Gheorghe NICOLAESCU

Sistemul internaţional a cunoscut două forme de ordine: echilibrul, bazat pe aşa-numita „balanţă a puterii” şi „normalitatea intervenţiei”. Încă de la început trebuie făcută o precizare, şi anume că unii analişti şi cercetători străini consideră că formele de ordine cunoscute în cadrul sistemului internaţional de până la căderea zidului Berlinului au fost „echilibrul” şi „imperiul”, ultimul bazat pe „intervenţie”.
Atât „echilibrul”, cât şi „intervenţia” reprezintă un sistem colectiv-cooperativ, prevăzut, în mod formal, cu un centru.
Conform realismului politic „tradiţional”, cea care defineşte structura sistemului internaţional, deci ierarhia între state şi, în final, geopolitica, este „posibilitatea de război” . În mod paradoxal, războiul este o „formă de legătură” între state, care are ca efect principal determinarea nivelului fiecăruia faţă de ceilalţi.
Posibilitatea declanşării unui război şi forţa militară au jucat un rol însemnat în menţinerea ordinii internaţionale, precum şi a echilibrului dintre blocurile militare pe timpul „Războiului Rece”.
În perioada Războiului Rece, confruntarea dintre blocul sovietic, un adevărat „imperiu” al U.R.S.S., şi cel occidental, până la „hegemonia” şi apoi la apariţia polului (singular) de putere american, a fost de natură „globală” şi a avut ca scop menţinerea ordinii de la Yalta prin mecanisme de descurajare sofisticate, făcând imposibil un război în Europa.
După dispariţia Pactului de la Varşovia, s-a pus imediat problema prezervării atât a funcţiunilor, cât şi a credibilităţii Alianţei Nord-Atlantice.
Diplomaţia preventivă este, de fapt, un simplu slogan, aceasta solicitând o prezenţă constantă a forţei militare, precum şi a voinţei de a o folosi în caz de necesitate. Simpla ameninţare cu folosirea forţei este întodeauna mai puţin eficace şi credibilă, după tot ceea ce am văzut că s-a consumat în Bosnia, Kosovo sau Cecenia. Rezultă necesitatea desfăşurării în teren a unor unităţi terestre, cum s-a întâmplat în Macedonia, Bosnia, Kosovo sau Afganistan.
Stabilitatea strategică înseamnă superioritatea puterii „statu- quo”-ului. Să ne explicăm: un stat care aparţine aşa-zisei „Lumi a treia” nu este considerat „stabil” în funcţie de gradul său de dezvoltare social-economică, ci în funcţie de nivelul de coerenţă a organizaţiilor şi politicii sale cu interesele occidentale.
Conceptele de „moralpolitik” şi „idealpolitik”, atât cât au fost aplicate, au cauzat întodeauna pierderi însemnate, cum s-a întâmplat în Bosnia şi cum se întâmplă în lumea a treia, în care Occidentul încearcă să-şi impună valorile sale perene, cum sunt democraţia şi respectul drepturilor omului, în loc să insiste mai întâi pe stabilitate, eficienţă şi onestitate .
Problema este foarte asemănătoare celei care trebuie să înfrunte diplomaţia preventivă, despre care discutam anterior.
Posibilitatea proliferării nucleare în statele din Lumea a treia trebuie să constituie şi în continuare un motiv serios de preocupare pentru întreaga lume. Dacă problemele puse de actualul regim de la Bagdad al lui Saddam Hussein ar putea fi rezolvate în cursul anului 2003 cu un preţ pe care puţini se încumetă să-l estimeze, la orizont se întrevede o nouă ameninţare din partea Coreei de Nord.
Principiul dreptului la intervenţie, chiar în sprijinul democratizării, poate căpăta o conotaţie destabilizatoare în unele state în curs de dezvoltare şi mai ales acolo unde, datorită unor creanţe şi principii dogmatico-religioase şi fanatice, pot fi considerate „comploturi” ideologice ale Occidentului şi „ofensivă a forţelor răului” etc. Cu alte cuvinte, materializarea principiului „dreptului de investiţie” poate să se transforme, în astfel de cazuri, în iniţiative extrem de periculoase într-o „lume” măcinată de „tribalisme”, „naţionalisme” şi „balkanisme”.
Importanţa acţiunilor indirecte, cu caracter psihologic, a crescut considerabil. Aceeaşi organizare a forţelor militare se modifică în reţele de structuri care permit împreună un maximum de concentrare şi, deci, al masei „critice”, precum şi un maximum de descentralizare, deci de iniţiativă a flexibilităţii şi rapidităţii de reacţie. Reducerea timpilor de reacţie este esenţială.
„Războiului cibernetic” – „cyberwar” este acela în care atacul electronic, în scopul paralizării centrilor nervoşi ai adversarului (C4I), precede nimicirea acestuia, aşa cum, de exemplu, se întâmpla în războiul din Golf. Are ca scop cunoaşterea dispozitivului, capacităţilor şi intenţiilor adversarului, fără ca acestea să poată face acelaşi lucru.
„Războiul softurilor” – „softwar” este forma cea mai modernă de exprimare a războiului psihologic (propagandă albă, neagră sau gri, dezinformare etc.).
Războaiele viitorului vor fi dominate de armele superinteligente. Dominaţia spaţiului cosmic a devenit esenţială. Cândva, Mackinder, vorbind despre principiile „geopoliticii” puterii continentale, spunea: „cine stăpâneşte spaţiul circumterestru stăpâneşte Pământul”. Reactualizând şi adaptând aceste principii, John Collins sublinia că „cine stăpâneşte Luna va comanda în spaţiul circumterestru”. Războaiele spaţiale ale viitorului vor ocupa astfel de poziţii, asigurând superioritatea „războinicilor cunoaşterii” care vor lupta pe solul războaielor „cyber”, „net” şi „soft”.
Folosirea mass-media va fi esenţială cât importanţa lor s-a putut proba pe viu pe timpul evenimentelor din decembrie 1989 de la Timişoara, nemaivorbind de eficacitatea deosebită a manipulării opiniei publice occidentale şi internaţionale prin mass-media pe timpul Războiului din Golf, reuşindu-se obţinerea unui consens al acesteia, care ar fi fost imposibil de obţinut prin alte mijloace.
Toffler susţine că diferitele tipuri de războaie determină o „geopolitică între civilizaţii – agrară, industrială şi postindustrială”. În schimb, Samuel P. Huntington vine cu noile sale scenarii privind „ciocnirea dintre civilizaţiile occidentale cu cele ortodoxă, islamică, confuciană etc.”
Dacă va învinge, în schimb, raţiunea strategică a civilizaţiilor „agrară” şi „industrială”, se va instaura cumva un nou „ev mediu” şi o „balcanizare extinsă la scară planetară”?
În prezent, Occidentul este obligat să facă faţă concurenţei acerbe a Asiei de Sud-Est, concomitent cu luarea unor măsuri deosebite pentru contracararea ameninţărilor teroriste care au culminat cu atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 împotriva S.U.A. Cele mai relevante pentru Occident sunt, în prezent, ameninţările non-militare, cum ar fi, explozia demografică din „Lumea a treia”. Emigraţia masivă, existenţa mişcărilor radicale care ar putea instrumenta fenomene teroriste, concomitent cu mobilizarea unei „coloane a cincea” internă, constituită din milioane de emigranţi islamici care locuiesc în ţările europene. Aceste ameninţări se menţin în continuare potenţiale în Est, în Federaţia Rusă, statul „din Nord” cel mai ameninţat de ceea ce Samuel Huntington denumea „conexiunea confuciană – islamică”, deci de o alianţă, de atlfel, foarte improbabilă, dintre China şi Islam. În zonele de „fractură”, cum este Marea Mediterană, asemenea scenarii sunt mai probabile, existând diferenţe majore, fie de bogăţie, fie de creştere demografică. Din istorie, rezultă că demografia determină lipsa de civilizaţie. Urmează apoi economia. Războiul nu este altceva decât un fenomen suprastructural, care provoacă „ajustări”, fără să modifice tendinţele generale care derivă din primele două.
Estul Europei se află şi se va afla pe perioadă medie, în situaţia de „arie geografică sărăcită”, şi nu „săracă”, cum le place unor politologi să afirme. În acelaşi timp, acesta posedă un summum de valori, printre care se numără existenţa unui „drept pozitiv”, diferit de cel religios, care nu se opune integrării valorilor civilizaţiei occidentale;
A doua soluţie ar putea fi adoptarea „strategiei Bizanţului”, adică a „închiderii porţilor” de pătrundere în Occident.
Statele trebuie să rămână subiectele fundamentale ale relaţiilor internaţionale. Globalizarea şi independenţa mecanismelor economice şi financiare impun adoptarea structurilor şi strategiilor, şi scopurilor acestora.
. Cu alte cuvinte, este necesar, pe viitor, un mare efort naţional pentru ameliorarea sistemului nostru de stat-naţiune, a mecanismelor sale instituţionale, economice, militare şi de „intelligence”, pentru a permite relansarea investiţiilor, reducerea datoriei publice, perfecţionarea cadrului democratic al societăţii, finalizarea privatizării şi îndeplinirea tuturor criteriilor şi cerinţelor pentru a deveni membri cu drepturi depline ai Uniunii Europene. Şi, nu în ultimul rând, va trebui finalizată reforma organismului militar şi realizarea unor capacităţi operative de lungă durată, cu o puternică susţinere politică şi logistică.
Cred cu toată fiinţa că ora României a bătut în anul 2002, la Summitul de la Praga. Invitaţia de aderare nu trebuie transformată în capital politic, şi nici în motive de amplificare a unor porniri naţionaliste deşarte. Acesta a fost momentul României pentru că interesele geopolitice au reclamat acest lucru. Că dincolo de aceasta va trebui să dovedim că am fost şi că vom fi mereu europeni – aceasta este doar misiunea noastră!