GEOPOLITICA”



Conceptul de mesianism în geopolitică



Conf. univ.dr. Florian BICHIR1



Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române (DEX) mesianismul este descris drept „Credinţa în Mântuitorul divin al lumii, care stă la baza religiei mozaice şi a celei creştine” dar şi „doctrină sau atitudine caracterizată prin credinţa apariţiei unui salvator care să instaureze o ordine a dreptăţii, păcii şi fericirii”2.

Cuvântul "mesianism" provine din "Mesia", care la rândul său este de origine ebraică –MASHIAH - care înseamnă "cel uns". Trăsătura caracteristică a tuturor mişcări sau idei descrise ca forme de "mesianism" este conceptul de "Uns" sau "ales" individ, oameni, pământ sau de grup. Elasticitatea termen este recunoscută de R.J. Zwi Werblowsky3: „Termenul de mesianism denotă conceptul religios evreiesc referitor la o persoană cu o misiune specială de la Dumnezeu, este utilizat într-o largă paletă de sensuri, adesea pentru a se referi la convingeri sau teorii eshatologice”.

Hans Kohn4 a definit mesianismul ca fiind „în primul rând, credinţa religioasă în venirea unui Răscumpărător”. Peter J.S. Duncan crede că această definiţie este o descriere bună a mesianism iudaic, dar limitarea mesianismului doar la credinţă "religioasă" este prea îngustă pentru a explica acest fenomen. Prin mesianism se poate înţelege nu doar credinţele religioase, un "răscumpărător" sau un "Mesia", ci poate fi vorba de o entitate, cum ar fi o anumit naţiune, o clasă socială, un partid, sau o persoană individuală5.

Mesianismul este strâns legat de milenarism sau chiliasm, dar nu este identic. În sine termenul de „mesianism” este derivat din cuvântul mii în latină şi greacă respectiv, denumit iniţial „Marea Mie de ani a lui Dumnezeu pe Pământ” sau „a doua Venire a lui Hristos”. Yonina Talmon defineşte mişcările milenariste drept „mişcări religioase care aşteaptă iminent, în mod total, ca în final această lume să primească mântuirea colectivă”.6 Majoritatea mişcărilor milenare sunt mesianice, iar în interiorul lor se aşteaptă că mântuirea să fie adusă de o divinitate (ca în creştinism) sau răscumpărător divin - ales. În schimb, aşteptarea unui mesia nu implică întotdeauna aşteptarea de răscumpărare totală care caracterizează milenarismul.

Mesianismul, în cadrul diferitelor culturi, îmbracă mai multe forme. Mitul poporului ales ia naştere în sânul primului popor creator de istorie, adică primul popor care şi-a asumat istoria, resemnificând-o. Mesianismul cunoaşte astfel forma sa pură la evrei. Mitul constă în credinţa conform căreia monoteismul s-ar fi născut odată cu Vechiul Testament7.

În afara sferei teologice, în sânul tuturor popoarele care au jucat un rol important în istoria, de la trezirea conştiinţei naţionale, a apărut convingerea de avantajul deosebit al poporului dat, ca purtător ales şi autor al soartei istorice. Este uşor să se presupună că fiecare naţiune are misiunea sa specifică, de aşteptare sa în lume, care corespunde unicitatea individualităţii sale8.

Teologul Bogdan Silion ajunge la concluzia că orice popor şi-a avut destinul său. Ceea ce separă un popor de altul - şi implicit o cultură majoră de una minoră - este modul cum îşi potenţează acest destin, felul cum îşi supradimensionează şi sublimează conştiinţa istorică. Iar aceasta se identifică în cele din urmă cu conştiinţa unei culturi. Aceasta nu poate fi ruptă de manifestările creatoare, de stilul, de matricea care îi dictează direcţia şi evoluţia în cele din urmă. O cultură mare este o cultură care se defineşte printr-o idee care-i reprezintă în acelaşi timp şi esenţa. De la profeţii evrei şi până la Dostoievski, fiecare neam - spune Emil Cioran- ce-şi deschide cale în istorie, luptă pentru o idee a lui şi pentru o formulă de salvare, pe care o crede universală şi definitivă9. Aşa este posibilă naşterea mesianismului în istorie. Cum amintea acelaşi Emil Cioran, mesianismul se naşte dintr-o forţă lăuntrică a unui popor; dar în dezvoltarea lui, el nu întăreşte mai puţin forţele acelui popor, aşa încât exercită o acţiune vitalizantă10.

Ca fenomen uman şi ca destin istoric, mesianismul este în acelaşi timp religios şi ideologic; religios în măsura în care pretinde o mântuire în limitele unei culturi şi ideologic, fiindcă o cultură mesianică este în primul rând o cultură naţională11.

Punctul de plecare în cadrul conceptului de mesianism îl constituie speranţa şi totodată aşteptarea celui care poate să ofere liberarea. O definiţie a mesianismului o oferă Vladimir Petercă: „prin mesianism se înţelege înainte de toate conştiinţa religioasă, transformată în aşteptare şi orientată spre viitor, prin care poporul lui Israel, neînsemnat ca număr, dar ales de Iahve ca moştenire a sa, îi aparţine Lui pentru totdeauna.”12

Mesianismul creştin. Mesianismul este credinţa religioasă în venirea mântuitorului, care va pune capăt lumii actuale, fie de manieră universală, sau unui grup izolat, şi să instaureze o lume nouă, dreaptă, şi fericită. Sensul teologic al Mesiei, este propriu în aria culturală a creştinismului unde are un caracter dominant. Mesianismul desemnează ansamblul de credinţe iudaice despre Mesia promis în Vechiul Testament. Acesta a fost aplicat în învăţături sau mişcările ce promiteau venirea unui trimis al Domnului, chemat să restabilească dreptatea pe pământ, şi inocenţa primilor oameni. Controverse sunt: în tradiţia creştinilor Mesia a venit deja, iar în tradiţia iudaică Mesia este încă aşteptat să vină.

Sensul istorico-sociologic: mesianismul reprezintă fondul comun de doctrine ce promit fericirea perfectă peste tot pământul, sub conducerea unei persoane, popor, partid, sau mişcări colective, care prevăd reforme eclesiastice, politice, economice şi sociale.13

Mesia este o persoană ce va veni plin de slavă şi măreţie, pentru a conduce poporul. “În vremea aceea odrasla Domnului va fi plină de măreţie, pentru a mântui poporul şi rodul ţării va fi plin de strălucire şi frumuseţe pentru cei mântuiţi ai lui Israel.

Este semnificativ faptul că salvatorul se va naşte din fecioară, care este un simbol al inocenţei, curăţeniei şi bunăstării. De aceea Domnul însuşi va da un semn: Iată, fecioara va rămâne însărcinată şi va naşte un fiu14.”

Odată cu apariţia şi dezvoltarea „naţiunilor întârziate” mesianismul devine învăţătura care propovăduieşte „rolul deosebit” al unui popor în destinele omenirii şi aproape fiecare naţiune a încercat să-şi asume acest rol. În continuare aş dori să prezint câteva aspecte ale mesianismului slav.

Cu toate că termenul „Mesianism”, la slavi, apare prima dată în 1831 odată cu lucrarea „Introducere la mesianism” a polonezului Wroński15, conştiinţa înrudirii etnice s-a păstrat mereu vie în conştiinţa popoarelor slave, chiar şi după ce s-au diferenţiat, luându-şi numele de: ruşi, bieloruşi, polonezi, ucraineni, cehi, slovaci, sârbi, bulgari, croaţi ş.a.m.d.

Unii teologi consideră că „că doar trei culturi au fost mesianice prin excelenţă: cultura iudaică - care reprezintă formă pură a mesianismului, cultura germană - adică mesianismul în forma sa ideologică şi cultura rusă - legată de mesianismul ecumenic, prin ideea celei de-a Treia Rome. Ceea ce au în comun toate aceste culturi este reprezentat de ideea mitologică a poporului ales - titlu revendicat de fiecare din aceste trei popoare în parte. Mesianismul poporului crede că Adevărul este de partea sa. Celelalte popoare, pentru a se putea mântui, trebuie să asculte şi să primească în sânul lor cuvântul nou mărturisit şi propovăduit de poporul ales. O cultură mesianică majoră nu poate fi înţeleasă de culturile mediocre, care nu au conştiinţă istorică. De aceea, a studia mesianismul unui popor care trăieşte cu conştiinţa propriei sale monumentalităţi este o misiune grea, care nu trebuie să aibă pretenţia de adevăr absolut. Cel mai indicat este să lăsăm profeţii să vorbească ei înşişi despre destinul culturii lor. Tot ceea ce putem face este să-i ascultăm şi să armonizăm toate vocile ce transcend istoria, într-o încercare de unificare a lor”16.

Noi credem că exista o tipologie diversă a mesianismului, nu limitat ca în cazul precedent.

Mesianismul slav. Adrian Ignat susţine că slavii priveau la Rusia ca spre puterea armată care le putea salva fiinţa naţională, eliberându-i de sub jugul otoman17. Rusiei i se oferise coroana tuturor slavilor; ea era moştenitoarea ortodoxiei şi a teocraţiei bizantine. În misiunea sa universală, poporul rus nu uita pe fraţii săi slăvi18. Această misiune, pentru o lungă perioadă de timp, a fost înţeleasă ca fiind realizabilă prin credinţă şi cultură, dar au existat şi momente când s-a afirmat cu foarte multă putere rusofilismul, în sensul afirmării interesate a politicii ţariste în Balcani. Credinţa slavofililor în Sfânta Rusie, protectoare a Sfintei Ortodoxii până la a doua venire a lui Hristos, se stinge, odată cu utopiile lor, în expansionismul imperialist ţarist, care nu se limita în nici un caz la protecţia slavilor.

Ideea slavă” este cea de-a treia idee universală, care reprezintă „testamentul unirii general umane, dar nu în spiritul egoismului personal, ci (...) unirii într-un spirit de adevărată şi largă iubire, fără minciună şi materialism, pe baza exemplului personal de generozitate pe care poporul rus, aflat în fruntea uniunii libere a tuturor slavilor, este predestinat să-l dea Europei”19

Prima imagine a unităţii primare şi a dispersării ulterioare a slavilor o găsim în „Cronica lui Nestor” – cea mai veche scriere istoriografică rusească (sec. XII). Mai târziu cronicile medievale ruseşti preiau ideea cronicarului Nestor, despre unitatea primară a slavilor. „Ideea unităţii slave devine un fel de drapel ce exprimă cât se poate de evident ambiţiile şi forţa încă lentă a acestui stat, care va ajunge peste câteva secole să domine Europa”, spune V. I. Şahmatov.20

Profesorul Corneliu Barborică scrie în "Studii literare slave"21 că „Conştiinţa comunităţii de obârşie apare chiar în unele dintre primele texte scrise în limba slavă veche. În legenda despre viaţa lui Metodie i se atribuie împăratului bizantin aprecierea după care cei doi fraţi misionari, Chiril şi Metodie, vorbeau, curat în limba slavă” şi tocmai de aceea, deşi proveneau din regiunea Salonicului, i se păreau potriviţi pentru a propovădui cuvântul Domnului într-o altă zonă pe care, după cum se vede, o consideră din punct de vedere etnic şi lingvistic una şi aceeaşi cu cea din Balcani. Într-un panegiric poetic, Cuvântul de laudă pentru Chiril filozoful, Clement de Ohrida, referindu-se la etnie, folosea acelaşi termen generic, numind-o, norodul slav”. O oarecare diferenţiere între neamurile slave există încă din secolul al IX-lea, de vreme ce în legendele privitoare la activitatea celor doi misionari se vorbeşte despre moravi, iar slavii din Balcani erau numiţi bulgari, dar paralel s-au folosit şi au continuat să se folosească fără întrerupere termenii generici de, neam slav” şi, limbă slavă”. Bulgarii erau nu numai bulgari, ci şi slavi, ruşii erau nu numai ruşi, ci şi slavi” etc.

O amplă imagine a unităţii primare şi a dispersării ulterioare a slavilor o oferă aşa-zisa Cronică a lui Nestor, cea mai veche scriere istoriografică rusească, provenind din secolul al XII-lea. Povestea începe cu presupusa plecare a slavilor din Babilon; ei s-ar fi aşezat pe Dunăre, în zona carpato-balcanică, formând aici substratul peste care s-au suprapus valahii (romanii). Patria comună a slavilor ar fi fost deci situată la nord şi la sud de Dunăre, de unde s-ar fi răspândit luându-şi nume diferite, dar continuând să fie numiţi de autor, slăvi”.

Cronicile ruseşti medievale (Letopiseţul de la 1494, Letopiseţul de la 1512, ca şi Cronică de la Nikon şi Stepennaia kniga – Cartea rangurilor, ambele din secolul al XVI-lea, precum şi altele) au reluat, afirmă V. I. Şahmatov, aproape textual ideile lui Nestor despre unitatea primară a slavilor, mai mult chiar, pe măsură ce statul moscovit se extindea şi căpăta putere, ideea unităţii slave devine un fel de drapel ce exprimă cât se poate de elocvent ambiţiile şi forţa încă latentă a acestui stat, care va ajunge peste câteva secole să domine Europa., Nu s-a păstrat aproape nici o cronică rusească în care să nu se vorbească de unitatea slavă... Cărturarii paleo-ruşi nu s-au mulţumit doar cu transcrierea unor pasaje din Cronica lui Nestor şi să opereze doar modificări redacţionale, ci şi-au însuşit în mod conştient ideea slavă”22.

Ideea solidarităţi slave la croaţi Deşi s-au ataşat ca orientare religioasă de Roma, iar ca orientare culturală de Occident, şi croaţii au păstrat vie în memorie conştiinţa apartenenţei lor etnice şi lingvistice la lumea slavă. Corneliu Barborică susţine că memoria conservatoare a croaţilor (punând deocamdată în paranteză conflictele ulterioare din fosta Iugoslavie), trebuie pusă pe seama unui instinct firesc de supravieţuire naţională, ei situându-se, ca şi slovenii, la periferia lumii slave şi în vecinătatea unor grupuri etnice total diferite, precum erau germanii şi italienii, aceştia având şi un plus de civilizaţie şi forţă politică. Un alt factor de menţinere a conştiinţei slave a fost şi utilizarea până mai târziu (secolul al XV-lea) a slavonei şi chiar a celei dintâi scrieri slave, cea glagolitică, paralel cu limba latină. Rezistenţa tradiţiei slavone a fost atât de mare, încât papa Inocenţiu al IV-lea s-a văzut nevoit ca, în anul 1244, să le permită călugărilor din numeroasele mânăstiri Benedictine din Istria, Dalmaţia şi insula Krk să folosească slavon, în cazul că nu cunosc limba latină. Cu caractere glagolitice a fost tipărit, de pildă, Liturghierul de la 1483.23

Istoriografia croată veche, stimulată şi de interesul papalităţii pentru cucerirea unor noi zone de influenţă în Europa răsăriteană ortodoxă, tratează adesea pe larg şi savant despre evoluţia istorică a slavilor. Este cazul lui Vicko Pribojević, călugăr Dominican, autorul lucrării De origine succesibusque Slavorum (Despre originea şi evoluţia istorică a slavilor, 1532) sau a lui Mavro Orbini, cu lucrarea scrisă în limba italiană Îl regno dei Slăvi (1601).

Însă ideile panslaviste au fost expuse prima dată de istoricul şi ideologul croat Vicko Pribojevic (mijlocul secolului al XV-lea, după 1532) considerat fondatorul ideologiei panslave. Era pentru prima oară când o astfel de ideologie a fost formulată ca program, dezvoltată în continuare de croaţii Mavro Orbini (mijlocul secolului al XVI-lea – 1614, scriitor, ideolog şi istoric) şi de istoricul, filosoful şi filologul Juraj Krizanic (1618 – 1683) care la 23 de ani cere papei permisiunea de a merge în Rusia cu scopul de a unifica slavii ortodocşi cu biserica romano-catolică, însă dorinţa lui era de a pune capăt războiului dintre Rusia şi Polonia, sperând că ţarul îl va asculta. Acest lucru nu se întâmplă, cărturarul este luat drept vagabond şi deportat în Siberia, de unde ajunge în Lituania, iar pe urmă se înrolează în armata lui Jan Sobieski şi moare în luptele de la Viena în 1683. A lăsat câteva lucrări de orientare panslavă, sprijinindu-şi argumentele pe Homer, Platon, Aristotel şi alţi gânditori. În scrierea sa intitulată „Politica” spune că Rusia ar trebui să se modernizeze după proiectul lui Machiavelli, astfel se va ajunge la o prosperitate generală a tuturor cetăţenilor.24

Mesianismul polonez. Şi la polonezi s-a conservat din cele mai vechi timpuri sentimental comunităţii etnice cu ceilalţi slăvi. De altfel, poziţia geografică a Poloniei era favorabilă unei asemenea conservări: la sud se învecinau cu cehii şi slovacii, iar la răsărit cu ucrainenii, bieloruşii, iar, în momentele de maximă expansiune, şi cu ruşii. Organizaţi de timpuriu într-un stat puternic (Polonia a fost ştearsă de pe harta Europei la 1795), aspirând să-şi extindă dominaţia cât mai departe peste ţinuturile ortodoxe răsăritene, polonezii au gândit întrucâtva altfel relaţiile lor cu ceilalţi slăvi. La apogeul puterii lor, chiar şi atunci când nu mai aveau nici o putere, dar trăiau visuri romantice, polonezii şi-au atribuit lor rolul mesianic de unificatori ai tuturor neamurilor slave într-un singur stat – contrar aspiraţiilor ruseşti.

La începuturile istoriei lor, polonezii au avut relaţii strânse cu cehii şi slovacii. Moravia Mare se întindea la un moment dat peste Vistula mijlocie şi ţinuturile Cracoviei. Primii regi cehi şi polonezi erau în raporturi de rudenie, moştenind adesea coroana unul de la celălalt. La sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui de-al XVI-lea, dinastia poloneză a Jagellonilor a stat pe tronul Boemiei. Cele dintâi manifestări literare sunt legate, în Polonia, de activitatea episcopului praghez Vojtech-Adalbert, mort în anul 997. A fost un om instruit; stagiul monahal l-a făcut la mânăstirea Monte Cassino din Roma. Lui i se atribuie cel mai vechi text poetic polonez, o rugăciune pentru Fecioară Maria (Bogurodzica), care a circulat şi la cehi şi la slovaci. După moarte a fost sanctificat. Viaţa şi activitatea lui puse în slujba creştinismului au fost glorificate în mai multe legende scrise în limba latină.

Deşi s-a menţinut ferm pe poziţii romano-catolice, Polonia a manifestat totuşi o anumită toleranţă faţă de mişcările de reformă religioasă – la începutul acestora -, ba chiar a recepţionat de la vecinii lor cehi unele idei husite. În anul 1415, la sinodul episcopal de la Konstanz, convocat pentru a discuta, ereziile” lui Jan Hus şi Jeronym de Praga, episcopii polonezi au luat partea celor doi învăţaţi cehi, încercând să evite condamnarea acestora la pedeapsă capitală. Dar momentul cel mai de seamă în relaţiile dintre cehi şi polonezi în epoca veche îl reprezintă activitatea literară a lui Mikolaj Rej (1505 – 1569), care a fost receptive la ideea husită şi luterană a introducerea limbii naţionale – fenomen care începuse să ia amploare şi în alte ţări – în oficierea serviciului religios şi în literatura religioasă. A tradus primul psalmii lui David în limba polonă, luând ca model psaltirea cehă husită. Cu Mikolaj Rej începe o eră nouă în literatura polonă: cea a literaturii în limba naţională.

Primul care şi-a denumit teoria „mesianism” a fost filosoful mistic, matematicianul şi înventatorul polonez Józef Maria Hoene-Wroński (1776 – 1853). Preocupat de matematică, economie politică şi filosofie îşi expune ideile cu privire la mersul istoriei în lucrarea „Introducere la mesianism” (1831). El era încredinţat, ca de altfel toţi mari gânditori din toate timpurile, că omenirea se află în impas şi încearcă să-şi prezinte doctrina ca pe o salvare a umanităţii, încercând să includă în domeniile sale de activitate aşa numite idei universale. Mesianismul său trebuia să menţină umanitatea pe calea adevărului absolut, spunând că omului doar i se pare că nu poate atinge acest adevăr absolut, dar va veni vremea când omul îşi va schimba acest punct de vedere, iar împlinirea acestui ideal era menit slavilor. Toate acestea a declarat într-o scrisoare pe care o va trimite din Metz (Franţa) împăratului rus.

Popoarele au anumite vocaţii: – spune filosoful polonez. – Germanii au vocaţia filosofiei, adică „energia gândirii”; Francezii au vocaţia politicii sau „energia acţiunii”; slavii au vocaţia justiţiei.” Tocmai slavii urmau să-şi realizeze chemarea istorică sub conducerea Rusiei şi a Poloniei. – „O idee cel puţin curioasă la un om al cărui patrie se afla sub jugul moscovit, dar care, în felul ei, demonstrează vitalitatea profundă a conştiinţei comuniunii etnice”, spune Corneliu Barborică25.

La fel ca şi Wroński istoricul Joachim Lelewel (1786 – 18619, polonez şi el, în lucrarea sa „Istoria Poloniei” emite idei cu privire la viitoarea organizare democratică a Poloniei, căreia îi atribuie o înaltă menire în lume. „Ideile sale au fost fructificate de autorii „Manifestului Societăţii Polone Democratice”, care constituia programul emigraţiei polone, publicat la Paris în 1836. Polonia – se scria în acest manifest – «este singura ţară care a păstrat şi a dezvoltat ideea democratic a slavilor»”.

Un personaj pitoresc al culturii polone a fost Andrzej Towianski (1799 – 1878), care a înfiinţat o sectă numită Cauza divină şi a întemeiat şi o doctrină mistică pe care a expus-o în faţa adepţilor săi şi anume că omenirea înaintează către dumnezeire şi va ajunge la realizarea paradisului pe pământ, iar poporul polonez va avea de îndeplinit o misiune pe care i-o va încredinţa însuşi Dumnezeu.

Andrzej Towianski a exercitat o mare influenţă asupra marelui cărturar Adam Mickiewicz scrierile căruia reprezintă un fel de biblie naţională. În „Cărţile poporului polonez” el compară Polonia cu Iisus Hristos care pentru ideile sale a trebuit să plătească cu viaţa, dar a treia zi a înviat. La fel şi Polonia se va scula din mormânt şi după cele două martiraje care au ucis-o (războiul din 1794 şi insurecţia din 1830), se va ridica şi după un război general popoarele asuprite vor fi din nou libere.

Adam Mickiewicz îşi construieşte teoria mesianică pe fundamentele rousseauiste, considerând că omenirea nu are altă cale decât întoarcerea la natură.

Ideea solidarităţii slave la cehi şi slovaci. Cronica lui Kosmas, de la începutul secolului al XII-lea, după modelul cronicelor medievale, începe cu episodul biblic al ridicării Turnului Babel şi al amestecului limbilor. După el, neamul cehilor se trage din neamuri babilonice. După el, în secolul al XIV-lea, Dalimil în cronica sa spune că cehii sunt slavi şi că se trag din sârbi şi croaţi. Tot în acest secol împăratul Germaniei, totodată şi regele Boemiei Carol al IV-lea, aduce la Praga un grup de cunoscători ai limbii slavone şi scrierii glagolitice pe care îi aşează la mânăstirea Emaus în care introduce liturghia în limba slavonă26. Lucru foarte interesant că la 1541 „Cronica cehă” scrisă de Václav Hájek de Libočan, nu pomeneşte despre originea comună sau înrudirea dintre neamurile slave. De abia în secolul al XVIII-lea. Bohuslav Balbin (1621-1688) va reveni la ideile panslave în „Apologia limbii slave, în primul rând a celei cehe” îşi va exprima regretul despre germanizarea slavilor din zona Elbei şi din oraşele cehe.

Reformatul slovac Daniel Sinapius-Horčička (1640-1688) vorbeşte despre slăvi ca despre un popor numeros care se întinde peste o mare parte a Europei, de la Marea Adriatică până la Marea Caspică, iar peste un secol iluministul slovac Adam František Kollár (1718 –1783) va extinde zona demografică slavă până la hotarele Chinei, conform unor realităţi politice create de Petru I al Rusiei şi de urmaşii săi care au împins dominaţia rusă mult spre răsăritul şi sudul Asiatic27.

Mişcarea ucraineană de emancipare Opera cărturarului polonez Mickiewicz s-a bucurat de o foarte mare apreciere la ucraineni în special la cei legaţi de central cultural de la Lvov dintre care merită amintiţi Bogdan Zaleski şi Hulak Artemovski, iar ceva mai târziu şi de cărturarii de la Kiev cum ar fi Taraş Şevcenko, considerat până în ziua de azi – prorocul poporului ucrainean, Levko Borovski şi Mykola Kostomarov, scriitor şi istoric, care a devenit unul dintre principalii animatori ai mişcării ucrainene de emancipaţie naţională, proclamându-şi solidaritatea etnică în sens panslav în poezia „Slavilor”.

Kostomarov a înfiinţat asociaţia „Frăţia Chiril şi Metodiu”, o frăţie clandestină cu scopul de a pregăti spiritele în vederea eliberării Ucrainei şi a realizării unor ţeluri democratice, programul căreia este sintetizat în scrierile sale „Cărţi de viitor ale poporului ucrainean” în care modelul polonezului Mickiewicz se vede şi în formă şi în spirit.28 Dacă cărturarul polonez citează numele monarhilor celor trei state care au participat la sfâşierea Poloniei, Kostomarov tună şi fulgeră împotriva unuia singur: Ecaterina a II-a, a Rusiei. “Şi ţarina Ecaterina, necredincioasa ucigaşă a soţului său. A nimicit căzăcimea şi libertatea ei, i-a luat pământurile şi le-a împărţit, făcându-i pe unii stăpâni şi pe alţii robi. Şi astfel s-a prăpădit Ucraina. Dar e numai o aparenţă, Ucraina n-a pierit, fiindcă ea nu vrea să ştie nici de ţari, nici de alţi stăpâni (...) Ucraina e acum în sicriu, dar încă nu a murit.

Rolul pe care poetul polonez îi atribuia Poloniei Kostomarov îi atribuie Ucrainei. După părerea lui, va luă fiinţă o Uniune a republicilor slave libere, la temelia căreia vă sta Ucraina, dând exemplul de egalitarism social viaţa căzăcimii.

Mesianismul în Occident O serie de mişcări mesianice şi milenariste revoluţionare, având la bază creştinismul, au apărut în nord-vestul Europei de la la sfârşitul secolului al XI-lea a la mijlocul secolului al XVI-lea. Oamenii care nu aveau un loc sigur în societatea pusă mereu în mişcare s-au îndreptat spre o nouă mişcare de multe ori bazată pe proprietatea comună. Aceştia au fost sarazini, dar şi evreii bogaţi, iar în mod neobişnuit au suferit din nou în urma aşteptările lor mesianice.

Mai târziu, expansiunea limbilor engleză, şi franceză au condus la răspândirea unui universalism mesianism, care a devenit în mod frecvent naţionalist şi a fost folosit pentru a justifica expansiunea prin mijloace militare. În 1648 un membru al Parlamentului britanic pe numele său Hugh şi-a exprimat convingerea că Anglia este creaţia lui Dumnezeu, iar sloganul său “Alege naţiune”, era destinat eliminării monarhiilor din toată Europa.29

În secolul al XIX, după ce Marea Britanie a devenit un imperiu, Rudyard Kipling a scris “Povara omului alb” (1898) iar Cecil Rhodes a proclamat că ţara sa este “instrumentul ales” pentru a aduce societăţi “pace, libertate şi justiţie” pe tot cuprinsul lumii30. În secolul al XIX-lea, mulţi americani au devenit convinşi de “Manifestul Destinului” al Statelor Unite de a exporta libertatea în întreaga lume.

Este imposibil să desparţi aceste ideologii de mesianismul naţionalist din mişcările naţionaliste care au apărut în Europa după Revoluţia franceză din 1789. Un proeminent avocat francez Jules Michelet era de părere că Franţa revoluţionară a fost “aleasă de a conduce şi lumina lumea” Giuseppe Mazzini a văzut pe Mesia în poporul italian. Johann G.Herder, un romantic german, proclama la 1784 că slavii aveau să fie liderii Europei.

Un alt german, Friedrich Schleiermacher (1768-1834) a susţinut că Dumnezeu a dat fiecărui popor o anumită misiune. Multe dintre aceste idei au fost preluate de către ruşi slavofili.

Când Ţarul Nicolae I a zdrobit în 1831 Polonia, poetul polonez Adam Mickiewicz şi-a descris ţara drept “Hristos al naţiunilor”!31

În concluzie, putem spune fiecare grup naţional în secolul al XIX-lea, dar şi americanii, şi-au găsit "profeţii" lor.













1 Conf.univ.dr. Universitatea Națională de Apărare "Carol I" (UNAp), Cercetător științific al Academiei Române, Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană-Iaşi, Membru al Comisiei Române de Istorie Militară (CRIM).

2 DEX, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 623.

3 R.J.Zwi Werblowsky, „Messiah and messianic movements”, în Encyclopaedia Britannica, a 15-cea ediţie (Chicago, 1974), Macropaedia, XI, p. 1017.

4 Hans Kohn, Pan-Slavism: Its History and Ideology, Vintage Books, New York, 1960, p. 40.

5 Peter J.S.Duncan, Russian Messianism: Third Rome, Revolution, Communism and After, Routledge, London and New York, 2000, p. 3.

6 Yonina Talmon, „Millenarian Movements”, in Archives Europeenes de Sociologie, nr. 7 (1966), p. 159. Asemenea, vezi şi Liah Greenfeld, Nationalism: Five Roads to Modernity , Harvard University Press, London - Cambridge Mass., 1992.

7 Roger Garaudy, Miturile fondatoare ale politicii israeliene, Ed. Alma tip., Bucureşti, 1998, p. 28.

8 Anatol Lieven, „The weakness of Russian nationalism”, in Survival, XLI, No. 2 (Summer 1999), pp. 53–70.

9 Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Ed. Humanitas 1990, p.12.

10 Ibidem, p. 23.

11 Bogdan Silion, Rusia şi ispita mesianică, Ed. Vremea XXI, Bucureşti, 2004, pp.11-23

12 Vladimir Petercă, Mesianismul în Biblie, Polirom, Iaşi, 2003, p. 21.

13

14 Isaia 7, 14. Citatele din Biblie vor fi luate din ediţia Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2008.

15 https://trona2007.wordpress.com/2013/08/04/mesianismul-slave/

16 Bogdan Silion, op. cit., p. 35

17 George T. Dennis, „Defenders of the Christian People: Holy War in Byzantium”, in The Crusades from the Perspective of Byzantium and the Muslim World, edited by Angeliki E. Laiou and Roy Parviz Mottahedeh, Dumbarton Oaks Research Library and Collection, Washington D.C., 2001, p. 39.

18 Pr. Lect. Dr. Adrian Ignat, „Cea de-a Treia Romă – între utopie şi realitate”, în Revista Teologică, nr.3 (2010), pp. 81-102.

19 Această frază a cunoscut, ulterior, şi formula mult mai strictă, conform căreia: Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc, despre care autorul Jean Vernette afirmă că nu ar fi fost rostită niciodată de André Malraux, ea fiind rezultatul recurenţei acesteia sub pana numeroşilor comentatori ai actualităţii (a se vedea Jean Vernette, Secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc, Editura Corint, Bucureşti, 2003, p.11-12).

20 V.I.Şahmatov, „Slavjanskaja ideja u drevnerusskich knijnikov”, în Sbornik, práci sjezdu Slavistú, Praga, 1932, pp. 384-385.

21 Corneliu Barborică, Studii literare slave (capitolul “Mesianismul slav ca teorie globală şi remediu universal”), Bucureşti, Editura Universităţii, 2009, p. 114.

22 V.I. Şahmatov, op. cit., pp. 384-385.

23 Corneliu Barborică, op. cit., p. 115.

24 Corneliu Barborică, Utopie şi Antiutopie, Editura Universităţii Bucureşti, 1998, pp. 49-51.

25 Ibidem, p. 72.

26 Gheorghe Mihăilă, Studii de lingvistică şi filologie, Editura Facla, Timişoara, 1981,

27 Corneliu Barborică, Utopie şi Antiutopie, p. 56

28 Ibidem, p. 76.

29 Bernard S.Capp, The Fifth Monarchy Men: A Study in Seventeenth-Century, English Millenarianism, London, 1972, pp. 37, 53.

30 Boyd C.Shafer, Faces of Nationalism: New Realities and Old Myths, New York, 1972, p. 155.

31 Hans Kohn, Pan-Slavism: Its History and Ideology, p. 40.