Prof. dr. Ioana RIEBER^

„De o mie de ani vă aşteptam, şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată.”¹

Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) a ocazionat cea mai amplă dez-batere de până atunci privind sancţionarea statelor pe care învingătorii le considerau responsabile de declanşarea Primului Război Mondial, privind prevenirea ulterioară a conflictelor dintre state, rezolvarea complicatelor probleme teritoriale, etnice şi economico-financiare rezultate din acesta, dar şi stabilirea principiilor pe care să fie reaşezată ordinea internaţională.

SUA, prin preşedintele Woodrow Wilson, au impus agenda Conferinţei cu „Cele 14 puncte”, document care, la punctul 9, cuprindea dreptul la existenţă autonomă a naţiunilor din Austro-Ungaria şi, în final, proiectul organizării lumii democratice într-o asociaţie mondială, care să asigure securitatea colectivă, al cărei nucleu urma să fie format din Marile Puteri învingătoare.

Cei Patru Mari au stabilit ca delegaţiile să păstreze secretul privind negocierile, iar publicul să fie avizat printr-un rezumat oficial autorizat. De la început, deci, primul dintre „Cele 14 puncte” devenea caduc înainte chiar de aplicarea lui.

Contextul internaţional în care au început lucrările Conferinţei era tensionat. Conflicte militare erau în desfăşurare în Europa Centrală şi de Est², Sovietele căutau recuperarea terenului pierdut prin dezmembrarea Rusiei Ţariste, Liga „Spartakus” se manifesta agresiv pentru un regim sovietic în Germania, Sinn Fein cerea independenţa Irlandei, între Aliaţi existau diferenţe de opinie privind tratamentul de aplicat învinşilor, în primul rând Germaniei.

Conferinţa a început la 12 ianuarie 1919, cu participarea a 27 de state, printre care şi România, având ca scop elaborarea şi semnarea tratatelor de pace între statele învingătoare (cu excepţia Rusiei, atunci în plin război civil) şi cele învinse în Marele Război. Preşedintele Conferinţei a fost proclamat Georges Clemenceau, delegatul ţării gazdă.

Pentru români, ca şi pentru celelalte naţiuni supuse din monarhia bicefală, a fost un moment istoric rar, în care au beneficiat de slăbirea – Germania, Rusia -, sau dispariţia – Austro-Ungaria, Imperiul Otoman -, marilor imperii ale Europei, fiind creat astfel un vid de putere care le-a facilitat emanciparea. În consecinţă, soarta lor a depins, la Conferinţa de Pace, de mari puteri îndepărtate geografic – SUA, Franţa, Marea Britanie, a căror capacitate efectivă de intervenţie la faţa locului a fost limitată³.

La deschiderea Conferinţei, Statul Naţional Unitar Român era o „realitate ca urmare a hotărârilor plebiscitare adoptate la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia … România era un stat naţional unitar, deoarece 72% din populaţia sa era formată din români…”¹ Delegaţia română, a avut în componenţa sa experţi extrem de valoroşi: şeful delegaţiei, Ion I.I.C. Brătianu (până la demisia acestuia din 12 septembrie 1919), Nicolae Titulescu, Nicolae Mişu, Victor Antonescu, Dr. Ion Cantacuzino, C. Diamandy, Eftimie Antonescu, Constantin Antoniade, Mircea Djuvara, Eugen Neculce, Ludovic Mrazec, Caius Brediceanu, Alexandru Lapedatu, Traian Vuia, colonel Toma Dumitrescu etc.

Notele, memorandumurile, aide-mémoire-urile înaintate reprezentanţilor Marilor Puteri reprezentate în Consiliul celor Patru (delegaţii Franţei, Marii Britanii, SUA şi Italiei), care au avut în mâinile lor puterea deciziei, se caracterizau printr-un înalt nivel de profesionalism, printr-o argumentaţie modernă, sobră, solidă şi, printr-un aspect absolut remarcabil: respectul datorat popoarelor vecine². Poziţia şefului delegaţiei române, Ion I.C. Brătianu, la Conferinţa de Pace a fost exprimată fără echivoc într-o convorbire cu I.G. Duca: „Să ştiţi că voi lupta la Paris pentru aplicarea integrală a tratatului din 1916. Sunt aproape sigur că Aliaţii nu-mi vor da tot Banatul. Dar puţin îmi pasă, nu mă duc acolo pentru succese vremelnice, vreau, oricare ar fi hotărârile de azi, să menţin pentru viitor neştirbită, măcar pe cale solemnă de protestare, integralitatea drepturilor noastre etnice (…) Chiar dacă ţara nu mă va înţelege şi nu mă va aproba azi, am credinţa că odată va da dreptate atitudinii mele”³.

În memoriul România în faţa Conferinţei de Pace. Revendicările sale teritoriale, prezentat la 1 februarie 1919, Ion I.C. Brătianu a declarat că vorbeşte „în numele dreptului la unitate naţională a României”, a explicat motivele care au dus la încheierea păcii cu Puterile Centrale şi a relevat faptul că intrarea ţării noastre în Primul Război Mondial alături de Puterile Antantei a avut ca scop fundamental eliberarea Transilvaniei şi Bucovinei de sub dominaţia Austro-Ungariei. A cerut pentru România „recunoaş-terea tuturor frontierelor care să-i asigure libertatea existenţei ei administrative, politice şi economice precum şi dezvoltarea în sensul conştiinţei naţionale.”⁴

El a probat cu argumentele istorice şi etno-demografice că Transilvania şi Banatul sunt teritorii româneşti, reamintind că statisticile ungare, deşi totdeauna falsificate, îi menţionau, totuşi, pe români ca fiind populaţia majoritară a acestor ţinuturi. „Populaţia română din aceste teritorii, sublinia raportul, reprezintă mult peste două treimi din întreaga populaţie”⁵.

Între şeful delegaţiei române, Ion I.C. Brătianu, şi şefii delegaţiilor Antantei s-a ajuns însă în scurt timp la animozităţi, generate, în principal, de încheierea tratatului de pace dintre România şi Puterile Centrale din mai 1918, care ar fi anulat Tratatul cu Antanta din august 1916, de prezenţa armatei române de ocupaţie în Ungaria şi faptul că SUA nu au semnat Tratatul din 1916 şi nu se simţeau obligate să-l respecte. S-au adăugat problema minorităţilor şi a terenurilor petrolifere, a bogăţiilor minerale în general, în cea din urmă fiind implicaţi britanicii şi americanii⁶.

Consiliul Suprem al Conferinţei de Pace a sugerat că „plebiscite imparţiale” în teritoriile disputate – Bucovina, Transilvania şi Basarabia -, ar fi oferit o evaluare mai corectă a opiniei publice decât adunările populare care au votat unirea în 1918¹. Animozităţile au fost mai aprinse îndeosebi în relaţia cu SUA, posibil ca parte a disputelor SUA – Europa, dar, cu siguranţă, a disputelor dintre Marile Puteri şi statele încadrate în categoria celor cu interese limitate.

Observând lipsa reală de omnipotenţă a reprezentanţilor Marilor Puteri şi încercând să profite de neînţelegerile dintre aceştia, Ion I.C. Brătianu a decis să urmeze calea revendicărilor maximale, chiar cu preţul unei atitudini care ar fi putut fi considerată sfidătoare la adresa reprezentanţilor Marilor Puteri şi să-i pună în faţa faptului împlinit pentru a-şi atinge obiectivele, rămânând să formuleze ulterior justificări de principiu, alimentând astfel, substanţial, resentimentele acestora faţă de delegaţia română².

Manifestările de fermitate ale delegaţiei române, ca şi animozităţile, au continuat, însă, şi după retragerea lui Ion I.C. Brătianu de la Conferinţă, la 12 septembrie 1919, concluzia care se impune fiind că, indiferent de persoana şefului delegaţiei şi de orientarea sa politică, obiectivele României au rămas aceleaşi şi determinarea de a le atinge de asemenea.

Emblematic pentru atitudinea înalţilor reprezentanţi ai României este mesajul lui Alexandru Vaida-Voevod, prim-ministru şi şef al delegaţiei române, trimis printr-o corespondenţă privată lui Iuliu Maniu: „«Moşi» – înţelegând liderii şi decidenţii politici vârstnici ai Marilor Puteri prezenţi la Paris -, care aveau votul, îşi păzeau, fără nicio rea voinţă, interesele, preocupaţi să nu le-o ia alţii înainte”. El atrăgea atenţia asupra nesupunerii sârbilor (faţă de Conferinţa de Pace), a fanfaronadei, corupţiei şi belico-zităţii maghiarilor, care „ştiu ei să sucească şi să răsucească vorbele” şi-l sfătuia pe Iuliu Maniu ca, „…luând lupta, să ne facem înşine dreptate apărându-ne de bolşevism spre Ukraina şi dându-i pe unguri peste Tisa, iar pe sârbi peste Dunăre în momentul potrivit […] Pe atunci îmi prepar arsenalul de hârtie, tu pregăteşte-l pe cel de oţel, căci acela procură respect şi acestuia”³.

Discutarea condiţiilor de pace a fost precedată de proclamarea autodeter-minării slovacilor, românilor, sârbilor, croaţilor şi slovenilor din Imperiul Austro-Ungar, „când s-a deschis Conferinţa de Pace, Imperiul Austro-Ungar nu era decât o instituţie aparţinând trecutului… În mai puţin de o lună, cimentul artificial care unea elementele dispersate ale Imperiului, s-au măcinat, fidelitatea faţă de împărat s-a volatilizat. Românii au intrat în Transilvania ca eliberatori,”⁴ constata istoricul american Charles Seymour. După încheierea armistiţiului din noiembrie 1918 şi situaţia de facto creată, de activitatea Comisiei Internaţionale a început trasarea graniţelor între statele nou formate, fără ca ele să fi fost oficializate de jure de vreun tratat.

În ce priveşte tratatele cu Austria şi Ungaria, Aliaţii s-au angajat explicit să pro-tejeze cauza populaţiilor minoritare din fostul Imperiu Austro-Ungar. La 14 octombrie 1918, Secretarul de Stat Robert Lansing l-a informat pe Ministrul de Externe al Austro-Ungariei, Stephan Burián von Rajecz, că autonomia naţionalităţilor nu mai era suficientă. Prin urmare, pentru Aliaţi era fără îndoială că grupurile etnice minoritare voiau să părăsească Imperiul încă înainte de război.

Preocuparea Marilor Puteri ale Antantei pentru minorităţile din Austro-Ungaria s-a manifestat înainte de sfârşitul războiului. În urma unor întâlniri la Londra şi Paris din primăvara anului 1918, ele şi-au proclamat solidaritatea faţă de popoarele oprimate din Austro-Ungaria, hotărând ca un congres al minorităţilor să se ţină în Italia, deoarece era ţara care rezista mai dârz la desfiinţarea Austro-Ungariei.

Congresul s-a desfăşurat în perioada 8-11 aprilie 1918, întrunind reprezentanţi ai următoarelor minorităţi: cehoslovaci, polonezi, italieni, iugoslavi şi români. Au participat, de asemenea, francezii, conduşi de ministrul Albert Thomas şi englezii, reprezentaţi de Robert William Seaton Watson şi Henri Wickham-Steed. Premierul Italiei, Vittorio Emanuele Orlando, declara că „poate asigura pe naţionalităţile subjugate ale Austro-Ungariei că Italia consideră cauza lor ca pe a ei însăşi.”

Moţiunea finală a Congresului constata că Austro-Ungaria era un obstacol fundamental la realizarea aspiraţiilor şi drepturilor minorităţilor, proclama dreptul fiecărei minorităţi de a constitui propria naţionalitate şi unitate de stat sau de a le completa şi de a se ridica la deplina independenţă politică şi economică, recunoştea necesitatea luptei comune contra opresorilor comuni şi cerea dezmembrarea Dublei Monarhii¹.

Un alt motiv pentru care Aliaţii victorioşi au decis să dizolve Austro-Ungaria, un fervent aliat al Germaniei aflată în dezvoltare rapidă, a fost de a împiedica Germania să dobândească o influenţă considerabilă în viitor. Principala prioritate a Puterilor Occidentale era să nu permită resurecţia Reich-ului german şi au decis că aliatele sale din regiune, Austria şi Ungaria, trebuia să fie „strânse” într-un inel de state prietene ale Aliaţilor, dintre care fiecare ar fi fost mai mare decât ar fi fost Austria şi Ungaria luate individual.

Tratatul de pace între Puterile aliate şi asociate şi Austria, încheiat la 28 august / 10 septembrie 1919 stipula, în art. 59, că Austria renunţă în favoarea României la toate drepturile şi titlurile asupra părţii fostului ducat al Bucovinei, cuprinsă dincoace de frontierele României. Art. 60 prevedea faptul că România consimţea la inserţiunea într-un tratat a unor dispoziţii necesare ocrotirii intereselor locuitorilor ce se deosebesc prin rasă, limbă sau religie de majoritatea populaţiei. Deoarece a primit un teritoriu din fosta Austro-Ungarie, art. 61 prevede că România va prelua proporţional din natura sarcinilor financiare ale Austriei. În conformitate cu art. 89 erau recunoscute graniţele României.²

Raportat la situaţia din cadrul Imperiului Austro-Ungar, amprenta politică a Ungariei în regiune a fost considerabil redusă. Ungaria a pierdut conexiunile militare strategice şi infrastructura economică datorită dispunerii concentrice a căilor ferate şi a reţelei rutiere, pe care noile frontiere le intersectau. În plus, economia s-a prăbuşit, întrucât Ungaria conta pe regiuni ale Imperiului care, după război, s-au desprins şi au constituit sau au contribuit la formarea de state naţionale. Ungaria a pierdut, de asemenea, accesul la Marea Mediterană şi importantul port Fiume (Rijeka), care a devenit o enclavă, cu efect negativ asupra comerţului şi operaţiunilor navale strategice. De altfel, numeroasele căi comerciale, care au fost intersectate de noile graniţe stabilite în diverse părţi ale Imperiului, au fost abandonate.

În ceea ce priveşte relaţiile cu România, au fost reglementate în 22 mai / 4 iunie 1920, prin Tratatul de la Trianon, prin art. 27-35 erau fixate frontierele Ungariei. În virtutea art. 45, Ungaria renunţa, în favoarea României, la toate drepturile şi titlurile asupra fostei monarhii austro-ungare dincolo de frontierele Ungariei. Prin art. 74 Ungaria recunoştea graniţa cu România.¹

Problema Basarabiei, în condiţiile în care Rusia sovietică nu fusese invitată la Conferinţa de la Paris, a fost reglementată prin semnarea Tratatului din 15/28 octombrie la Paris, de Franţa, Marea Britanie, Italia, Japonia şi România. Recunoştea Unirea Basarabiei cu România în baza dreptului popoarelor la autodeterminare, menţionând, din punct de vedere istoric, geografic, etnografic şi economic caracterul românesc al provinciei dintre Prut şi Nistru. Marile Puteri Aliate au admis şi votul exprimat de reprezentanţii „Sfatului Ţării” în dorinţa de realipire la România, ceea ce oferea o garanţie juridică a Unirii.²

„Cinstim eroii noştri din istorii,

Ce-au apărat cu sânge Tricolorul;

De când ne ştim pe-acest tărâm de glorii,

A triumfat, biruitor, Poporul.”³

Bibliografie

1. AMAER, fond 71, Conferinţa Păcii, 191, dosar 222, f. 89.

2. ANIC, fond Microfilme Belgia, rola 24, c. 355-356.

3. Brătianu, C., Ion, Discursul din 4 decembrie 1918, în Ioan Scurtu (coord.), România, Documentele Marii Uniri 1918, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2017.

4. Basset, Louis, Războiul unui slujitor devotat, Editura Humanitas, Bucureşti, 2019.

5. Ionaşcu, Ion, Bărbulescu, Petre, Gheorghe, Gheorghe, Tratatele internaţionale ale României, 1354-1920, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.

6. Hitchins, Keith, România. 1866-1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013.

7. Leuştean, Lucian, România şi Marile Puteri la Conferinţa de Pace de la Paris 1919-1920, în Naumescu, Valentin (Coordonator), România, Marile Puteri şi ordinea europeană, Editura Polirom, Iaşi, 2018.

8. Moroianu, George, Luptele de emancipare ale românilor din Ardeal în lumină europeană, în Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul 1918-1928, vol. III, Cultura Naţională, Bucureşti. 1933.

9. Naumescu, Valentin (Coordonator), România, Marile Puteri şi ordinea europeană, Editura Polirom, Iaşi, 2018.

10. Scurtu, Ioan (coord.), România, Documentele Marii Uniri 1918, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2017.

11. Scurtu, Ioan, „Ion I.C. Brătianu”, Ed. Museion, Bucureşti, 1992.

12. Scurtu Ioan (coord.), Istoria Românilor, vol. VIII, România întregită 1918-1940, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.

13. Tâcu, Octavian, Recunoaşterea Internaţională a Basarabiei (VIII): Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 (2), Radio Europa Liberă Moldova, https://moldova.europalibera.org/a/recunoaşterea-internaţională-a-basarabiei-(viii)-tratatul-de-la-paris-din-28-octombrie-1920-(2)/30080910.html

http://www.rador.ro/2018/06/04/documentar-tratatul-de-la-trianon-si-lupta-pentru-transilvania/.

14. https://www.activenews.ro/cultura-istorie/4-iunie-1920-99-de-ani-de-la-semnarea-Tratatului-de-la-Trianon.-Ce-inseamna-Nem-nem-soha-strigatul-de-lupta-al-maghiarilor-115273.