prof. univ. dr. Cristian BARNA
The historical fact that a state must have vital space for development has, over time, explained the rise, rise and fall of great empires that have acted to change their borders by annexing territories[1].
Thus, from the very beginnings of geopolitics as a science, Friedrich Ratzel appreciated the geographical and political mobility of a state’s frontier by referring to the vitality of its mittelpunkt and its geographical extent, but going beyond the limits of geography. In his understanding, the border is not just a strip of land marking the separation between two states, but a peripheral organ of a state, an indicator of its growth or weakness. Ratzel considered that a state would tend to establish its frontiers by occupying the most advantageous positions from a geostrategic point of view: obligatory crossing points (mountain passes, straits or sea canals), sea exits, rivers of particular importance for navigation, mountain ranges, etc..
Karl Haushofer, for his part, considered that there is a “political life of the frontier” of a state, which is defined by the ratio between the organic defensive force and the forward force of its frontier, as well as the ability to respond effectively to enemy attacks on the frontier.
Faptul istoric că un stat trebuie să dispună de spaţiu vital de dezvoltare a permis, de-a lungul timpului, explicarea apariţiei, măririi şi decăderii marilor imperii care au acţionat în direcţia modificării frontierelor lor, prin anexarea unor teritorii.[1]
Astfel, încă de la începuturile geopoliticii ca ştiinţă, Friedrich Ratzel aprecia mobilitatea geografică şi politică a frontierei unui stat prin raportarea la vitalitatea mittelpunkt-ului şi întinderii geografice a acestuia, însă depăşind limitele geografiei. În accepţiunea sa, frontiera nu este doar o fâşie de pământ care marchează despărţirea dintre două state, ci un organ periferic al unui stat, un indicator al creşterii sau slăbi-ciunii sale. Ratzel considera că un stat va tinde să-şi stabilească frontierele ocupând poziţiile cele mai avantajoase, din punct de vedere geostrategic: puncte obligatorii de trecere (pasuri montane, strâmtori sau canale maritime), ieşirea la mare, fluvii de importanţă deosebită pentru navigaţie, lanţuri muntoase etc..
La rândul său, Karl Haushofer considera că există o „viaţă politică a frontierei” unui stat, care este definită de raportul dintre forţa organică de apărare şi cea de înaintare a frontierei acestuia, precum şi de capacitatea de a răspunde eficient atacurilor unor inamici asupra frontierelor.[2]
În acea perioadă de debut a geopoliticii ca ştiinţă, Halford Mackinder împărţea lumea în puterea telurocratică, identificată geografic cu platforma continentală eurasiatică, şi puterea talasocratică, adică statele care posedau flote maritime capabile să controleze frontierele puterii telurocratice: arealul Mării Mediterane, Oceanului Atlantic şi al mărilor din sudul şi vestul Eurasiei.
În 1904, Mackinder era cel care elabora harta zonelor concentrice în care Eurasia reprezenta „pivotul istoriei” (ulterior redenumită heartland), unde un rol geostrategic covârşitor era atribuit Rusiei, fiind înconjurată de două arce de cerc: „arcul interior”, care cuprindea teritoriile Germaniei, Austro-Ungariei, Imperiului Otoman, Indiei şi Chinei, şi „arcul exterior”, care cuprindea Marea Britanie, Japonia, Canada, SUA, Africa de Sud şi Australia.[3] Halford Mackinder identifica regiuni cu valoare strategică precum marele ocean (Pacific, Indian şi Atlanticul de Sud) şi zonele sale de coastă (zona musonică a Asiei, Australia, America de Sud şi Africa Subsahariană) şi sublinia perspectivele de creştere a profilului regional ale Americii de Sud şi Mantle of Vacancies (regiune având graniţa în deşertul Sahara, prin Asia Centrală, până în zona estică a Siberiei şi care ar marca graniţa dintre heartland şi marele ocean).
Totodată, era de părere că Africa, Europa şi Asia se constituie într-o „insulă mondială” a cărei supravieţuire depinde în primul rând de controlul Europei de Est şi implicit al heartland-ului eurasiatic care include o serie de zone muntoase ale Asiei şi bazinele hidrografice care se varsă în Marea Baltică şi Marea Neagră (identificabilă în linii mari cu Europa de Est).
Per ansamblu, argumentul principal al lui Halford Mackinder poate fi rezumat la următoarea potenţială axiomă: „Cine va stăpâni estul Europei va domina heartland-ul. Cel care va stăpâni heartland-ul va domina «insula mondială», iar cel care va stăpâni «insula mondială» va domina lumea”.[4]
În contextul competiţiei acerbe dintre puterea telurocratică şi cea talasocratică pentru trasarea frontierelor, Alfred Mahan a conceptualizat teoria „anacondei”, care postula faptul că puterile eurasiatice trebuiau „sugrumate”, prin scoaterea de sub controlul lor a zonei de ţărm (rimland) şi blocarea ieşirii acestora spre spaţiile mari-time.[5] Astfel, Alfred Mahan sublinia ascendentul talasocraţiei în raport cu telurocraţia prin prisma faptului că „în ciuda tuturor pericolelor obişnuite şi neobişnuite ale mării, atât călătoriile, cât şi traficul pe apă au fost întotdeauna mai uşoare şi mai ieftine decât cele pe uscat”. Mahan susţinea că miza luptei pentru putere între state vizează controlul apelor, care la rândul lui se bazează în principal pe preponderenţa navelor, însă parţial şi pe posesia unor poziţii determinante[6].
Influenţat de lucrările lui Alfred Mahan şi Halford Mackinder, politologul american Nicholas Spykman îşi face cunoscută propria teorie geostrategică în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Nicholas Spykman revitalizează perspectiva lui Alfred Mahan cu privire la distribuţia geografică a centrelor de putere ale lumii şi oferă o alternativă pentru puterile talasocratice în vederea păstrării controlului asupra heartland-ului, propunând teoria ţărmurilor sub raportul ascendentului pe care îl are centura maritimă a Eurasiei asupra heartland-ului pe care îl înconjoară.
Nicholas Spykman aduce în prim-plan importanţa geostrategică a rimland-ului, argumentând că heartland-ul eurasiatic este prea întins şi dificil de controlat, în timp ce controlul zonei de ţărm a acestuia permite, implicit, luarea sub control a căilor de comunicaţie spre acest teritoriu.[7]
Afirmându-se ca o analiză critică a concepţiei geopolitice a lui Mackinder asupra dominaţiei lumii prin controlul heartland-ului, teoria rimland-ului sau „geopolitica frontierelor” reprezintă, de fapt, o completare a teoriei heartland-ului. Vorbind despre rimland, Nicholas Spykman face referire la arcul de cerc ce înconjoară heartland-ul, şi care este văzut ca un „spaţiu-tampon” între puterea maritimă şi cea terestră. Teoria lui Spykman se bazează şi pe ceea ce afirma, cu mult înaintea sa, Friedrich Ratzel, şi anume că un stat puternic este un stat care are şi forţă maritimă.[8]
Într-adevăr, controlul mărilor a oferit SUA un avantaj geopolitic de necon-testat, neputând fi invadată, dar putând invada alte state. Astfel, la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, SUA avea cele mai dezvoltate capacităţi navale, prin intermediul cărora au putut monitoriza întreaga activitate navală de pe glob. Menţinerea con-trolului asupra oceanelor lumii este, a fost şi va fi, din punct de vedere geopolitic, obiectivul cel mai important pentru SUA, interesul fiind de a împiedica orice putere eurasiatică în demersul de a-şi construi o flotă puternică, cu scopul de a menţine echilibrul regional şi de a bloca apariţia unei puteri regionale euroasiatice.[9]
Din acest motiv, teoria rimland-ului va reprezenta fundamentul geopolitic pe care, în timpul Războiului Rece, SUA vor elabora doctrina containment-ului, de în-cercuire a URSS, din acest punct de vedere Mahan şi Spykman putând fi consideraţi iniţiatorii euroatlantismului.[10]
Pentru că, în perioada Războiului Rece, URSS a reprezentat heartland-ul, în timp ce SUA stăpâneau rimland-ul care înconjura regiunea eurasiatică şi obtura accesul URSS la mări şi oceane. În acea perioadă, istoria a dovedit că puterea teluro-cratică exercitată de URSS este insuficientă pentru a fi hegemon, avantajele strategice, militare şi oportunităţile economice oferite de controlul mărilor şi oceanelor surclasând puterea heartland-ului.
În epoca post-Război Rece, Federaţia Rusă se consideră victima „încercuirii heartland-ului euroasiatic” de către puterile talasocratice, mai ales de către SUA, sentiment geopolitic acutizat şi de faptul că nu dispun de acces la oceanul planetar.
Acest sentiment este ancorat în „eşecul istoric” înregistrat în Războiul Rece, fapt care a făcut ca reprezentările geopolitice ruse contemporane să fie impregnate de un spirit revanşard faţă de prăbuşirea URSS şi de o atitudine ostilă la adresa puterilor maritime, care ar obstrucţiona destinul Federaţiei Ruse de a redobândi statutul de hegemon.[11]
Eurasianismul, teorie geopolitică ridicată la nivel de politică de stat de către Vladimir Putin, promovează nostalgia imperială conform căreia destinul Federaţiei Ruse este acela de „reconstituire a Marelui Spaţiu”, fapt ce implică readucerea în sfera de influenţă strategică, politică şi economică a Rusiei a spaţiilor eurasiatice, „pierdute” în anumite perioade istorice.[12]
Conform lui Alexandr Dughin, ale cărui idei eurasianiste sunt preluate şi aplicate de către Vladimir Putin, Rusia este o componentă vitală a heartland-ului, o Eurasie ne-rusă fiind de neconceput fără înfrângerea poporului rus. Totodată, în vederea asigurării unei expansiuni depline, Federaţia Rusă trebuie să dobândească ieşire la oceanul planetar.[13]
De menţionat aici că viitorul geopolitic al Federaţiei Ruse (dar şi al SUA) este marcat atât de ceea ce se întâmplă în heartland-ul eurasiatic, cât şi în rimland-ul său, arcul de instabilitate de la Marea Mediterană şi Africa de Nord până în Orientul Mijlociu. Astfel, evoluţiile „statelor-tampon” ale „periferiei” regiunii eurasiatice (Iran, Siria, Arabia Saudită, Libia sau Egipt) pot acţiona ca factori perturbatori ai stabilităţii şi securităţii regionale, dar şi internaţionale.[14]
În această viziune geostrategică, dacă Siria asigură accesul Federaţiei Ruse la Marea Mediterană, Iranul îi poate facilita accesul la mările calde. De aceea, o axă geo-politică Rusia – Iran ar putea să stăvilească pătrunderea euroatlantismului în Asia Centrală.[15]
În acest context, pentru a-şi atinge obiectivele geopolitice, eurasianiştii mizează pe „eliberarea civilizaţiilor non-occidentale de globalism”, fondându-şi „interven-ţionismul” în Asia Centrală şi Orientul Mijlociu pe o preocupare de pacificare a „periferiilor”. Eurasianiştii se opun teoriei geopolitice a lui Samuel Huntington, care promova „ciocnirea civilizaţiilor”. Conform lui Huntington, sfârşitul Războiului Rece ar fi generat o nouă dinamică a conflictului global, ca urmare a vidului creat de colapsul sistemului bipolar internaţional şi a faptului că globalizarea este influenţată de împărţirea lumii după falii religioase şi civilizaţionale care par să localizeze societatea contemporană într-o epocă a „violenţei culturale şi etnice”[16].
Pentru Alexandr Dughin, această viziune este o invenţie a euroatlantiştilor care au nevoie de un adversar pentru a asigura unipolaritatea americană, într-un spaţiu de confruntare a unor interese geopolitice majore, aşa cum este decupajul geopolitic definit de aceştia ca Orientul Mijlociu Extins.[17]
Acest moment istoric a însemnat asocierea globalizării cu noile conflicte „asimetrice”, fiind identificate două tipuri de ameninţări: pe de o parte, războaiele interne, cauzate în principal de slăbirea sau dezintegrarea anumitor state sub presiunea globalizării; pe de altă parte, ameninţările transnaţionale generate nu de un alt sistem politic sau de o religie, ci mai degrabă de un nou context strategic, mult mai violent, „mici războaie criminale” cauzate de subdezvoltare şi transformări demografice. În această nouă (dez)ordine mondială, Samuel Huntington atrăgea însă atenţia că civilizaţia occidentală, beneficiarul net al „sfârşitului istoriei” proclamat de Francis Fukuyama, a devenit o minoritate într-o lume pe care nu va putea s-o domine pe vecie, pentru că „triumful” democraţiei occidentale a fost aprig contestat de „hoarde despotice de terorişti săraci, antiglobalişti”.[18]
În acest context apărea teoria „ciocnirii civilizaţiilor”, prin care Samuel Hun-tington atrăgea atenţia că fiecare civilizaţie deţine un rol egal într-o lume inevitabil multipolară, formată din mai multe civilizaţii, şi avertiza că „pretextul universali-smului” angajează Occidentul într-un conflict cu alte civilizaţii.
La acea dată, Huntington sublinia că occidentalizarea nu este o faţetă unică a modernităţii, care să fie acceptată la nivel global, apreciind că dominaţia occidentală nu poate dura la nesfârşit, celelalte civilizaţii dorind să ocupe un loc în „noua ordine mondială”. În viziunea sa, Occidentul a câştigat hegemonia mondială nu datorită superiorităţii ideilor, valorilor sau religiei sale, ci mai degrabă datorită superiorităţii sale în ceea ce priveşte punerea în aplicare a violenţei organizate; dacă, de cele mai multe ori, Occidentul uită acest lucru, „ceilalţi” (a se citi China, Federaţia, Rusă, Iran etc.) nu uită niciodată.[19]
Într-un astfel de context geopolitic, Ulrich Beck întrevede două scenarii posibile: al reafirmării puterii la nivel mondial în cadrul unei „fortăreţe occidentale”, tradusă prin cooperarea unui număr redus de state sub tutela celui mai puternic, scenariu care ar lăsa în voia sorţii „victimele” acestui „multilateralism” restrâns; al doilea scenariu este conturarea unor state capabile să asigure transnaţionalizarea puterii, evitându-se astfel capcana excluderii unei părţi a umanităţii. Beck mai atrage atenţia că, în epoca riscurilor globale, marile puteri trebuie să conştientizeze că repartizarea rolului de victimă, oricât de inegală ar fi, va genera efecte în plan global.[20]
[1] Encel, Frederic: Orizonturi geopolitice, Editura Cartier, Bucureşti, 2009.
[2] Dungaciu, Dan: Elita interbelică. Sociologia românească în context european, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2012.
[3] Dughin, Alexandr: Bazele geopoliticii si viitorul geopolitic al Rusiei, Editura Eurasiatica, Bucureşti, 2011.
[4] Mackinder, Halford: Democratic Ideals and Reality, New York, Henry Holt & Company, 1919.
[5] Encel, op.cit.
[6] Mahan, Alfred Thayer: The Interest of America in Sea Power, Present and Future, London, Sampson Low, Marston & Company, 1897.
[7] Mongrenier, Jean Sylvestre: Rusia ameninţă oare Occidentul?, Editura Cartier, Chişinău, 2010.
[8] Dughin, op.cit.
[9] Friedman, George: The next 100 years. A forecast for the 21st century, The Doubleday Publishing. Group, 2009.
[10] Kissinger, Henry: Diplomaţia, Editura All, Bucureşti, 2007.
[11] Mongrenier, op.cit.
[12] Bassin, Mark: Eurasianism Classical and Neo – The lines of continuity, Slavic Eurasian Studies, no. 17, 2008.
[13] Bădescu, Ilie: Tratat de geopolitică, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2004.
[14] Maior, Cristian George: Incertitudine. Gândire strategică şi relaţii internaţionale în secolul XXI, Editura RAO, Bucureşti, 2010.
[15] Dughin, op.cit.
[16] Sadowski, Yahya: The Myth of Global Chaos, Brookings Institution Press, Washington D.C, 1998.
[17] Chaudet, Didier; Parmentier, Florent; Pelopidas, Benoit: Imperiul în oglindă. Strategii de mare putere în SUA şi Rusia, Editura Cartier, 2008.
[18] Rieger, Abu Bakr: Islam and modern politics. The political consequences of terrorism are especially devastating for the Islamic community – but also for non-Muslims, 2011.
[19] Perry, Glen E: Huntington and his critics: the Occident and Islam – Samuel P. Huntington, Arab Studies Quaterly, Winter 2002.
[20] Beck, Ulrich: La société du risque. Sur la voix d’une autre modernité, Paris, Alto Aubier, 2001.