24 aprilie 2023 | De Amb. Alberto M. Fernandez*, Amb.

Sursa: https://www.memri.org/reports/sudan-and-its-endgames

La puțin peste o săptămână de la izbucnirea conflictului militar din Sudan, la 15 aprilie, între cele două facțiuni militare principale, situația este fluidă și confuză. În timp ce mii de civili sudanezi fug pentru a-și salva viețile, iar conectivitatea la internet a scăzut grav începând cu sfârșitul zilei de 22 aprilie, situația pare și mai tulbure.

Oricine ar prezice ce se va întâmpla sau chiar ce se întâmplă, cu o claritate totală, este un prost – lipsa de claritate este agravată de operațiunile de informare și dezinformare extinse și agresive de ambele părți. Dar, indiferent cine ajunge la conducere și oricât de mult ar dura violențele, există câteva tendințe generale care pot fi identificate.

Forțele armate sudaneze (SAF)

Începând cu a noua zi de lupte, Armata regulată sudaneză (SAF) deține în mod clar avantajul în conflictul dintre ea și Forțele de sprijin rapid (RSF) conduse de generalul Mohamed Hamdan Dagalo (supranumit “Hemedti”). SAF a recuperat teritorii pierdute inițial de RSF, cum ar fi baza aeriană nordică de la Merowe, și deține mai mult sau mai puțin nordul și estul țării și domină valea râului Nil, unde locuiește încă cea mai mare parte a populației țării.

Comandantul SAF și șeful interimar al statului, generalul Abdel Fattah Al-Burhan, este în viață și a vorbit în repetate rânduri cu mass-media de limbă arabă (și cu diplomații străini). O tentativă a RSF de a prelua Comandamentul general al SAF a eșuat la începutul anului, astfel încât conducerea armatei pare să fie intactă și să funcționeze.

Deși este clar că SAF, la momentul redactării acestui articol, deține controlul, nu este foarte clar care este de fapt poziția sa internă sau cine deține controlul real asupra forțelor armate regulate ale țării. Deși se opun cu toții lui Dagalo și RSF, liderii armatei nu vorbesc chiar pe o singură voce. Al-Burhan pare să fi ales calea cea mai bună – vorbind despre o revenire la status quo începând cu decembrie 2019 sau încercând să facă el însuși diferența între RSF și Hemedti. El a făcut apel la negocieri pentru a pune capăt luptelor, precizând în același timp că RSF trebuie să fie încorporat în SAF- dar alte voci cer o linie mai dură.

Una dintre primele evoluții interesante pe măsură ce au izbucnit luptele a fost eliberarea din captivitate a generalului-maior Abdel Baqi Al-Bakrawi, fostul comandant adjunct al Corpului blindat al SAF, care a lansat o lovitură de stat eșuată în septembrie 2021, îndreptată atât împotriva lui Hemedti, cât și împotriva guvernului civil interimar (acel guvern care a fost răsturnat în octombrie 2021 de Al-Burhan).

După eliberarea sa din închisoare, Bakrawi a ținut să acorde primul său interviu canalului de satelit islamist sudanez dur Tayyiba, care de ani de zile a fost susținătorul unei linii foarte dure împotriva lui Hemedti. Răsuflând cu foc, el a explicat că este vorba de o “bătălie a demnității naționale” împotriva celor care complotează împotriva SAF, a statului sudanez și a poporului sudanez, și că singura voce care ar trebui să fie auzită este cea de pe câmpul de luptă[1].

În declarațiile unor personalități militare, ale unor susținători civili ai SAF și ale islamiștilor, preferința a fost ca luptele să continue până când RSF va fi complet distrusă. Partizanii fostei dictaturi Al-Bashir sunt în mod deschis pro-SAF[2].[2] Întrebarea care se pune atunci pentru SAF nu este doar dacă va învinge – acest lucru pare posibil -, ci cine anume din cadrul acesteia învinge și în ce scop. Este posibil ca nici Al-Burhan și nici Hemedti să nu fie pe deplin la conducerea tuturor forțelor lor.

Încă o altă înregistrare video, publicată la 21 aprilie, îl arată pe generalul Yasser Al-Atta, membru al consiliului militar aflat la putere (unde Hemedti este încă, în mod bizar, vicepreședinte), aclamând o coloană lungă de trupe SAF montate pe mașini tehnice care se îndreaptă spre luptă. Numele lui Al-Atta a fost șoptit în trecut ca succesor al lui Al-Burhan. El a fost unul dintre membrii comitetului de securitate care a fost de acord să disperseze sit-in-ul Comandamentului General din Khartoum în iunie 2019, ceea ce a dus la moartea a sute de civili (RSF-ul lui Hemedti a fost, de asemenea, implicat în acest măcel). Al-Atta a fost criticat, de asemenea, pentru rolul negativ pe care l-a jucat în calitate de șef al Comitetului de înlăturare a împuternicirii, însărcinat cu confiscarea bunurilor regimului anterior. El a fost văzut mai degrabă ca blocând activitatea Comitetului decât ca facilitând-o.[3]

O declarație a SAF emisă la 24 aprilie a arătat clar că RSF avea zilele numărate, numind-o “o fostă instituție” care s-a “răzvrătit” împotriva statului (identificând astfel SAF ca fiind statul, desigur) și făcând apel la membrii RSF să se predea și să fie încorporați în rândurile te SAF.[4] Evident, lovitura de stat militară din 2021 nu a constituit o “răzvrătire” împotriva statului în Sudan.

Situația este fluidă, dar, până în prezent, nu numai că establishmentul militar pare să dețină controlul, dar membrii liniei dure și islamiștii își ridică profilul cu o impunitate aparent mai mare. Confruntarea cu rivalul lor înverșunat i-a binecuvântat sau normalizat într-un fel pe toți cei care au ales să stea alături de FAE împotriva lui Hemedti. O parte din discursul pro-armată include, de asemenea, un discurs ultranaționalist sau xenofob asemănător în mod straniu cu ceea ce se poate auzi la Cairo.

Forțele de sprijin rapid (RSF)

Vestea bună pentru RSF și Hemedti este că acestea încă există, încă luptă și sunt prezente în multe locații din țară. Mobilitatea și capacitatea lor de a lovi și fugi reprezintă un avantaj, la fel de mult cum puterea aeriană a fost un avantaj major pentru SAF. Probabil că mențin o prezență mai puternică decât SAF în Darfur, dar chiar și acolo, fiecare capitală de stat este fie contestată, fie încă în mâinile SAF.

Restul veștilor pentru RSF sunt proaste. Au eșuat, în primele ore ale luptelor, în sarcina prioritară de a tăia capul “șarpelui” SAF – conducerea SAF. Au lovit locații importante, dar nu au reușit să ia multe dintre ele sau să le păstreze pe cele pe care le-au luat. În același timp, numeroși observatori civili au fost martori sau victime ale jafurilor, jafurilor și crimelor din partea trupelor slab disciplinate ale RSF. Dacă Hemedti și RSF aveau o reputație proastă înainte, acum este mult mai rea printre locuitorii din Khartoum. Între timp, RSF susține cu sfidare că se va supune doar unui bilanț întocmit de un guvern civil (care urmează să se formeze), și nu de SAF.

It is as if both sides have reverted to type: the SAF is bombing indiscriminately in Khartoum, hitting civilians as SAF tries to strike elusive RSF units in a city of 10 million people – in an echo of bloody decades of SAF bombing of civilians in rebel held areas of Darfur or Nuba Mountains or what is now South Sudan. Meanwhile, the RSF are acting like bandits and highwaymen in Khartoum, as they so often did in Darfur, treating the population of the capital in ways similar to how they dealt with their tribal enemies in Darfur during the days before the RSF was formed.

The RSF may be able to hold on and survive, but it is hard to see how they can win outright. Even in Darfur, Hemedti had numerous rivals among his own Darfuri Arab community and non-Arabs, who will be licking their chops at the possibility of becoming the region’s new big men backed by Khartoum. And if there is one thing that Khartoum elites know how to do, it is to turn one ethnic or tribal group against another in the country’s vast hinterlands. Hemedti’s improbable and ambitious political project seems balanced on the edge of a knife and on the verge of falling.

The RSF certainly will never have the influence and presence in the Nile Valley that they boasted of before this conflict. The best they can hope for is a bloody draw, a low intensity conflict that leads to some sort of stalemate and a new deal. This would be a disaster for a Sudanese people already suffering from a deep economic and social crisis even before the first shot of this fight was heard. A third of the country’s population already needed emergency food aid before the fighting began.

Civilii din Sudan

Ca urmare a luptelor, civilii din Sudan se confruntă cu suferințe în moduri și în locuri nemaiîntâlnite până acum. Sudanul s-a confruntat timp de decenii cu războaie și strămutări de populație. Dar Khartoum a fost ani de zile, în mod paradoxal, locul în care oamenii care sufereau bombardamente și conflicte sângeroase fugeau din regiunile devastate de război. Acum, mii de oameni fug din capitală spre zonele rurale, nesiguri de momentul în care se vor putea întoarce și de ceea ce va rămâne când vor ajunge acolo. Khartoum a suferit unele pagube minore de război ca urmare a raidurilor rebelilor din 1976 și 2008, dar niciodată nu a suferit astfel de distrugeri.

În ciuda suferințelor teribile provocate populației civile în ultimele zile, războiul a scos la iveală cele mai bune calități ale populației civile din Sudan, deoarece activiștii și cetățenii obișnuiți au folosit rețelele de socializare pentru a împărți resursele limitate, pentru a împărtăși informații și pentru a încerca să salveze oamenii disperați prinși în lupte. Deosebit de remarcabilă a fost activitatea comitetelor de rezistență. Aceiași activiști care au mărșăluit și au înfruntat gloanțele în demonstrațiile împotriva dictaturii militare au lucrat pentru a salva vieți în timpul conflictului. În mod evident, partidele politice din Sudan au fost în mare parte pasive, încercând să calculeze cum să se înregimenteze cu partea învingătoare, dar Comitetele de rezistență – adesea condescendente și minimalizate de diplomații străini – s-au dovedit a fi adevărații eroi. Majoritatea sudanezilor doresc ca luptele să înceteze.

The International Community

After Sudan’s innocent and long-suffering civilians, both the RSF and the international community working on Sudan are probably the biggest losers in this conflict to date. While the SAF and RSF have their regional patrons who will pursue their interests in propping up their patrons as much as possible, Western countries and their diplomacy, along with the work of UN diplomats, have been exposed as futile and short-sighted. There have been allegations made of direct or indirect support, since the fighting began, for one of the factions by Egypt, Khalifa Haftar’s Libya, Russia, the UAE, and Eritrea, often by interested parties, but not fully confirmed.

It also seems clear to anyone who is honest that the October 25, 2021 military coup against the civilian government led by Prime Minister Abdullah Hamdok was a disaster, a clear precursor and key contributor to this current conflict. Carried out by Al-Burhan’s SAF with the tacit approval of Hemedti, the coup strengthened both rival military factions and sharpened their competition while dealing a deadly blow to a civilian counterweight to the generals that could have prevented the fighting.

No one, including the United States, lifted a finger to actually punish the generals who carried out the 2021 military coup. Somehow, it was felt to be acceptable by those in authority to have, for well over a year, two armies and no government in Sudan. Washington either didn’t care or, more likely, burdened by multiple crises elsewhere, placed its hopes in UN mediation and on the arrival of a new U.S. ambassador in Khartoum – the first in decades – in August 2022. He lasted eight months before the U.S. Embassy was evacuated.

If diplomacy on Sudan was difficult and clumsy before, with diplomats on the ground trying to manage a democratic transition, it will be even harder with them outside the country and hobbled with the added burden of immediate problems such as trying to stop the fighting and provide humanitarian assistance. The so-called Trilateral Mechanism (African Union-United Nations-Intergovernmental Authority on Development) held a “virtual meeting” on Sudan on April 19 to try to plot a path forward.

But the international community has also been discredited with a key audience, the Sudanese people, who see months and years of expensive, futile foreign diplomatic coddling of the men with guns leading to disaster. What Sudanese feared could happen has finally arrived, and the international community needs to reevaluate many of their cherished premises and take a hard look in the mirror at their own actions.

A bullet or a bomb falling on the right person could change the equation in the coming hours or days. But the dueling specters of either anarchic, atavistic fighting or of military dictatorship loom larger than they have in years in Sudan, while the dream held by so many Sudanese of a transition to something much different and better seems to have become more distant. It is not clear whether the democratic aspirations of the Sudanese people will be safer in the near future, with one predatory military institution instead of two.

*Alberto M. Fernandez is Vice President of MEMRI.

[1] Youtube.com/watch?v=Kmo9oXgnTl0&t=647s, April 19, 2023.

[2] Twitter.com/atafmohamed3/status/1649980755416686594, April 22, 2023.

[3] Twitter.com/6a7a_hussein/status/1649382987845312514, April 21, 2023.

[4] Twitter.com/wasilalitaha/status/1650469246953050116, April 24, 2023.