Gheorghe VĂDUVA

Noile ameninţări – se precizează în documentul intitulat Strategia europeană de securitate – sunt dinamice. În epoca mondializării, ameninţările cele mai îndepărtate din punct de vedere teritorial produc tot atâta îngrijorare ca şi cele apropiate. De aceea, zonele de interes pentru NATO şi pentru Uniunea Europeană, ca şi pentru oricare altă ţară din cadrul acestor organizaţii, inclusiv pentru România, se extind, practic, la suprafaţa întregii planete. Teoria haosului atrage atenţia că variaţia condiţiilor iniţiale, care se regăseşte totdeauna în evoluţia sistemelor şi proceselor, nu cunoaşte nici reguli, nici limite teritoriale, spaţiale sau acţionale. În această epocă a globalizării, totul capătă dimensiuni şi implicaţii planetare. Şi, în aceeaşi măsură, se mondializează şi filosofiile şi acţiunile identitare. Totuşi, în ceea ce priveşte stabilitatea şi gestionarea situaţiilor de criză, prioritare sunt zonele de pe primul cerc, adică cele de la contactul frontalier nemijlocit. Este unul dintre motivele pentru care UE doreşte să se înconjoare de un cerc de securitate, fapt pentru care a realizat sau este în curs de a realiza, cu toţi vecinii, acorduri de bună vecinătate sau parteneriate strategice. Unul dintre obiectivele acestor acorduri şi parteneriate îl reprezintă protecţia împotriva atacurilor teroriste şi, respectiv, combaterea terorismului. În ceea ce priveşte însă lupta împotriva terorismului, nu există priorităţi şi nu există graniţe. Ţările UE participă, alături de Statele Unite, de ţările NATO şi de alte ţări, la coaliţia antiteroristă. Deşi nu s-au elaborat încă pe deplin strategiile cele mai eficiente de combatere a terorismului, acţiunile coaliţiei împotriva acestui flagel nu rămân fără rezultate. Una dintre prevederile strategiei europene de securitate este acea că prima linie de apărare se va situa, adesea, în străinătate, departe de frontierele proprii. Cât de mult seamănă acest precept cu doctrina apărării înaintate din vremea războiului rece!
Pentru România, în afară de zona de interes care se contopeşte cu întreaga planetă, de zona din imediata vecinătate a UE şi NATO (România fiind ţară frontalieră pentru NATO şi, în viitorul apropiat, pentru UE), este profund interesată de vecinătatea apropiată şi mai ales de zona conflictuală din Transnistria, de problemele de frontieră de la graniţa cu Ucraina, de zona Mării Negre şi de impactul posibil asupra mediului de securitate din această zonă, de terorismul caucazian şi de cel care se manifestă şi se dezvoltă în Turcia şi în Orientul Apropiat. Fiecare dintre ţările europene, inclusiv România, doreşte ca în jurul ei să se realizeze un coridor de securitate şi stabilitate, care să-i asigure siguranţă şi protecţie. Se pune însă întrebarea: În condiţiile globalizării terorismului, mai este oare posibil aşa ceva?
Fără a avea structuri şi infrastructuri de mare anvergură şi baze de susţinere complexe şi ultramoderne, teroriştii au dovedit că sunt în măsură să opereze în lumea întreagă. Ei acţionează în Asia Centrală, în Asia de Sud-Est, în Japonia, în China, în Rusia, în Caucaz, în Balcani, în Turcia, în Irak, în Orientul Apropiat, în Africa, în Europa Occidentală, dar, de la atacurile din 11 septembrie 2001, mai puţin pe teritoriul Statelor Unite. Datorită măsurilor extrem de riguroase luate de autorităţile americane, deşi rămâne încă vulnerabil la terorism, teritoriul american nu a mai fost supus, din 2001 încoace, la atacuri teroriste de anvergură. Teroriştii n-au încetat însă să-i atace pe americani şi pe prietenii şi aliaţii lor, oriunde au reuşit să o facă. Chiar dacă Al-Qaida şi multe alte organizaţii declară că ţintele lor predilecte sunt americanii şi tot ce ţine de americani şi că, în acest sens, au avut mari succese, realitatea este cu totul alta. Ofensiva americană împotriva terorismului a dat roade. Teroriştii nu mai reuşesc să pătrundă atât de uşor pe teritoriul american. Seria de atacuri de amploare de după 2001 s-a derulat pe alte meridiane, dar „performanţa“ din 2001 nu a mai fost atinsă. Superputerea americană a fost stârnită, aproape în acelaşi mod în care a fost stârnită după atacul japonez de la Pearl Harbor, şi, probabil, nu se va opri din acţiune decât atunci când terorismul (un anumit tip de terorism) va fi distrus sau pus sub control.
Terorismul contemporan este, totuşi, preponderent, antiamerican şi antioccidental şi are câteva caracteristici specifice, printre care cele mai importante considerăm că ar putea fi şi următoarele: spaţiile de generare şi de regenerare a reţelelor, organizaţiilor şi grupurilor teroriste sunt tentaculare, cu filiale flexibile şi dinamice peste tot, dar cu preponderenţă în ţările occidentale şi în zonele de falii strategice; baza de recrutare a teroriştilor se află îndeosebi în populaţia tânără, instruită şi chiar domiciliată în Occident, inclusiv în România, care se simte frustrată, înstrăinată, discriminată şi nemulţumită şi împărtăşeşte preceptele fundamentaliste şi extremiste, nu preţuieşte viaţa şi acceptă martirajul şi spiritul de sacrificiu, în numele unor dogme care, pentru o parte din lumea lor, sunt indiscutabile; ţintele predilecte ale teroriştilor contemporani le reprezintă oamenii neînarmaţi, vulnerabili, locurile publice, infrastructurile, diferitele instituţii (occidentale sau care-i sprijină pe occidentali), de regulă cele vulnerabile la astfel de atacuri sau făcute să devină vulnerabile; sporeşte caracterul punitiv şi răzbunător, în numele unor cauze care vin din frustrări şi percepţii deformate, dar şi din realităţi dramatice.
Terorismul nu poate fi pus sub autoritatea unor principii, teorii şi metode unitare. El rămâne, în continuare, un război specific, în mozaic, caracterizat de acţiuni hoţeşti, precise, adică punctuale şi extrem de violente, care vizează îndeosebi zonele cele mai vulnerabile şi urmăreşte umilirea, înspăimântarea şi agresarea continuă şi surprinzătoare a oamenilor şi anumitor comunităţi, impactul media, precum şi distrugerea unora dintre instituţiile care sunt percepute ca satanice sau care impun reguli şi realităţi considerate ca inacceptabile pentru spaţiul ce generează terorism.
TERORISMUL DE SISTEM ŞI TERORISMUL DE REŢEA
Distincţia dintre aceste două forme de terorism este necesară pentru procesul de elaborare a strategiilor de gestionare a acestui fenomen. Terorismul de sistem este, în esenţa lui, politic, etnic, economic, informaţional sau religios. El provine din incompatibilităţile şi disfuncţionalităţile existente între sisteme şi nu se va ameliora decât în măsura în care se vor ameliora relaţiile între aceste sisteme. Terorismul basc, spre exemplu nu are nici o perspectivă de atenuare sau de încetare, atâta vreme cât pretenţiile extremiştilor basci vizează interesele Spaniei. Soluţiile în acest caz sunt greu de găsit, întrucât este dificil de presupus că Spania va accepta vreodată separarea de teritoriul său a Ţării Bascilor. Un asemenea terorism a existat şi există şi în România. El s-a manifestat şi se manifestă, sub diferite forme, îndeosebi în zonele Covasna şi Harghita, împotriva populaţiei de etnie română. În anumite etape a cunoscut forme violente. Este posibil ca terorismul de sistem, îndeosebi în Europa, să se diminueze simţitor o dată cu integrarea deplină a continentului, deşi s-ar putea ca, dimpotrivă, să asistăm la o recrudescenţă masivă a acestui fenomen. Respingerea Constituţiei Europene în cadrul referendumului din Franţa şi din Olanda semnalează, între altele, îngrijorarea populaţiei din ţările occidentale şi în legătură cu creşterea vulnerabilităţilor de sistem şi, implicit, cu diminuarea capacităţilor naţionale de a riposta la un astfel de terorism.
Terorismul de reţea este transnaţional. El este, în esenţă, un terorism politic, punitiv şi răzbunător, chiar dacă păstrează rezonanţe religioase, etnice sau frontaliere. La ora actuală, suportul lui îl constituie falia strategică islamică, dar nu neapărat sub aspectul ei pur religios.
Filosoful iranian Darius Shayegan subliniază, în France culture, influenţa revoluţiei iraniene asupra terorismului contemporan. El arată că religia nu mai este atât de importantă pentru tineri. S-a creat chiar o expresie care ilustrează sugestiv această realitate: cei care au alungat religia. Ei nu-şi pot exprima însă public convingerile, întrucât riscă pedeapsa capitală. Iranul, afirmă filosoful Shayegan, este o societate complet schizofrenică. Pe de o parte, 75 % din populaţia de până la 25 de ani, fascinată de America, de simbolurile Occidentului şi de modernitate, exprimă nevoia de schimbare, de reforme. Absenteismul masiv de la vot din cadrul recentelor alegeri reprezintă un blam la adresa regimului din Iran şi o realitate a percepţiilor şi idealurilor populaţiei. Pe de altă parte, se află un regim ce nu poate fi în nici un fel reformat. Singura schimbare, susţine filosoful iranian, poate veni din exterior. Europenii şi americanii au uitat de prea multă vreme Iranul. „Ei n-au realizat că revoluţia islamică a servit de model mişcărilor teroriste actuale“. Această afirmaţie acuză foarte grav Iranul. Revoluţia iraniană a fost unul dintre evenimentele fundamentale de la sfârşitul secolului al XX-lea. Ea a schimbat configuraţia lumii, mai ales prin faptul că a inventat formele şi instrumentele terorismului contemporan, făcând din religie o ideologie de luptă. Iranul este o ţară mare, care are aproape aceeaşi influenţă în lumea musulmană ca şi aceea pe care a avut-o Rusia în ţările din Estul Europei, în timpul socialismului. Înainte de această revoluţie, în Iran nu au fost niciodată guverne islamice. După opinia lui Shayegan, ideologizarea religiei este cel mai grav eveniment petrecut în lumea musulmană. Islamiştii iranieni au preluat metodologia şi sloganurile marxiste, identificându-se drept combatanţi anti-occidentali şi anti-imperialişti. S-au înfiinţat tribunale revoluţionare şi s-a pus în operă o frază leninistă: „Monarhia va fi aruncată în pubela istoriei”. Unul dintre sloganurile acestei revoluţii suna astfel: „Nici ca Estul, nici ca Vestul: o republică islamică“. S-a crezut că este vorba de o nouă spiritualitate politică, de o a treia cale, ce nu putea fi decât atractivă pentru unii dintre iranieni. N-a fost însă aşa. Nici Al-Qaida nu este un fenomen islamic. Indivizii din această reţea, afirmă Darius Shayegan, par mai degrabă personaje din Demonii lui Dostoievski decât teroriştii ismaelieni ai secolului al XII-lea, ale căror acţiuni ucigaşe aveau obiective foarte precise. Terorismul ismaelian nu era orb. Teroriştii din Al-Qaida neagă totul, distrug totul, inclusiv valorile moderne, occidentale.
Este îngrijorător şi ceea ce se petrece în India. În întreaga ei istorie, această ţară nu a cunoscut niciodată un fundamentalism hindus. Hinduismul a fost dintotdeauna un imens evantai care integra tot felul de credinţe. Astăzi, fundamentalismul hindus este un răspuns la fundamentalismul musulman, iar acest lucru este foarte periculos. Trebuie însă precizat că India nu este şi nu a fost niciodată o ţară care generează fundamentalism sau terorism. Este însă unul dintre locurile ideale pentru manifestarea fundamentalismului religios, tocmai pentru motivul că ea se prezintă ca o civilizaţie bazată încă pe caste şi pe reguli neschimbate de mii de ani. Al-Qaida nu pare să aibă un calendar fondat pe o strategie politică precisă, ci, dimpotrivă, pare a se baza pe un activism de tip oportunist, lovind în orice moment în care poate să o facă, pentru a crea teroare şi a demonstra că toate intervenţiile militare din Irak şi Afghanistan nu au nici un efect. După 11 septembrie 2001, Grupul Al-Qaida, îşi atribuie (sau i se atribuie) o serie de atentate şi atacuri teroriste, între care cele de la Madrid din martie 2004, acţiunile din Irak, desfăşurate de Abu Musab Al-Zarkaui, a cărui locaţie se află la Falluja, atentatele din Bali (octombrie 2002), cele de la Casablanca, din mai 2003, de la Istanbul, din noiembrie 2003, cele din Arabia Saudită, din mai 2004 etc. Unii afirmă că, în ceea ce priveşte Al-Qaida, nu se cunoaşte decât ceea ce se vede. În realitate, avem de-a face cu o organizaţie tentaculară, realizată cu mult înainte de 11 septembrie 2001, care dispune de un sistem de mesaje pe Internet, de personal numeros şi de suficiente mijloace. Dacă ar fi aşa, de ce nu acţionează la scară mai mare? Este foarte posibil ca respectiva organizaţie să fi slăbit mult, în urma numeroaselor lovituri primite. Oricum, în jurul ei s-a ţesut o legendă care depăşeşte cu mult realitatea.
Olivier Roy împarte atentatele care se atribuie organizaţiei Al-Qaida în două categorii: internaţionale şi locale. Cele internaţionale sunt efectuate de echipe internaţionale care acţionează oriunde în lume (New York, Washington, Madrid etc., dar şi cele dejucate la Los Angeles, Paris, Strasbourg), iar cele locale aparţin unor echipe care acţionează pe teritoriul propriu, de regulă, împotriva unor ţinte occidentale (Casablanca, Bali, Istanbul). „Internaţionaliştii“ sunt, după afirmaţiile lui Olivier Roy, vechi combatanţi din Afghanistan. Chiar şi o parte dintre cei care acţionează acum în Irak provin din aceşti vechi combatanţi afghani. De altfel, însăşi Al-Qaida este fondată pe o asociaţie a vechilor combatanţi din războaiele desfăşurate în Afghanistan. După bombardarea Afghanistanului şi plasarea forţelor americane şi ale NATO, nucleul dur ale organizaţiei nu s-a mai putut reînnoi. Foarte mulţi dintre aceşti vechi luptători au fost ucişi sau arestaţi. Acest nucleu se compune din militanţii din Orientul Apropiat, chemaţi să lupte, începând cu 1980, împotriva sovieticilor. Ei au fost sprijiniţi, în acea perioadă, de americani. Partea cea mai importantă a organizaţiei Al-Qaida se compune din două categorii de luptători: garda lui Bin Ladin (unii dintre componenţi urmându-l de mulţi ani) şi tinerii sosiţi de pretutindeni, îndeosebi între 1997 şi 2001. Mulţi dintre cei care l-au urmat pe Bin Ladin în Yemen sau în Sudan au fost ucişi sau arestaţi. Printre aceştia se află: şeicul Mohamed, Wadih El-Hage, Modamed Odeh, Abu Hafs Al-Masri (Mohamed Atef), Soleyman Abu Gayth, Abu Zubeyda etc. Ei au împărtăşit toţi aceeaşi viaţă. Fiica lui Ladin s-a căsătorit cu Mohamed Atef. Dintre toţi, au mai rămas Bin Ladin şi Ayman Al-Zawahiri.
Tânăra gardă a apărut după 1992 şi s-a dezvoltat, îndeosebi după 1996, când talibanii au preluat puterea în Afghanistan. În cea mai mare parte, cei care au alcătuit tânăra gardă s-au instruit în Occident, unii s-au căsătorit şi chiar au primit cetăţenia ţărilor respective. A avut şi are încă loc o întoarcere a acestora la izvoare, adică la sentimentul religios, şi nu în teritoriul de origine, dar pe poziţii fundamentaliste, şi o radicalizare politică. Olivier Roy subliniază că foarte puţini dintre cei care au comis atentate în Occident vin direct din ţări musulmane (cu excepţia celor care au participat la atentatele de la Istanbul din noiembrie 2003 şi care provin din Turcia). Cei mai mulţi fac parte din ţările occidentale. Ei nu se vor mai întoarce niciodată în ţările musulmane din care provin, unde se află familiile lor de origine. De exemplu, nici un terorist din Grupul Islamic Armat (GIA) nu s-a mai întors în Algeria. Ei sunt luptători pentru djihad, îndeosebi pentru djihadul periferic (Afghanistan, Bosnia, Cecenia), nu pentru Orientul Apropiat. După isprăvile săvârşite prin aceste locuri, s-au întors în Europa. Este o constatare foarte interesantă. De aici rezultă că nu ţările musulmane generează terorism, ci o anumită categorie de musulmani deveniţi militanţi în Occident, care au beneficiat şi beneficiază de avantajele democraţiilor occidentale şi de sistemul de instruire de aici. Este un mod foarte curios prin care cei plecaţi de acasă şi instruiţi în Occident încearcă să-şi „ajute“ locurile sau ideile de origine.
Lui Bin Ladin i s-a încredinţat, probabil, prin 1997, controlul taberelor de instrucţie ale arabilor din Afghanistan, mai puţin asupra celor ale uzbecilor şi pakistanezilor. Cu alte cuvinte, orice terorist arab, care nu era uzbec sau pakistanez, se afla sub controlul lui Bin Ladin. O parte dintre tinerii care se instruiau în Afghanistan se duceau sau reveneau în Occident pentru a comite atentate, ceilalţi rămâneau în Afghanistan pentru a lupta, împreună cu talibanii, împotriva lui Masaud. O parte dintre aceştia din urmă au fost arestaţi în Afghanistan şi duşi în lagărul de la Guantanamo, dar justiţia occidentală întâmpină mari dificultăţi în a le găsi altă vină, în afară de aceea de a fi făcut parte din tabăra talibanilor.
Reţeaua Al-Qaida dispune de o anumită supleţe, care se fundamentează, pe de o parte, pe relaţiile strânse, amicale, dintre camarazii de arme şi, pe de altă parte, pe spiritul de corp, care-i animă pe toţi cei care fac parte din această organizaţie. Efectul de grup contează foarte mult aici. Întrucât sunt radicali, ei radicalizează şi acest efect.
Aproape tot ce ţine de Al-Qaida – stat major, nucleu dur, celule de bază, reţele transnaţionale, lanţ de comandă – se fundamentează pe relaţii personale, construite şi probate atât în Afghanistan, cât şi în alte locuri unde acţionează împreună. Acest spirit este transmis în reţea, face parte din modul de viaţă al teroriştilor Al-Qaida. Numai că fieful lor din Afghanistan a fost distrus şi, deocamdată, nu există un alt loc unde veteranii să se grupeze şi să acţioneze în siguranţă. Mai mult, având în vedere cele de mai sus, poliţia şi numeroasele forţe care luptă împotriva terorismului au posibilitatea să-i depisteze pe toţi aceşti „internaţionalişti“ şi să-i aresteze. Un alt fief nu este uşor de construit. Oriunde s-ar încerca a se constitui, el va fi lovit cu precizie. Aşadar, reţeaua Al-Qaida este din zi în zi măcinată, lovită şi distrusă printr-un război de atriţie (de uzură), care nu le dă teroriştilor nici o posibilitate de a se regrupa, reconstitui, revitaliza. Este, poate, unul dintre puţinele domenii unde americanii folosesc sau acceptă să fie folosită o strategie indirectă.
Pentru a ieşi din acest impas, este posibil ca Al-Qaida să recurgă la: lărgirea bazei de recrutare; alierea cu alte grupări şi reţele teroriste; sprijinirea pe grupările, organizaţiile şi reţelele locale; crearea unor mijloace de luptă performante sau, în orice caz, surprinzătoare; încercarea de a realiza sau obţine arme de distrugere în masă sau unele componente ale acestora; căutarea unor locuri în zone în care nu se permite lovirea lor, îndeosebi în ţări care au un puternic terorism interior sau în zone de falii strategice, dar şi în zone care nu pot fi bănuite, cum ar fi, spre exemplu, şi România; crearea unui sistem de „locații itinerante“, folosindu-se mijloacele de comunicaţii moderne şi chiar trecerea la atacuri în ciberspaţiu.
Dacă îşi defineşte cu claritate şi precizie obiectivele politice (dacă elaborează o politică), Al Qaida poate folosi, în viitorul apropiat, probabil, următoarele tipuri de strategii asociate acestora: strategii de diseminare şi disimulare (strategii de stratageme); strategii de alianţe; strategii de banditism. Toate acestea sunt strategii asimetrice, care se află, deci, în strânsă legătură cu vulnerabilităţile societăţii şi civilizaţiei pe care teroriştii o urăsc şi vor să o atace pentru a o distruge sau pentru a o controla.
Este însă posibil ca Al-Qaida să dispară (ca realitate), rămânând doar un simbol. În acest caz, terorismul va cunoaşte fie o recrudescenţă prin super-activarea reţelelor şi organizaţiilor locale, fie o cădere semnificativă, pe timp îndelungat. Este, de asemenea, posibil să apară noi forme, noi reţele şi noi organizaţii teroriste, de cu totul alt tip, cum ar fi, spre exemplu, terorismul genetic, cel biologic şi ciberterorismul. În acelaşi timp, neofundamentaliştii (care nu sunt adepţi ai djihadului), cum ar fi tablighii sau Jamaat al tabligh (societate de propagare a islamismului, prezentă în Arabia Saudită, în Maroc şi în ţările Oceanului Indian) şi chiar Hib-ut-Tahrir vor trece, probabil, la acţiuni individuale. Dinamica organizaţiilor, reţelelor şi grupurilor teroriste este foarte mare şi foarte ciudată. Atentatele de la Taşkent, din iulie 2004 ar putea aparţine Mişcării Islamice a Uzbekistanului, care a luptat împreună cu Al-Qaida, în Afghanistan, împotriva americanilor, dar şi dizidenţilor din Hizb-ut-Tahrir.
Veteranii Al-Qaida (cei care au mai rămas în viaţă) pot constitui, la rândul lor, reţele şi organizaţii care să renască spiritul Al-Qaida şi să-şi fixeze modalităţi de acţiune proprii, care să necesite noi investigaţii din partea societăţii occidentale şi noi situaţii conflictuale. Ceea ce se întâmplă acum în Irak reprezintă, pe de o parte, o lovitură foarte puternică primită de terorişti şi, pe de altă parte, un exerciţiu al acestora pentru campaniile viitoare. Oricum, teatrul de operaţii din Irak nu este şi nu poate fi pe placul teroriştilor. Terorismul nu este atât de puternic încât să poată declanşa şi întreţine un război de gherilă pe termen lung. Comunitatea internaţională controlează din ce în ce mai mult spaţiile în care ar putea revigora organizaţiile şi reţelele teroriste şi, de aceea, va fi foarte greu pentru terorişti să continue şi să întreţină acest război. Este momentul în care lumea se coalizează împotriva terorismului şi, probabil, acestuia nu-i vor mai rămâne prea multe şanse, în forma actuală de manifestare, dar nici nu va dispărea uşor. Încă mulţi ani de acum înainte, el va constitui o ameninţare dintre cele mai primejdioase la adresa securităţii cetăţeanului şi instituţiilor democratice.
TERORISMUL DE FALIE
Fenomenul terorist de falie se defineşte pe o imensă marjă de efecte secundare, care, în dinamica socială şi internaţională, au din ce în ce mai mult valoarea unei adevărate circumvoluţii morale şi sociale. În acest spaţiu marginal, se construiesc, ingenios şi perfid, centre vitale şi strategii de distrugere a unor sisteme de valori, fie pentru a demonstra că există forţe distructive ce nu pot fi nici contracarate, nici egalate, fie pentru a înlocui aceste sisteme de valori cu opusul lor. Opusul nu este însă nici foarte clar, nici unitar, nici flexibil. El se prezintă ca un mozaic de ideologii, politici, religii, pasiuni, ranchiune şi patologii şi se exprimă prin acţiuni duse la limită. În general, aceste acţiuni vin nu doar din tabăra nemulţumiţilor, a opozanţilor la democraţie şi capitalism, la libertate şi civilizaţie tehnologică şi informaţională, a psihopaţilor şi degradaţilor sociali, ci şi din cea a unor ideologii exclusiviste şi intolerante, a inflexibilităţii, idolatriei, absurdului şi cultului violenţei. Fenomenul terorist are un sistem de cauze şi determinări care vin, toate, din realităţile dramatice ale acestei lumi.
Terorismul se prezintă ca un fenomen extrem de complex, constând din manifestarea spectaculoasă a violenţei, cu scopul de a atrage atenţia, a înspăimânta, a chinui şi a impune un anumit tip de comportament, uneori, pur şi simplu pentru a teroriza, printr-o gamă foarte diversificată de acţiuni-limită, în care omul este deopotrivă armă şi victimă, călău şi condamnat. Ameninţările şi riscurile de natură teroristă nu au limite. „Arma“ principală a terorismului este omul, în speţă, omul disperat sau omul manipulat, adică adus în stare de disperare sau de răzbunare, dar şi omul „demiurg“, omul pedepsitor, omul-călău, care se consideră destinat şi predestinat a îndeplini o misiune supremă, a se sacrifica sau a sacrifica pe oricine pentru a duce la bun sfârşit o sarcină ce vine dintr-un spaţiu considerat a fi sacru, dintr-o lume care-l domină şi care are menirea de a o distruge cât mai repede şi cât mai violent pe cea reală şi, evident, de a o înlocui. Iar acest lucru este posibil mai ales în acele zone unde există, de secole, limite greu de trecut, limitări acceptate sau impuse şi falii.
Caracteristicile principale ale terorismului de falie nu diferă esenţialmente de cele ale terorismului tradiţional, din toate timpurile, dar sunt mult mai acute şi mai presante. Ele rezultă din efectul de falie şi se manifestă prin strategii şi tactici din sfera asimetriei ingenioase, violente, crude, răzbunătoare, surprinzătoare şi reci. Este posibil ca terorismul de falie, prin extensie, să afecteze, prin zona nistreană şi prin cea a Mării Negre, şi România.
În zonele de interes ale NATO şi, implicit, ale României, terorismul se prezintă ca o ameninţare asimetrică neclară şi continuă. Zonele generatoare de terorism sunt considerate, în general, cele influenţate de fundamentalismul islamic, separatişti şi traficanţi. Acestea se află nu numai pe coridorul islamic, ci şi pe teritoriile care fac parte din arealul NATO sau în imediata vecinătate a acestora.
Între principalele caracteristici ale acestor acţiuni (atacuri, contraatacuri şi reacţii) se situează şi următoarele: acţiunile teroriste din zona de interes a NATO şi a României nu vizează, în mod nemijlocit, Alianţa sau România, ci acele nuclee sau locuri în care se manifestă atitudini defavorabile fundamentalismului islamic şi anumitor interese ale grupărilor agresive; reprezintă atacuri în sprijinul terorismului palestinian, kurd sau antiamerican; vizează, direct sau indirect, ţările coaliţiei antiteroriste şi pe cele care au forţe militare în Irak, în Afghanistan sau în Bosnia; sunt orientate împotriva acelor ţări sau zone de interes ale ţărilor care au, pe teritoriul lor, baze militare americane sau alte structuri de luptă împotriva terorismului; reţelele, organizaţiile şi grupurile teroriste nu doresc să provoace acţiuni NATO şi nici ale UE împotriva lor; sunt acţiuni punctiforme, cu obiective precise, desfăşurate în spaţiile şi zonele vulnerabile.
Este posibil ca implicarea României în materializarea strategiei europene de construire a unui coridor de securitate european şi de securizare a frontierelor est-europene să fie vizată de unele atacuri teroriste din zona nistreană, din cea a traficanţilor sau chiar din falia strategică islamică. Răpirea şi apoi eliberarea celor trei jurnalişti români în Irak nu se înscrie în acest context, dar poate constitui un avertisment.
ACŢIUNI TERORISTE ÎN SISTEM ŞI ÎN REŢEA
Atât acţiunile teroriste de sistem, cât şi cele de reţea sunt posibile şi în zonele de interes pentru NATO, pentru Uniunea Europeană şi, în consecinţă, şi pentru România. Acţiunile (reacţiile) teroriste de sistem (de proces) îşi au ca suporturi reconfigurarea şi reidentificarea sistemelor (proceselor) politice, ideologice, economice, sociale, informaţionale şi militare, în spaţiul eurasiatic, după spargerea bipolarităţii. Din competiţia pentru putere, pentru influenţă, pentru resurse şi, evident, pentru o cât mai bună siguranţă, declanşată atunci, s-a instalat o stare de haos din care încă nu s-a ieşit. În aceste condiţii, s-au dezvoltat, îndeosebi în Asia Centrală, în Caucaz, în zona transnistreană, în cea vest-balcanică şi în cea a coridorului islamic, relaţiile mafiote, economia subterană, crima şi traficul de droguri, de fiinţe umane, migraţia şi bătălia pentru noi frontiere, care sunt generatoare de terorism criminal şi identitar.
În aceste condiţii, specificul principalelor acţiuni şi reacţii teroriste în sistem sau în reţea care pot afecta Alianţa Nord-Atlanică şi România s-ar putea referi la: intensificarea acţiunilor teroriste cu profil identitar împotriva autorităţii ruse în Caucazul de Nord şi în Asia Centrală; recrudescenţa terorismului etnic şi identitar şi chiar a ostilităţilor tip gherilă în Nagorno-Karabah, în Cecenia, în Osetia de Nord, în Inguşeţia şi în alte spaţii caucaziene; acţiuni ale mafiei internaţionale (îndeosebi ruseşti) în zona Caucazului, pentru crearea unei stări de haos în exploatarea şi transportul petrolului caspic; acţiuni teroriste ale separatiştilor de la Tiraspol pentru menţinerea unei stări de tensiune în zonă, care să asigure un minim de condiţii de exercitare şi menţinere a influenţei ruseşti în acest spaţiu; acţiuni de destabilizare (şi prin terorism) încurajate sau întreţinute de diferite cercuri de interese politice şi economice care urmăresc realizarea unor obiective punctuale care ţin de câştiguri imense; acţiuni teroriste ale reţelelor de traficanţi sau în sprijinul acestor reţele; acţiuni teroriste care pot avea ca obiectiv descurajarea procesului de extindere a NATO şi UE; acţiuni ale unor cercuri care au tot interesul să provoace situaţii ce pot să influenţeze parteneriatele NATO-Rusia şi NATO-Ucraina şi să diminueze rolul României, ca factor de stabilitate; acţiuni teroriste subversive sau în ciberspaţiu prin care să se menţină şi să se întreţină, în acest spaţiu, o zonă de ruptură, de falie strategică între Est şi Vest, între Nord şi Sud.
Asemenea acţiuni există şi pe teritoriul României, îndeosebi sub forma unor operaţiuni comerciale ilegale, a unor contrabande cu diverse produse şi unor evaziuni fiscale. Poliţia Română a identificat membrii ai unor organizaţii teroriste palestiniene, ai unor organizaţii fundamentaliste islamice şi ai unor organizaţii etnice separatiste. Sunt, de asemenea, prezente pe teritoriul României sisteme şi reţele ale traficului de droguri, de armament şi muniţie, de explozivi, de monede false, de persoane etc. Acţiuni de acest fel au derulat organizaţiile kurde, Hezbollahul, dar şi alte organizaţii şi reţele. Unele dintre fondurile obţinute sunt scoase din ţară, altele sunt folosite pentru întreţinerea şi crearea unor structuri care să faciliteze şi să susţină terorismul din această zonă, îndeosebi în spaţiul CSI, dar şi în falia balcanică şi în cea a Mării Negre. Unii dintre reprezentanţi mafiei sau ai unor reţele teroriste şi-au creat în România acoperiri comerciale legale, sub paravanul cărora se acţionează, deocamdată, pentru obţinerea de fonduri, atât prin mijloace legale, cât şi ilegale, economia subterană fiind evaluată, în ţara noastră, ca reprezentând în jur de 40 % din PIB.
ACŢIUNI TERORISTE ÎN MOZAIC
Există o mulţime de tipuri de acţiuni şi reacţii teroriste. Unele se desfăşoară la lumina zilei, cum ar fi răpirea de persoane, deturnarea de avioane, atacul cu bombă, atacurile sinucigaşe, distrugerea unor infrastructuri etc. Altele – şi acestea par a fi cele mai subtile şi cele mai periculoase – nu sunt percepute imediat, întrucât nu vizează neapărat distrugerea fizică a unui obiectiv, ci au alte scopuri, mult mai mari şi mai perverse. Aceste tipuri de acţiuni – care se desfăşoară totdeauna în mozaic şi în sistem aleator – vizează crearea, menţinerea, întreţinerea şi amplificarea, pe întreaga planetă, a unui sentiment de frică, spaimă, nelinişte şi nesiguranţă. Pentru aceasta, este nevoie, pe de o parte, de atacuri teroriste extrem de sângeroase, cum au fost cele din Statele Unite, de la 11 septembrie 2001 şi cele de la Madrid de la 11 martie 2004 şi, pe de altă parte, de unele „acţiuni teroriste de întreţinere“, care se desfăşoară de regulă în ţările pe care terorismul le consideră ostile. Acţiunile teroriste locale nu fac parte din acest sistem, dar pot fi folosite pentru realizarea scopurilor şi obiectivelor de înfricoşare şi panicare a comunităţilor umane, instituţiilor şi sistemelor de protecţie şi pază. Acţiunile în mozaic creează premise pentru realizarea surprinderii strategice.
EVALUARE ŞI PROGNOZARE
Evaluarea terorismului este o activitate complexă şi destul de dificilă, dar nu imposibilă. Deja există modalităţi de monitorizare şi analiză a organizaţiilor, reţelelor acţiunilor teroriste şi de evaluare a capacităţii, modului de operare şi efectelor. Cum este şi firesc, în evaluarea terorismului se folosesc indicatori de sistem, de stare şi de dinamică, prin care poate fi monitorizat şi evaluat acest fenomen.
Printre principalii indicatorii de sistem şi de stare a sistemului ar putea fi consideraţi şi următorii: numărul reţelelor, organizaţiilor şi grupărilor teroriste; eventualele structuri şi distribuţii ale acestor reţele, nodurile de reţea şi alte elemente constitutive; locaţiile organizaţiilor şi grupurilor teroriste; numărul membrilor permanenţi şi al membrilor temporari; distribuţia geografică a acestora; profilul acestora; relaţiile între ele, intercondiţionările în ceea ce priveşte structurile şi locaţiile; infrastructuri ale reţelelor, organizaţiilor şi grupurilor teroriste; state, organizaţii şi alte structuri care generează sau susţin reţelele şi organizaţiile teroriste; sisteme de pregătire a teroriştilor şi locaţiile acestora.
Indicatorii de dinamică se referă la consistenţa, frecvenţa, intensitatea şi efectele acţiunilor teroriste. Ele sunt numeroase, imprevizibile de aceea, greu de inventariat şi de evaluat. Cei mai importanţi indicatori de dinamică ar putea fi: tipurile de acţiuni, amploarea, aria, efectele şi frecvenţa acţiunilor teroriste, repartizate pe organizaţii, reţele şi zone geografice. În funcţie de acestea, se pot desprinde anumite concluzii şi anumite tendinţe, care evaluate în mod corespunzător, pot ajuta la stabilirea unor strategii şi tactici antiteroriste şi contrateroriste.
Metodele posibile de prognozare a fenomenului terorist trebuie să se bazeze pe un sistem de indicatori şi de analiză a acestora, în primul rând, pentru stabilirea unor etaloane şi, apoi, pentru încercarea de a prevedea unele elemente cu privire la acţiunile teroriste (locaţiile aproximative, tipurile de atacuri, reţelele, organizaţiile sau grupurile care le-ar putea efectua, motivaţia etc.). Cele mai utile metode ar putea fi: metoda comparaţiei, metoda contrastelor, metoda evaluărilor succesive, metoda inductivă şi metoda analizei prin contiguitate.
POLITICI ŞI STRATEGII DIRECTE ŞI INDIRECTE
Strategiile de combatere a fenomenului terorist pun şi trebuie să pună în operă numeroasele decizii politice luate în acest sens. Practic, după atacurile de la 11 septembrie 2001, nu există stat important, organizaţie internaţională, alianţă sau coaliţie care să nu fi abordat, într-o formă sau alta, problema combaterii terorismului. Uniunea Europeană promovează un sistem multilateral eficace, bazat pe Carta Naţiunilor Unite. O ordine internaţională fundamentată pe state democratice, bine guvernate, constituie garanţia cea mai bună de securitate. Cu alte cuvinte, acest concept cere un sistem de strategii directe şi indirecte prin care, realizându-se dezideratele politice ale unor guvernări democratice şi ale unei politici internaţionale bazată pe Carta ONU, se înfăptuieşte, în mod indirect şi o reducere la maximum a faliilor şi zonelor care generează terorism.
Consiliul de Securitate al ONU a adoptat, la 8 octombrie 2004, o rezoluţie – 1566 – de luptă împotriva terorismului. Nu este singura. Ea urmează rezoluţiei 1267, din 15 octombrie 1999, rezoluţiei 1373 din 28 septembrie 2001, rezoluţiei 1540 din 28 aprilie 2004 şi altora. Consiliul de Securitate reafirmă că terorismul, sub toate formele şi manifestările, constituie una dintre cele mai grave ameninţări contra păcii şi securităţii internaţionale. El afectează dezvoltarea economică şi socială a tuturor statelor, precum şi stabilitatea şi prosperitatea mondială.
Cele 12 puncte ale Rezoluţiei 1566 din 8 octombrie 2004 condamnă cu cea mai mare energie orice acte de terorism, cheamă toate statele să coopereze în lupta împotriva terorismului, să adopte, prin consens, proiectul Convenţiei generale asupra terorismului internaţional şi proiectul Convenţiei internaţionale pentru combaterea actelor terorismului nuclear, în virtutea obligaţiilor ce le revin prin dreptul internaţional, amintind că nu există nici o circumstanţă care să justifice adăpostirea sau finanţarea actelor de terorism. Se cere, de asemenea, organizaţiilor internaţionale, regionale şi sub-regionale să conlucreze pentru combaterea acestui flagel, consolidând cooperarea cu ONU şi îndeosebi cu Comitetul împotriva terorismului. Rezoluţia fixează o mulţime de sarcini pentru acest comitet, îndeosebi în ceea ce priveşte concertarea eforturilor tuturor statelor, organizaţiilor şi organismelor internaţionale în aplicarea rezoluţiei 1373 din 2001 referitoare la tăierea căilor de finanţare a terorismului.
În acest sens, s-a hotărât crearea unor grupuri de lucru, compuse din membrii Consiliului, care să examineze modul în care se îndeplinesc măsurile luate împotriva reţelei Al-Qaida şi altor organizaţii şi reţele teroriste.
De problematica terorismului se preocupă şi ţările care fac parte din Comunitatea Statelor Independente. Pe 24 ianuarie 2005, la Moscova, a fost adoptat un plan de acţiune şi de luptă împotriva terorismului pentru anul în curs. El este o continuare a unei cooperări de câţiva ani în acest domeniu între ţările care alcătuiesc CSI. În cadrul operaţiei preventive „Typon“, spre exemplu, a fost arestat unul dintre liderii organizaţiei extremiste internaţionale Hizb-ut-Tahrir, împotriva căruia fusese emis un mandat de arestare de către organele judiciare din Uzbekistan. În 2004, Ministerul de Interne al Rusiei căuta peste o sută de terorişti care acţionau în Caucazul de Nord. Au fost declanşate, în cadrul CSI, operaţiile „Nomazii“, „Căutarea“ şi „Lanţul“, operaţii care se desfăşoară cu regularitate la frontierele Rusiei, Ucrainei şi Republicii Belarus. Rusia dispune de un Fond Federal Integrat de Informaţii, care conţine date privind terorismul şi criminalitatea, la care au acces şi alte ţări din CSI. Numai banca de date a unui singur birou dispune de peste 2.500 de dosare asupra persoanelor, grupurilor şi organizaţiilor care desfăşoară activităţi teroriste. Acest plan, în virtutea experienţei anterioare, are ca prioritate cooperarea dintre statele CSI în distrugerea filierelor de finanţare a teroriştilor. Operaţiile speciale desfăşurate de Rusia împreună cu Kazahstanul au dus la distrugerea unui grup criminal din Daghestan care alimenta cu fonduri reţelele teroriste din Caucazul de Nord pentru a-şi procura armamentul şi muniţiile necesare.
După aprecierile experţilor organelor judiciare ruse, o mare parte din resursele financiare destinate finanţării organizaţiilor teroriste sunt asigurate de activitatea grupurilor criminale etnice, iar cea mai mare parte a veniturilor criminale provin din traficul de stupefiante. Rusia este foarte interesată de o bună cooperare cu ţările CSI în acest domeniu, întrucât unele dintre grupurile teroriste care acţionează în această ţară se infiltrează printre refugiaţi şi muncitori sezonieri. Măsurile luate de Serviciul federal rus al migraţiilor au permis arestarea a 314 criminali împotriva cărora fuseseră emise mandate de arestare.
China a declarat, la rândul ei, că susţine, ca şi în trecut, lupta împotriva terorismului de orice fel , întrucât ea însăşi se consideră a fi victimă a terorismului. Ea acţionează, după declaraţiile oficialităţilor de la Beijing, împreună cu comunitatea internaţională, împotriva reţelelor şi organizaţiilor teroriste.
La 1 ianuarie 2005, în Germania, a intrat în vigoare o nouă lege asupra imigrării, care are în vedere realităţile concrete privind existenţa pe teritoriul german a unor posibile puncte sau filiere (noduri de reţea) ale unor reţele teroriste. Pe baza acestei legi, landurile pregătesc deja, aşa cum afirmă săptămânalul „Der Spiegel“, expulzarea a sute de islamişti, consideraţi periculoşi. În Germania, numărul islamiştilor predispuşi la acte violente este în jur de 300. De acest lucru se ocupă Curtea Federală Administrativă. Este, de asemenea, facilitată, prin noua lege, expulzarea conducătorilor organizaţiilor interzise, a simpatizanţilor terorismului şi a „predicatorilor de ură“ .
Deciziile şi acţiunile acestea sunt foarte importante, dar ele se cer aplicate şi, deci, concretizate în acţiuni coerente şi eficace împotriva reţelelor şi organizaţiilor teroriste. De acest lucru se ocupă strategia. De aceea, strategiile de combatere a terorismului (care pun în aplicare decizii politice corespunzătoare) trebuie să definească clar forţele, mijloacele, sistemele de pregătire şi de acţiune pentru combaterea terorismului de orice fel. Ele pot fi strategii directe, prin care se fixează forţele, mijloacele şi modalităţile de lovire directă a bazelor şi reţelelor teroriste, aşa cum s-au petrecut lucrurile în Afghanistan, sau indirecte, prin care se vizează lichidarea surselor şi resurselor materiale şi financiare ale terorismului, eradicarea cauzelor şi situaţiilor care generează terorism.
OPERAŢII ÎMPOTRIVA TERORISMULUI
Armatele împreună cu alte forţe participante la războiul împotriva terorismului desfăşoară operaţii împotriva terorismului. Aceste operaţii sunt de un tip special şi nu se aseamănă decât în mică măsură cu operaţiile ofensive sau de apărare din războiul obişnuit şi nici măcar cu operaţiile speciale. Operaţiile speciale împotriva terorismului se cer concepute în aşa fel încât să răspundă prompt exigenţelor noului tip de confruntare. Ele pot avea nivel strategic sau operativ şi pot fi desfăşurate de structuri militare aliate, de coaliţii sau de grupări de forţe naţionale. De asemenea, ele pot fi operaţii militare, operaţii militaro-civile, internaţionale, regionale sau naţionale. Ele pot preceda un război de tip clasic, se pot desfăşura concomitent cu unele operaţii militare din teatre sau în situaţii post conflictuale. Fiind vorba de acţiuni împotriva terorismului, astfel de operaţii se pot desfăşura oricând. Totuşi, ele sunt momente distincte în cadrul războiului împotriva terorismului şi se caracterizează prin: amploare variabilă; mare intensitate sau intensitate adecvată; caracter interarme şi intercategorii de forţe armate; caracter antiterorist, contraterorist, antiinfracţional, împotriva crimei organizate, reţelelor mafiote şi traficante; caracter militar sau militar-civil; arie teritorială foarte mare; diversitate de acţiuni.
Forţele care participă la operaţiile împotriva terorismului sunt sau ar putea fi următoarele: structuri de informaţii; armata; jandarmeria; poliţia; forţele speciale, structuri militare speciale de protecţie şi pază; alte structuri de forţă (brigăzi şi detaşamente antiteroriste, structuri de protecţie, de pază şi ordine etc.); instituţii private şi ONG-uri etc.
Aceste structuri pot primi misiuni diferite, potrivit unor planuri dinainte stabilite şi situaţiilor concrete. Oricum, strategiile de combatere a terorismului trebuie să fie flexibile şi uşor adaptabile situaţiilor concrete. Cele mai dificile misiuni revin structurilor de informaţii. Ele au obligaţia să ţină mereu sub supraveghere fenomenul terorist şi să ofere suficiente date decidenţilor politici şi celor militari pentru a fi în măsură să ia cele mai corecte hotărâri. Armatele nu sunt forţe destinate războiului împotriva terorismului. Menirea lor este cu totul alta. Dar ele nu pot să nu fie întrebuinţate în acest tip de război. Totuşi, în afara forţelor speciale şi a senzorilor de informaţie, în momentul de faţă, cele mai multe dintre ele nu au structuri capabile să acţioneze simetric cu reţelele şi grupările teroriste. Rămâne de văzut dacă, în viitor, îşi vor crea astfel de structuri speciale, implicându-se total în combaterea terorismului, sau vor acţiona potrivit specificului lor.
Armatele pot participa la operaţiile speciale împotriva terorismului în calitate de forţe principale (care organizează şi conduc astfel de operaţii) sau în calitate de forţe de izbire, de distrugere a centrelor de greutate ale structurilor şi reţelelor teroriste.
Această dublă ipostază presupune:
În calitate de forţe principale care organizează, conduc şi desfăşoară operaţii de acest tip, în opinia noastră, armatele pot îndeplini, potrivit obiectivelor şi scopurilor fixate de decidentul politic, următoarele misiuni: detectarea, prin grila senzorilor de informaţie şi prin forţele speciale, a centrelor şi bazelor de antrenament ale organizaţiilor şi reţelelor teroriste; lovirea, prin mijloace militare, îndeosebi cu aviaţia şi forţele speciale, a centrelor vitale, a bazelor de antrenament, a depozitelor şi infrastructurilor teroriste din zonele de falie şi de oriunde s-ar afla ele, pe măsură ce acestea sunt descoperite şi identificate şi se obţine acceptul ţării sau ţărilor în care se află acestea , de cele mai multe ori în cooperare cu forţele armate ale ţărilor respective; declanşarea războiului (luptei armate) împotriva ţărilor şi regimurilor politice care practică, adăpostesc, finanţează şi susţin acţiunile teroriste; participarea la operaţii de căutare şi distrugere a reţelelor şi bazelor teroriste din zonele de falie; desfăşurarea unor operaţii speciale împotriva terorismului.
În calitate de forţe de izbire, de distrugere a centrelor de greutate ale structurilor şi reţelelor teroriste, armatele au posibilitatea să lovească centrele de greutate (vitale) ale reţelelor şi organizaţiilor teroriste şi să participe, cu forţe speciale, la căutarea şi distrugerea grupurilor, organizaţiilor, grupărilor şi reţelelor teroriste.
CONCLUZII
1. Ameninţările teroriste sunt de mare actualitate. În următorul deceniu, ele nu vor dispărea, ci, dimpotrivă, este posibil să se diversifice şi chiar să se amplifice. Atacurile teroriste sunt şi vor fi şi în continuare atipice, lipsite de orice moralitate şi în afara oricăror reguli ale păcii şi războiului. Ele vor viza tot ceea ce este vulnerabil – state, guverne, instituţii publice, organizaţii internaţionale, aglomerări urbane şi locuri publice, infrastructuri, reţele de comunicaţii, reţele Internet şi, mai ales, oameni, inclusiv bătrâni şi copii, întrucât unul dintre obiectivele cele mai importante ale terorismului este să creeze oroare, indignare, dezgust, panică, nesiguranţă şi frică.
2. Cu cât civilizaţia progresează, cu atât terorismul devine mai abject şi mai înfricoşător. Terorismul se prezintă ca o patologie gravă, ca o boală cronică a omenirii, care se accentuează şi se complică din ce în ce mai mult. De aceea, lupta împotriva lui nu este şi nu poate fi uşoară. Şi aceasta nu neapărat pentru că teroriştii ar fi foarte puternici, ci pentru că ei nu se înscriu într-o logică normală şi într-o filozofie a raţiunii. Combaterea terorismului nu poate ieşi însă din legile şi obiceiurile războiului şi ale luptei armate şi, de aceea, dificultăţile unei astfel de confruntări vor fi totdeauna foarte mari.
3. Terorismul constituie o ameninţare din ce în ce mai pronunţată la adresa păcii şi securităţii, a fiinţei umane, a valorilor şi a civilizaţiei. Această ameninţare este direct proporţională cu vulnerabilităţile societăţii moderne şi evoluează pe măsură ce faliile se adâncesc, conflictele se amplifică şi crizele se înmulţesc.
4. România este supusă ameninţărilor de tip terorist din cel puţin trei perspective: ca membră a Alianţei Nord-Atlantice şi viitoare componentă a Uniunii Europene, deci ca parte a civilizaţiei de tip occidental împotriva căreia sunt orientate o parte dintre atacurile teroriste şi îndeosebi cele ale fundamentalismului islamic; ca ţară situată în vecinătatea faliei strategice musulmane, în zona Mării Negre şi în cea a Balcanilor, nu departe de zona caucaziană şi de cea a Orientului Apropiat; ca participantă directă la războiul declanşat împotriva terorismului, în cadrul coaliţiei antiteroriste, conduse de Statele Unite.
5. Se cer identificate, analizate şi evaluate toate realităţile şi posibilităţile apariţiei, întreţinerii şi dezvoltării unor reţele, noduri de reţea, elemente de infrastructură, premise ale unor acţiuni sau oricare alte surse de generare, susţinere, finanţare sau protecţie a terorismului, sub toate formele sale, inclusiv a celor CBRN.
6. Perspectiva evoluţiei fenomenului terorist în spaţiul de interes pentru România trebuie să facă obiectul unor evaluări strategice pe măsură, cu implicaţii în constituirea şi modernizarea forţei şi în colaborarea dintre toate structurile, în consonanţă cu cele ale Alianţei Nord-Atlantice şi cu cele ale Uniunii Europene, astfel încât să fie găsite şi aplicate la timp cele mai potrivite formule pentru descoperirea şi combaterea reţelelor teroriste şi prevenirea unor atacuri din partea acestora.