Stelian GOMBOŞ
Teritoriul din stânga râului Prut, locuit de strămoşii românilor încă din secolele III-IV d.Hr., a depins din punct de vedere canonic-duhovnicesc, de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol. În anul 1401, când Patriarhia Ecumenică l-a recunoscut pe Iosif I Muşat ca Mitropolit canonic al Mitropoliei Moldovei (înfiinţată în anul 1386), acest teritoriu făcea parte din Mitropolia Moldovei, care era păstorită de ierarhi români, cu reşedinţa la Suceava şi apoi la Iaşi. Când Biserica Ortodoxă Rusă l-a ales, în anul 1448, pe Mitropolitul Iona (fără a avea binecuvântarea Patriarhului Ecumenic de Constantinopol), considerându-se ca fiind autocefală (recunoscută ca atare de Patriarhia Ecumenică de abia în anul 1589, în timpul primului patriarh cu numele de Iov), aceasta nu avea jurisdicţie canonică asupra teritoriului dintre râurile Prut şi Nistru. Foarte târziu, în anul 1812 – anul anexării lui injuste de către Imperiul Ţarist – acest teritoriu a fost inclus, în mod necanonic, în jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse, care, în anul 1813 a înfiinţat pe acest teritoriu – reorganizat ca o nouă gubernie, numită Basarabia – eparhia de Chişinău condusă de Gavriil Bănulescu-Bodoni, cu scopul rusificării populaţiei româneşti din partea de răsărit a Moldovei. După moartea lui, în anul 1821, Biserica Rusă nu a mai acceptat în Basarabia decât episcopi ruşi. În urma tratatului de pace de la Paris din anul 1856, Moldovei i-a fost retrocedată o porţiune din Basarabia de miazăzi: judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail, astfel că în anul 1864 se înfiinţează la Ismail Episcopia Dunării de Jos cu jurisdicţie asupra teritoriului eliberat. Această stare de lucruri a fiinţat până în anul 1878 când în urma congresului de la Berlin cele trei judeţe din sudul Basarabiei au fost încorporate din nou la Imperiul Rus, iar bisericeşte acest teritoriu a trecut din nou sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse. Cu alte cuvinte, după cum bine se ştie, în anul 1812, prin tratatul de la Bucureşti, Rusia ţaristă anexa teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru, care va deveni cunoscut sub numele de Basarabia. Din punctul de vedere al organizării bisericeşti, credincioşii ortodocşi din această regiune făcuseră parte din cuprinsul Mitropoliei Moldovei şi al Mitropoliei Proilaviei, aflate sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol. Fără a lua în seamă vechile rânduieli, autorităţile ruse au creat o nouă structură eclesiastică, Arhiepiscopia de Chişinău şi Hotin, subordonată Sinodului rusesc, în fruntea eparhiei fiind instalat Gavriil Bănulescu Bodoni, român de neam, care a păstrat în timpul păstoririi sale caracterul românesc al Ortodoxiei din regiune. După moartea lui Gavriil, niciun arhiepiscop de Chişinău nu a mai fost român.
Din anul 1839 eparhia pierdea teritoriile de peste Nistru şi se instaura un amplu şi aspru proces de rusificare a vieţii bisericeşti, fenomen care merge mână în mână cu dezvoltarea teoriei “moldovenismului” şi a afirmării ideii că Basarabia este parte a teritoriilor tradiţional locuite de slavii de răsărit. Basarabia devenea prin urmare un spaţiu rusesc, care trebuia în mod legitim să se afle sub jurisdicţia Sinodului rus. Toate aceste lucruri au fost completate cu o amplă campanie de colonizare a Basarabiei cu elemente alogene, care au schimbat dramatic profilul etnic al provinciei. Toate aceste probleme erau cunoscute românilor de dincoace de Prut, însă teama de ameninţarea rusească a făcut ca mult timp aceste chestiuni să fie trecute sub tăcere. În anul 1856, prin decizia Congresului de la Paris, trei judeţe din sudul Basarabiei reveneau în hotarele Principatului Moldovei, fiind reintegrate şi din punct de vedere bisericesc în structurile eclesiale româneşti (Cahulul în Episcopia Huşilor, Ismail şi Bolgrad în nou-înfiinţata Episcopie a Dunării de Jos, cu sediul la Ismail). În aceste teritorii s-a încercat renaşterea unei vieţi bisericeşti de expresie română, care însă a fost atentă la diversitatea etnică din zonă. În anul 1878, la presiunile ruseşti, România a fost nevoită să cedeze cele trei judeţe, în care s-a reinstaurat autoritatea Arhiepiscopiei Chişinăului. Atitudinea Imperiului Rus faţă de România după Războiul de Independenţă din anii 1877-1878 nu a fost de natură să încurajeze relaţiile dintre cele două părţi, fapt care a condus şi la răcirea raporturilor bisericeşti. Prutul devenea o barieră foarte greu de trecut, din voinţa Rusiei, fapt care nu încuraja deloc dezvoltarea relaţiilor bisericeşti şi naţionale dintre românii de pe cele două maluri ale râului devenit frontieră între fraţi.
