Marius LAZĂR

Shī’ismul apare încă de la începuturile Islamului, desemnând pe adepţii lui ’Alī (Shī’at ’Alī), ginerele şi vărul Profetului, care considerau că el este cel mai în măsură să fie numit calif al noii comunităţi musulmane.
O consecinţă fundamentală a acestei concepţii este aceea că ea pare a face ilegitimă orice putere temporală, în măsura în care singura autoritate efectivă este cea a Imāmului: „Guvernarea perfectă este cea a Imāmului şi ea va fi realizată odată cu venirea lui Mahdi (…) În absenţa sa, orice formă de guvernare este cu necesitate imperfectă căci imperfecţiunile umane se reflectă în instituţiile politice” .
Din momentul în care în Iran se va instala dinastia safavidă, în 1501, care va proclama shī’ismul duodeciman drept religie oficială, clasa mollahilor shī’iţi ajunge să constituie un adevărat cler, care dublează şi legitimează puterea politică.
Revoluţia iraniană din 1979, care a dus la instaurarea unei republici islamice ce aplică acest model, a fost rezultatul unui sentiment generalizat de nemulţumire faţă de violenta modernizare a ţării de către Şah.
Specificitatea revoluţiei a fost însă aceea că ea a permis ascensiunea politică a liderilor religioşi musulmani, în frunte cu Khomeyni, lucru care decurge direct din rolul major avut de clerul shī’it asupra unei mari părţi a populaţiei şi, în general, a mediilor economice şi culturale tradiţionaliste iraniene.
În ceea ce priveşte istoria shī’ismului în spaţiul Irakului de azi, trebuie amintit că, încă de la începutul Islamului, regiunea Basra a fost un teritoriu prin excelenţă al fidelilor shī’iţi: la Kufa se va retrage ’Alī în faţa ofensivei lui Mu’awīyya şi tot aici va fi ucis în 661 de către un kharidjit. Este regiunea în care se află toate locurile sfinte ale devoţiunii shī’ite (în Iran doar Mashhad-ul este loc sfânt, aici fiind înmormântat al optulea Imām, ’Alī Rezā): mormântul lui ’Alī din Najaf, împreună cu cel al fiului său Hussayn, din Karbala – care sunt cele mai venerate, dar şi în strânsă legătură cu shī’ismul iranian, cel irakian va cunoaşte acelaşi statut inferior în raport cu puterile politice sunnite, în afara unui interludiu între 945-1055, când la Bagdad vor conduce emirii bouyzii, iranieni duodecimani, şi care au permis o temporară ieşire a shī’ismului din taqīyeh, disimularea, ascunderea credinţei.
Înfrângerea Irakului de către coaliţia multinaţională, în februarie 1991, a ridicat din nou problema destinului său.
Această complexitate este vizibilă mai ales în interiorul mişcărilor shī’ite propriu-zis islamiste, adică cele care s-au implicat activ în lupta politică.
Primul partid islamist, al-Da’wa al-islamiyya, se formează încă din anii ’50, când este îndreptat atât împotriva comunismului, în vogă atunci, cât şi a laicismului ba’thist; după 1958 el va fi nevoit însă să acţioneze în clandestinitate.
În ajunul ofensivei americane împotriva regimului irakian, două vor fi atitudinile grupărilor shī’ite faţă de această acţiune. Paradoxal, ASRII, cu acordul iranian, s-a arătat dispus să acorde sprijin Statelor Unite pentru răsturnarea lui Saddam: în august 2002, un reprezentant al ASRII a participat oficial la Washington la reuniunile opoziţiei din Congresul Naţional Irakian.
Dacă la început shī’iţii au primit favorabil trupele americane, treptat însă, chiar din primele săptămâni, atitudinea lor faţă de administraţia plasată de Washington se schimbă în mod negativ, pe măsură ce aceasta părea puţin permeabilă la vocile şi proiectele dorite de reprezentanţii irakieni.
După alungarea lui Saddam, fragmentarea în interiorul comunităţii shī’ite devine tot mai acută, pe măsură ce sporesc decepţiile provocate de atitudinea Statelor Unite faţă de destinul Irakului.
Lipsa de unitate a diferitelor comunităţi irakiene face însă dificilă mobilizarea lor colectivă; în plus, un rol important îl are prestanţa liderilor, în jurul cărora se configurează adeziunea şi acţiunile maselor. Aceste dispute între sunniţi şi shī’iţi, ca de altfel şi între diferitele facţiuni shī’ite au făcut o serie de victime în rândul liderilor sau personalităţilor religioase. Astfel, în 10 aprilie 2003, Abdul Majid al-Khoï, fiul marelui marja’ Abū’l-Qasem al-Khoï, care conducea o fundaţie la Londra, va fi ucis chiar în moscheea Alī din Najaf, de către mulţimea mobilizată de membri ai mişcării lui Moqtada al-Sadr, care-i reproşau revenirea sa în Irak alături de trupele americane.
Această radicalizare violentă a unei părţi importante din comunitatea shī’ită a fost una dintre neplăcutele surprize pentru Washington, care mizase pe o atitudine pozitivă a shī’iţilor după răsturnarea lui Saddam şi mai ales minimalizase influenţa discursului religios în rândul lor; încă de la începutul lui martie 2003, Paul Wolfowitz îşi manifesta preferinţa în viitor pentru irakieni ca aliaţi ai Statelor Unite, în locul saudiţilor, pentru că ei ar fi deja adepţii unei tradiţii seculare şi pentru că „marea majoritate shī’ită se deosebeşte de wahhābiţii din peninsula arabă şi nu manifestă aceeaşi sensibilitate faţă de existenţa unor oraşe sfinte ale Islamului pe teritoriul lor” .
Este imposibil şi inutil, de alminteri, a face previziune asupra viitorului Irakului. Realizând intervenţia lor în Irak, în pofida opoziţiei aliaţilor europeni şi a celor arabi, Statele Unite au vizat anumite scopuri geopolitice: întărirea prezenţei americane în regiune, în special economică, dominarea petrolului irakian (de către companiile petroliere „junioare” texane şi californiene, legate de administraţia Bush), al doilea în lume ca şi cantitate, dar insuficient exploatat în timpul embargoului, formarea unei alianţe cu un nou regim irakian, sperat a fi unul laic şi mai liberal, care să înlocuiască alianţa cu Arabia Saudită, din ce în ce mai dificilă, exercitarea de presiuni asupra Siriei şi Iranului pentru a produce schimbarea regimurilor lor politice. Aceste previziuni ale neo-conservatorilor din Project for the New American Century s-au lovit însă de speranţele diferite ale comunităţilor irakiene, cărora alungarea regimului de dictatură le-a oferit ocazia de a-şi exterioriza propriile scenarii despre destinul propriu, care nu coincid în niciun caz cu proiectele americane.