des nationalités dans les pays où dominent les roumains (1920), în care evidenţia, prin tehnicile cartografice folosite, majoritatea absolută a populaţiei româneşti în zonele rurale (Figura 2).

 Figura 2. Densitatea şi repartiţia naţionalităţilor în România (1910/1912),
autor Emmanuel de Martonne

Sursa: Annales de Géographie, t. XXIX, 158, pl. VI, Paris, 1920

Analizând această lucrare, G. Palsky (2002, p. 115) subliniază constatările lui De Martonne din 1921, astfel: „L’élément rural de la population d’une region est devenu le facteur décisif dans l’identification de l’ethnicité d’un territoire. Ainsi, une région entière, comme la Transylvanie serait classée comme territoire roumain malgré les villes essentiellement magyares [Elementul rural al populaţiei unei regiuni a devenit factorul decisiv în identificarea etniei unui teritoriu. Astfel, o întreagă regiune, precum Transilvania, ar fi clasificată drept teritoriu românesc în ciuda oraşelor predominant maghiare]”. Din acest punct de vedere, Emmanuel de Martonne argumenta varianta traseului de frontieră pe care o propunea delegaţia franceză ca o soluţie de compromis menită să satisfacă necesităţile tuturor naţionalităţilor din zona transfrontalieră româno-maghiară (Boulineau 2008). Aşa cum sublinia ulterior, în Essai de carte etnographique des Pays Roumains (1921), frontiera politică stabilită la Trianon era în acord cu limita etnică, deoarece limitele blocului etnic românesc nu coincid nicăieri cu limite naturale: „La constitution, à la suite de la guerre, d’un Etat roumain dont les frontières correspondent à peu près à celles du bloc national roumain, amènera sans doute une résorption partielle des éléments allogènes qui y sont compris (…) Les limites du bloc roumain ne sont nulle part des frontières naturelles (…) La géographie ethnique est le résultat d’un équilibre plus ou moins instable entre les forces d’expansion des différents peoples [Constituirea, în urma războiului, a unui stat român ale cărui graniţe corespund mai mult sau mai puţin cu cele ale blocului naţional român, va duce, fără îndoială, la o resorbţie parţială a elementelor străine care sunt cuprinse în acesta (…) Limitele blocului românesc nu sunt nicăieri graniţe naturale (…) Geografia etnică este rezultatul unui echilibru mai mult sau mai puţin instabil între forţele de expansiune ale diferitelor popoare]” (p. 18).

În sud, trasarea frontierei româno-sârbe a reprezentat un compromis între poziţia delegaţiei române condusă de I. Brătianu şi cea a delegaţiei sârbe, în care geomorfologul J. Cvijić susţinea trasarea frontierei cât mai departe de Belgrad pentru a asigura apărarea capitalei sârbe, pe fondul unui mozaic etnic de ansamblu. În acest context, contrar concepţiei lui De Martonne, Banatul a fost divizat într-un sector românesc şi unul sârb. Zona nisipoasă Deliblat, urmată de cursul Dunării şi al afluentului său Timiş constituiau bariere naturale în faţa capitalei Belgrad ce dublau, în interiorul Serbiei, frontiera politică.

Deşi prin traseul liniei de graniţă fixat la Trianon în 1920 nu a fost atribuit niciun metru pătrat de pământ unguresc României, ci doar a fost consfinţită o realitate etnică, semnarea sa a declanşat în mediile politice maghiare o imensă nemulţumire şi o amplă campanie de contestare pe baza unor false argumente ştiinţifice. Repre-zentativ în acest sens este un volum de propagandă publicat la Budapesta în 1936, intitulat „Ardealul Istoric”, în care se afirma „mutarea de pe Carpaţi a frontierei nu este numai un act de violenţă împotriva naţiunii maghiare, dar este şi o adevărată injurie adresată lui Dumnezeu” şi că munţii care constituiau frontiera până în 1918 erau „une chaîne tout à fait fermée et puissante” [un lanţ complet închis şi puternic] (Rónai 1936, p. 39).

Comentând aceste afirmaţii, geograful român Ion Conea (1942) îl cita pe geograful german Walther Vogel (1922, p. 33-34), care stabilea hotarul natural dintre blocul etnic românesc şi cel unguresc „în lungul zonei inundabile a Tisei, zonă care, până acum câteva zeci de ani, nici mlaştinile Pripetului un alcătuiau un hotar mai bun. Era o barieră geofizică unică în toată Europa: pe o lungime de aproape 500 de kilometri şi pe o lăţime care uneori era de 50 kilometri – oridecâteori, primăvara sau toamna, când se topeau zăpezile sau cădeau ploi puternice, o adevărată mare de apă dulce se revărsa, despărţind complet Ungaria de regiunile carpatice”. Autorul român demonstra pe baza argumentelor etnice, istorice şi toponimice că Munţii Carpaţi „sunt departe de a prezenta însuşirile unui aşa zis hotar natural” constituind „coloana vertebrală a pământului şi poporului român” (p. 64).

Contemporan al acelor timpuri şi temeinic documentat, istoricul american Milton G. Lehrer scria: „Dacă în 1920 s-a comis o nedreptate, nu ungurii au să se plângă de ea, ci românii, căci dincolo de frontiera politică au fost lăsate în teritoriul unguresc mai multe insule de români”⁹.

CONCLUZII

Opera ştiinţifică a marelui geograf francez rămâne indisolubil legată de România, al cărei prieten şi mesager a fost într-un moment de mare însemnătate pentru istoria românilor. El a contribuit decisiv la trasarea frontierei politice româno-ungare în raport de realităţile etnice, minuţios studiate prin cercetări de teren.

Totodată, el a ancorat teritoriul şi poporul român în opera geografilor francezi, preocupările despre România fiind magistral continuate prin operele unui mare discipol al lui Emmanuel de Martonne: Robert Ficheux (1898-2005). În acest sens, etnologul şi scriitorul român Radu Anton Roman declara: „este meritul unor misiuni de geografi francezi de a fi urcat pe toate cărările şi de a fi inventariat şi anunţat exi-stenţa unor numeroase comunităţi române, acolo unde hărţile maghiare marcaseră pete albe, lucru ce a contribuit determinant la decizia marilor puteri de la Trianon”¹⁰.

Bibliografie

1. Anghel, I-M. (coord.) (2023), Tratatul de la Trianon. Document esenţial care stă la baza Marii Uniri, Edit. Pro-Universitaria, Bucureşti.

2. Bariéty, J. (1997), „Le géographe Emmanuel de Martonne, médiateur entre la Roumanie et France”, Études Danubiennes, 13(2).

3. Bariéty, J. (2002), „La Grande Guerre (1914-1919) et les géographes français”, Relations Internationales.

4. Botoran, C. (coord.) (2017), România şi Conferinţa de Pace de la Paris: (1918-1920), Tipo Moldova, Iaşi.

5. Boulineau, Emm. (2001), „Un géographe traceur de frontières: Emmanuel de Martonne et la Roumanie”, L’Espace Géographique, 30(4).

6. Boulineau, Emm. (2008), “Fronts et frontières dans les Balkans: les géographies et les enjeux frontaliers sur le Danube en 1919-1920”, Balkanologie, X(1-2).

7. Bowd, G. (2012), Un géographe français et la Roumanie. Emmanuel de Martonne (1873-1955), Edit. L’Harmattan, Paris.

8. Bowd, G. (2011), „Emmanuel de Martonne et la naissance de la Grande Roumanie”, Revue Roumaine de Géographie / Romanian Journal of Geography, 55(2).

9. Bowd, G. (2012), Un géographe français et la Roumanie: Emmanuel de Martonne (1873-1955), Edit. L’Harmattan, Paris.

10. Buzatu, Gh., Dobrinescu, V-F., Dumitrescu, H. (coord.) (1999), România şi Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), Edit. Empro, Focşani.

11. Chiper, I., Preda, D., Ghişa, Al. (2010), România la Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920). Documente diplomatice, Edit. Semne, Bucureşti.

12. Conea, I. (1942), „Carpaţii, hotar natural?”, Geopolitica şi Geoistoria. Revistă Română pentru Sud-Estul European.

13. Crăciun-Ardeleanu, P. (2023), Intrarea SUA în Primul Război Mondial, https://historia.ro/sectiune /general/intrarea-sua-in-primul-razboi-mondial-568647.html

14. De Martonne, Emm. (1900), La Roumanie, Société anonyme de la Grande Encyclopédie, Paris.

15. De Martonne, Emm. (1915), „Les conditions d’une intervention roumaine”, Revue de Paris, XXII(10), 15 mai 1915.

16. De Martonne, Emm. (1920), „Essai de carte ethnographique des pays Roumains”, Annales de Géographie, XXIX.

17. De Martonne, Emm. (1920), „Répartition des nationalités dans les pays où dominent les roumains”, Annales de Géographie, tome XXIX, no. 158, pl. VI, Paris.

18. De Martonne, Emm. (1921), La nouvelle Roumanie dans la nouvelle Europe, Conferinţă ţinută la 6 iunie 1921 la Societatea Regală Română de Geografie, prezidată de M.S. regele Ferdinand şi Alteţa Sa Regală prinţul moştenitor Carol.

19. De Martonne, Emm. (1985), Lucrări geografice despre România, vol. II, Edit. Academiei RS România, Bucureşti (sub îngrijirea lui V. Tufescu, Gh. Niculescu şi Ş. Dragomirescu).

20. Dresch, J. (1956), Emmanuel de Martonne, Paris.

21. Duroselle, J-B. (2006), Istoria relaţiilor internaţionale, 1919-1947, vol. I-II, Edit. Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti.

22. Edroiu, N. (2012), The Hungarian Thesis concerning the “Two Halves” of Transylvania. Critical study, Imprimeria “Ardealul”, Cluj-Napoca.

23. Enciu, N., Ursu, V-V. (2018), Emmanuel de Martonne – l’avocat de la Roumanie à la Conférence de Paix, à Paris en 1919-1920 en matière de Bessarabie, Édit. Universitaires Européennes, Paris.

24. Ficheux, R. (1952), Emmanuel de Martonne en Roumanie. Impressions et souvenirs, 50-e anniversaire du Laboratoire de Géographie, Université de Rennes.

25. Hallair, G. (2007), Le géographe Emmanuel de Martonne et L’Europe Centrale, UMR PRODIG, UMR-Géographie-cités, Paris.

26. Lehrer, M-G. (2013), Ardealul, pământ românesc. Problema Ardealului văzută de un american, Edit. Vicovia, Bacău (ed. I., 1944).

27. Minassian, T-T. (1997), „Les géographes français et la délimitation des frontières balkaniques à la Conférence de la Paix en 1919”, Revue d’histoire moderne et contemporaine.

28. Morariu, T. (1973), „Emmanuel de Martonne et la géographie roumaine”, Bulletin de l’Association des Géographes Français.

29. Nicoară, M-T. (2020), „Emmanuel de Martonne et les frontières de la Grande Roumanie. Diplomatie et politique”, Revista de Istorie a Moldovei, 1-2 (121-122).

30. Niculescu, Gh. Dragomirescu, Ş. (2000), „Emmanuel Louis Eugène de Martonne”, în vol. Geografi Români, Edit. Semne, Bucureşti.

31. Palsky, G. (2002), „Emmanuel de Martonne and the Ethnographical Cartography of Central Europe (1917-1920)”, Imago Mundi.

32. Petrea, D. (2018), „Emmanuel de Martonne (1873-1955)”, în vol. Istoria geoştiinţelor în România. Ştiinţele geografice, Edit. Academiei Române, Bucureşti.

33. Rónai, A. (1936), Biographie des frontières du Centre-Est Européen. Étude politico-géographique consacrée à l’histoire des frontières, Édition de l’Institut des Sciences politiques de la Société hongroise de statistique, Budapest.

34. Sandu, T. (1999), La Grande Roumanie alliée de la France. Une périphérie diplomatique des Années Folles? (1919-1933), L’Harmattan, Paris.

35. Săgeată, R. (2019), „The Evolution of Ethnic and Political Romanian-Hungarian Border As Reflected in Sources”, Transylvanian Review / Revue de Transylvanie, XXVIII, 4, winter 2019.

36. Seişanu, R. (2000), România. Atlas istoric, geopolitic, etnografic şi economic, ed. a II-a, Restitutio in integrum, Edit. Ared, Bucureşti (ed. I., 1936).

37. Soutou, G-H. (coord.) (2015), „Les experts français et les frontières d´apres-guerre. Les procès-verbaux du comité d’études 1917-1919”, Bulletin de la Société de Géographie, Paris.

38. Vogel, W. (1922), „Politische Geographie, Aus Natur und Geisteswelt”, 634, Allgemeine Geographis, 10, B-G. Teubner, Leipzig.