Gl. bg. (ret) prof. univ. dr. Stan PETRESCU

Ne-am obişnuit de multă vreme cu literatura revizionistă maghiară, exact aşa cum s-au obişnuit lăutarii unguri cu ceardaşul lor. Tare mă tem că şi melodia asta este furată din spaţiul melosului românesc. Nu aveau nomazii unguri atâta aplecare către muzică şi frumos, ci mai degrabă ascultau doar sunetele tropăite ale copitelor cailor lor asiatici, probabil nepotcoviţi, în goană după alte pământuri. Călăreau zile întregi, în şa, pe cal, mâncau carnea uscată legată sub oblânc, în şa dormeau şi, probabil, în şa mureau de foame şi sete. Până la creştinare, le era teamă să-şi facă morminte. Nici până azi nu s-a găsit mormântul lui Atilla, strămoşul hoardelor ungureşti, numit „Biciul lui Dumnezeu” de către romani.

Este dovedită de către o armată de istorici din toate neamurile, inclusiv unguri, că istoria aceasta a „Ungariei milenare” este un fals neruşinat, o făcătură, o frazeologie goală promovată în tuspatru vânturi de cei ce-şi zic nemeşi / aristocraţi maghiari, descendenţii triburilor nomade, sosiţi pe la noi din Asia Centrală şi trecând sub ascultarea lor triburi paşnice de agricultori şi păstori, aşezate din timpuri imemoriale pe şesurile bogate adăpostite de Carpaţi.

Cea mai mare parte a teritoriului ţării (peste două treimi) este o câmpie numită Panonică, joasă, brăzdată de fluviul Dunărea, pe direcţia nord-sud, în partea centrală. Pe acest teritoriu s-au stabilit, începând cu sfârşitul secolului IX şi începutul secolului X triburile fino-ugrice ale ungurilor, conduse de Arpad, cu origini asiatice, provenind de prin zona Volgăi. Triburile lor nomade erau prea slabe pentru a se aşeza într-un singur loc, aşa că au întreprins raiduri pustiitoare în Europa Centrală şi prin Imperiul Bizantin, atrăgând în aventurile lor seminţii din toate părţile Europei, amestecându-se cu aceştia în mod sistematic. În negura secolelor XI, XII şi XIII, aşa-zisa aristocraţie veche ungurească era eterogenă, în fapt moşieri aşezaţi pe pământuri fără stăpân, alcătuită din elemente germane, poloneze, sârbe, cehe şi slovace, iar băştinaşii, vechii daci şi alte seminţii fiind jefuiţi, continuu, provocând revolte frecvente în acest spaţiu controlat prin teroare. Să-i alăturăm printre victime şi pe secui, non unguri, cărora le-a fost furată identitatea prin maghiarizare forţată, astăzi crezându-se unguri şi cerându-şi zgomotos o autonomie nejustificată istoric şi arborând sfidător în spaţiul carpatic un steag ce nu a existat niciodată.

Până la urmă, ungurii sunt bătuţi zdravăn de către Otto I la Lechfeld, în apropiere de Augsburg (955). Ştefan I cel Sfânt (997-1038), fiul lui Géza, creştinat la Constanti-nopole, ducele Principatului Ungar din Dinastia Arpadiană, a unificat triburile ungurilor, s-a creştinat, apoi primeşte de la papa Silvestru al II-lea coroana regală (1001), legând astfel Ungaria de spaţiul creştin apusean. Regatul Maghiar, născut prin creştinare şi teroare, devine o putere politică în Europa centrală şi de Est, păstrându-şi însemnele

monarhice până în anul 1526, când, în bătălia de la Mohács (1526), regele Ludovic al II-lea (1516-1526) cade şi moare sub spadele turceşti.

Până la căderea Regatului are loc o teroare neîntreruptă asupra ţărănimii, adusă în stare de robie, iar introducerea inchiziţiei catolice pe teritoriul transilvan de către un episcop fanatic, Gheorghe Lepeş, a dat naştere marii răscoale ţărăneşti de la 1437, încheiată cu uniunea funestă a celor trei naţiuni privilegiate: maghiari, saşi şi secui. Românii, băştinaşi, fiind excluşi.

Teroarea maghiară continuă până când urmează o altă revoltă crâncenă, pe spaţiul transilvan, şi anume Războiul Ţărănesc al secuiului Gh. Doja (1514), ulterior martirizat. Un fragment din Proclamaţia lui către poporul de jos spune totul despre starea de spirit a acelor vremuri şi, mai ales, despre hungarismul criminal: „Tot ce creşte pe pământul lucrat cu trudă şi sudoarea voastră, tot ce araţi cu vitele voastre, totul şi tot cade pradă moşierilor. Pentru ei şi numai pentru ei lucraţi pământul, pentru ei munciţi via, pentru ei creşteţi turme şi cirezi, iar pentru voi nu rămâne decât robie şi foamete.”¹

În seria terorii şi asasinatelor se înscriu şi alte evenimente care au înroşit cu sânge istoria românilor pe pământul Transilvaniei. Intră în scenă marile imperii aşezate la hotarele celor trei Dacii: Otoman, Ţarist şi Habsburgic. Între aceste eveni-mente tragice se înscriu asasinarea la 9 august 1601 a lui Mihai Viteazul (primul vizionar politic al reunirii tuturor românilor), de către generalul austriac de origine italiano-albaneză, Basta Gheorghe, conform poruncii primite de la Împăratul Rudolf al II-lea, martiriul lui Horia, Cloşca şi Crişan, conducătorii ţăranilor de după răscoala şi războiul ţărănesc din 1784, apoi urmează un şir lung de samavolnicii săvârşite împotriva credinţei ortodoxe, tradiţiilor, conştiinţei de sânge şi de neam românesc. La aceleaşi cazne au fost supuse toate celelalte popoare din pestriţul Imperiu Habsburgic.În cea mai mare parte a istoriei ungurilor putem vorbi, de fapt, de o istorie a moşierimii eterogene mercenare maghiare, fără rădăcini istorice adânci pe aceste pământuri. Această aşa zisă „Ungarie Milenară” devine „stat naţional” mult mai târziu, odată cu timpurile revoluţionare din 1848. Numai că trezirea lor la naţionalism aparţine clicii nemeşilor maghiari şi vine în contact direct cu naţionalismul popoarelor din jur, în creştere, subjugate de clica nemeşească maghiară şi care aveau să se elibereze nu peste mult timp.

Anul revoluţionar 1848 nu aduce nimic bun pentru români, ci doar fanatismul kossuthian revărsat, cu ură, contra românilor, pe care îi considera o etnie ce nu putea beneficia de privilegii ca celelalte naţiuni, dorindu-se un stat naţional maghiar, fapt pentru care Imperiul Habsburgic şi cel Ţarist îi pune pe unguri sub ascultare, revoluţia maghiară fiind înfrântă şi 13 generali unguri, vinovaţi şi de uciderea a zeci de mii de români, sunt executaţi la Arad.

În perioada 1849-1867 au loc evenimente triste şi dramatice pentru românii transilvăneni ce nu pot fi şterse din memoria neamului românesc. Destinul lui Avram Iancu, minţit şi de Lajos Kossuth şi de Curtea de la Viena, rămâne un exemplu cutre-murător prin tragismul său. La 1867 are loc oficializarea Dualismului austro-ungar, moment istoric ce a creat maghiarimii un prilej neaşteptat pentru recuperarea teritoriilor stăpânite cu secole în urmă. În decurs de o jumătate de secol, Ungaria a stăpânit o suprafaţă de 324.851 de kilometri pătraţi, pe care trăia o populaţie multietnică de circa 20 milioane de locuitori. În această jumătate de secol, armata de mercenari maghiară s-a dedat la felurite atrocităţi faţă de popoarele aflate în stăpânirea lor, fapt ce a condus la naşterea fenomenului migraţionist a peste un milion de maghiari în SUA, precum şi de creare a germenilor prăbuşirii „politicii milenare” maghiare, pentru totdeauna.

„Maghiarii sunt un popor plin de îngâmfare care locuind în mijlocul naţiunilor străine lor prin rasă, au pretins totdeauna şi pretind încă să le domine şi să le maghia-rizeze şi asta într-un fel de care însăşi ştiinţa suferă. În recensăminte, de pildă, domneşte voinţa bine hotărâtă de a arăta maghiarii mai numeroşi decât sunt în realitate.”¹

De crime şi maghiarizare forţată nu a scăpat nici micul popor slovac. Mulţi intelectuali şi activişti slovaci au fost încarceraţi sau chiar condamnaţi la moarte în timpul revoluţiei maghiare din 1848. Însă unul dintre incidentele care au şocat opinia publică europeană a fost masacrul de la Cernova din octombrie 1907 când ungurii au omorât 14 slovaci, iar alţi 23 au fost răniţi.²

Acelaşi ziar ne informează că ceea ce s-a întâmplat la Cernova „a întrecut chiar mişelia de la Pănade şi Pecica şi se poate asămăna numai cu măcelul d’acum trei ani întâmplat la Aleşd, unde jandarmii unguri au împuşcat 30 români”.

Tribuna, prin vocea deputatului Iuliu Maniu din parlamentul Ungariei, consem-nează episodul dramatic din istoria satului Pănade, sat situat în comuna Sâncel din judeţul Alba, eveniment petrecut la 26 august 1907, când soldaţii maghiari din batalionul 4 al regimentului 24 de honvezi de sub comanda majorului Kádár László au făcut un adevărat măcel printre ţăranii din sat, ucigând circa 51 dintre ei şi rănind alţi 30.

Onisifor Ghibu, în lucrarea „Un plan secret al guvernului unguresc din 1907 privitor la maghiarizarea românilor din Transilvania”, ne informează că guvernele ungureşti din anii 1907-1908 au procedat în mod sistematic în politica lor faţă de români la punerea în practică a unor măsuri, pe perioada 1907-1918, astfel: Legea Apponyi pentru maghiarizarea învăţământului primar; maghiarizarea grădinilor de copii, prin Legea din 1912; maghiarizarea şcolilor confesionale; înfiinţarea episcopiei greco-catolice maghiare de la Hajdu-Dorog; impunerea lui Vasile Mangra (vândut ungurilor) ca mitropolit al românilor ortodocşi, primul pas către maghiarizarea bisericii ortodoxe; „zona culturală” de la 1918 a contelui Apponyi şi colonizarea Ardealului cu maghiari şi trans colonizarea românilor ardeleni în regiunile maghiare.

La sfârşitul Războiului Neamurilor (1914-1918), mai precis în toamna anului 1918, s-au constituit, în Centrul, Estul şi Sud-Estul Europei mai multe state independente: Finlanda, Ţările Baltice, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia 1929 (fostul Regat al sârbilor, croaţilor şi slovenilor), Ungaria şi Austria.

Dispariţia conglomeratului de popoare şi etnii, rase şi limbi diferite din care era constituită monarhia austro-ungară a creat o Ungarie trianonică, adusă la graniţele ei etnice fireşti. Numai că Trianonul (04 iunie 1920) a generat multă frustrare urmaşilor lui Attila, noua clasă politică bolnavă de hungarism exacerbat, încurajând, pe faţă, politica sa şovină, iredentistă şi revizionistă revanşardă, deosebit de agresivă şi violentă, obsedată de gândul şi lozinca anacronică de refacere a „Ungariei Mari a Regelui Ştefan cel Sfânt”. Atacurile iredentei şi revizionismului maghiar se îndreaptă contra României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei, adică ţări şi popoare unde ungurii s-au acoperit de „gloria” crimelor lor abominabile.

După Primul Război Mondial, „imperialiştii” şi ungurii şovini au fost incapabili să accepte graniţele stabilite la Trianon. Şi atunci monomania hungaristă a fost adânc înrădăcinată în conştiinţa maghiarilor din Iugoslavia, Regatul Român şi în Cehoslovacia. S-a procedat la amplificarea urii lor fără margini şi a spiritului de răz-bunare, s-a permanentizat ideea de a se revizui frontierele stabilite la Trianon. Probabil că, nu întâmplător, conducătorii ungurilor şi ai Ungariei au sprijinit toate acţiunile grupărilor teroriste în direcţia subminării Iugoslaviei şi României, Ungaria revizionistă şi iredentistă transformându-se într-un focar al groazei din Centrul Europei.

Guvernele ungureşti din anii 1907-1918 au procedat în mod strâns şi unitar în politica lor faţă de români, conform planului secret din cartea lui Anton Huszar (Hers-covitz), translator în ministerul de interne austro-ungar. Cartea lui A. Huszar, tipărită la secret şi în foarte puţine exemplare, a fost descoperită prin grija lui Iuliu Maniu, preşedinte al Consiliului Dirigent care a trimis un înalt funcţionar al acestui for, la Budapesta, unde a descoperit, în Ministerul de Interne maghiar un al doilea exemplar al cărţii. „Direcţiile de luptă împotriva românismului propuse de Anton Huszar se refereau la distrugerea unităţii demografice a românilor ardeleni, maghiarizarea Bisericii greco-catolice române, desfiinţarea autonomiei Bisericii Ortodoxe Române, maghiarizarea învăţământului, interzicerea culturii româneşti în Transilvania, desfiinţarea presei ro-mâneşti şi a organizaţiilor politice ale ardelenilor, precum şi împiedicarea accesului românilor la instituţiile financiare¹”.

Această acţiune a fost rezultatul cunoaşterii mecanismelor administraţiei maghiare când de la tribuna Parlamentului maghiar combătea cu severitate politica de maghiarizare forţată a românilor ardeleni, nu cu fraze goale. Ci având, ca temei, argumente istorice, juridice şi politice.

Iuliu Maniu se pronunţă în Dieta Maghiară pentru autonomia Transilvaniei în cadrul monarhiei austro-ungare, un fel de „Federalizare”, acceptată de monarhul de la Viena, pe principiul egalităţii între naţiunile existente şi pentru activism politic, inclusiv în Parlamentul de la Budapesta. Şi ca vicepreşedinte al P.N.R. din 1904, şi ca deputat din 1906 în Parlamentul Ungariei, I. Maniu luptă neobosit pentru drepturile românilor din imperiu².

Clasele dominante maghiare, obişnuite să promoveze o politică imperială de dominare şi exploatare a românilor transilvăneni în decursul istoriei, nu au putut accepta faptul că, în toamna anului 1918, au pierdut orice poziţie dominantă pe toate planurile: teritorial, politic, economic şi militar.

Exponenţii guvernului ungar nu au acceptat realitatea şi au căutat să împiedice prin orice mijloace integrarea teritoriilor pierdute, provocând incidente regretabile, multe soldate cu morţi şi răniţi atât în rândurile populaţiei civile, consiliilor şi gărzilor naţionale române, cât şi ale trupelor eliberatoare, cum au fost cazurile de la Ueiuş, Beliş, Tg. Lăpuş, Cufoaia, Ileana, Beiuş, Zalău, Ţigani etc.³.

Tratatul de la Trianon, semnat la 04 iunie 1920, reprezintă o îndreptare istorică aşteptată de români de zeci de secole de asuprire, având o semnificaţie aparte pentru întreaga istorie a ţării noastre. El a fost semnat de către 16 Puteri Aliate învingătoare în Primul Război Mondial, inclusiv România, pe de-o parte, şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar. Tratatul a marcat frontierele noului stat – Ungaria – cu vecinii săi – Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor (mai târziu, în 1929, devenit Iugoslavia), Austria, Cehoslovacia şi România, totodată consfinţind naşterea unui stat maghiar independent. Ungurii consideră că Tratatul de la Trianon le-a diminuat frontierele istorice şi va deveni, în mentalul colectiv ungar, drept una dintre marile catastrofe pentru naţiunea maghiară. Pentru nostalgii imperiali maghiari, data de 4 iunie marchează, an de an, „Ziua Coeziunii Naţionale”. Pentru că ungurii, chiar din toamna anului 1920, la 13 noiembrie, când Parlamentul de la Budapesta a ratificat amintitul Tratat, în finalul şedinţei deputaţii au depus următorul jurământ: „Cred în Dumnezeu. Cred în Patrie. Cred în reînvierea Ungariei milenare”. Se dădea astfel semnalul campaniei revizioniste oficiale, campanie desfăşurată sub lozinca: „Nem” Nem! Soha!” (Nu!, Nu! Niciodată!), adică nu va fi acceptată nicicând desfiinţarea „Ungariei Sf. Stefan”.

Nicolae Iorga despre momentul 4 iunie 1920, când a fost semnat Tratatul de la Trianon, arăta într-un altfel de registru: „Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, înţelegem şi prin experienţa proprie, care e lungă de atâtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrângerii. Din suflet compătimim pe unguri, ale căror calităţi de rasă suntem în stare a le preţui, pentru cumplita nenorocire la care i-au adus defecte tot atât de însemnate şi neputinţa de a se conduce în momente de criză. Şi, oricât ar fi fost de firesc ca la Bucureşti să se facă demonstraţie pentru triumful final al unei oştiri aşa de încercate, care e cea mai mare iubire şi mândrie a noastră, n-a stat în intenţia noastră să ofensăm suferinţa. Şi am dori ca prin aceasta să fim şi provocatorii acelui reviriment în spirite, care ar reda operei comune a civilizaţiei moderne pe un popor maghiar raţionabil, fără nimic din acel imperialism copleşitor pentru alţii, care exclude până acum pe unguri de la orice colaboraţie folositoare.”¹

Reputatul istoric sârb Rastislav Petrovič² face dezvăluiri cutremurătoare, pe bază de documente, despre faptele de genocid săvârşite de unguri împotriva sârbilor în anii Primului Război Mondial, la Maciva şi Jardo, precum şi despre un alt genocid petrecut între anii 1941-1945, când aproape 20 de mii de sârbi au fost masacraţi numai în Bacica şi multe din cadavrele lor au fost purtate de apele Dunării până în România, unde oameni de bine români le-au scos din valuri şi le-au înmormântat.

Acelaşi istoric pomeneşte de genocidul ungurilor împotriva poporului român din Transilvania de Nord, unde ungurii au experimentat feluri de a ucide, de a tortura, de a masacra şi cum să ascundă crimele, aruncând cadavrele în râuri îngheţate, ca la Novisad, fără a-i cruţa măcar pe nou-născuţi, pe femei ori pe bătrâni şi bolnavi.

Într-un raport oficial cuprinzând toate detaliile, trimis guvernului iugoslav în exil la Londra, ne spune istoricul sârb, după enumerarea diverselor bestialităţi ale ofiţerilor şi soldaţilor armatei ungare săvârşite împotriva sârbilor la Bacica, se spune, cu disperare, în final: „Ungurii sunt cea mai bestială şi mai sângeroasă rasă între fiinţele omeneşti. Acest popor trebuie, odată pentru totdeauna, redus la tăcere”.

Dictatul de la Viena (30 august 1940-23 august 1944) a generat condiţii favorabile tuturor exceselor monomaniei hungariste, creându-se spaţiul demografic liber de sarcini şi oprelişti în care să se exercite programele ideologice şi politice ale ungurilor revanşarzi.

Reluându-se tezele hungariste de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, acum transformate în politică de stat, profitând de protecţia militară a Germaniei lui Hitler, Ungaria hortystă, bolnavă de sindromul răzbunării, a absolutizat crima hungarismului în zonele politicului morbid, transformându-l într-un program de asasinate sadice cutremurătoare. Vetrele de români ale spaţiului de Nord-Est transilvan au cunoscut iadul cumplit al suferinţei umane, devenind un spaţiu al ororii, un adevărat şi uriaş abator uman în inima Europei.

De exemplu, „comuna Trăznea a fost ocupată de trupele ungureşti la 9 septem-brie 1940. Ca şi când armata de ocupaţie ar fi executat un ordin primit, îndată ce satul a fost invadat de soldaţi, un veritabil potop de foc şi sânge s-a abătut asupra lui. Toate armele moderne au fost utilizate pentru a satisface instinctele brutale: puşti, mitraliere, tunuri, grenade. După ce au fost trase primele salve, soldaţii au pătruns în case şi au asasinat pe oricine găseau în calea lor, incendiind locuinţele. Cazul preotului român Traian Costea, care, după ce a primit un glonte în cap, a fost tras pe galeria de lemn a prezbiteriului – căruia i s-a dat foc şi a ars în întregime odată cu cadavrul preotului – este tipic. După încetarea focului de arme, ungurii au pus mâna pe copiii de români şi îi aruncau de vii în foc, făcându-i să moară în chinuri groaznice. Jale mare răsuna în tot locul de plânsetele lor.”¹

Brutalităţile tribale, asasinatele şi execuţiile permanente aveau drept cauză aberantă doar faptul că nenorocitele de victime purtau vina de a se fi născut români.

Revizionismul ungar postbelic nu s-a oprit la finele celui de-Al Doilea Război Mondial, continuând să renască, în noile condiţii istorice, prin repunerea în discuţie a Tratatelor de Pace de la Trianon (1920) şi Paris (1947), din cauza cărora provinciile regilor arpadieni sau angevivi au fost pierdute pentru totdeauna la anul 1918. Ei doresc să readucă aceste provincii la graniţele Ungariei Mari, în ideea refacerii „Ungariei milenare”.

Fantasmele şi fanatismele kossuthiene s-au perpetuat în Ungaria dualismului exacerbat (1867-1918), construind o idee politică aberantă şi anume intensificarea acţiunii de maghiarizare forţată a celor 3 milioane de români care alcătuiau ponderea zdrobitoare a românilor din Transilvania, Maramureş, Crişana şi Banat. Au iniţiat şi cultivat practici criminale de o cruzime neînchipuită, pe care le-au întrebuinţat în justiţie, economie, cultură, spiritualitate, culminând cu lichidarea fizică a românilor, individual, pe grupuri, sau în masă. Ungurii au executat pe spaţiul transilvan şi nu numai adevărate acte genocidare, care s-au înscris în acelaşi registru de atrocităţi practicate de fanaticii cominternişti şi criminalii lui Hitler.

Mişcarea hungaristică, revizionismul ungar contemporan sunt pe deplin sprijinite de guvernele maghiare postbelice, iar după 1989 s-au amplificat acţiunile serviciilor de informaţii maghiare, sub oblăduirea actualului stat maghiar, membru NATO şi al UE cu drepturi depline.

Declaraţia lui Orban Victor, potrivit căruia „Statul ungur şi naţiunea ungară au frontiere diferite”, spune totul. Şi continuă domnul Orban, afirmând că „Guvernul actual consideră reunificarea naţiunii maghiare, fără revizuirea graniţelor, drept o parte a programului său”.²

Liniile directoare ale acestui program susţinut de premierul Ungariei sunt topite în direcţiile de ofensivă ale hungarismului contemporan, clamate clar în acţiunile autonomiste ale agenturii lui din România: UDMR – Calul Troian al Ungariei pe spaţiul Transilvaniei şi partid toxic în politica dâmboviţeană de la Bucureşti.

Există suficiente informaţii din care rezultă că Transilvania, Voivodina, Slovacia şi Ucraina subcarpatică sunt ţinte permanente ale destabilizării din perspectivă etnică, pentru că se aruncă în spaţiul public cu artitificii, că se vor utiliza instrumente ale normelor de drept internaţional. Însă, în realitate, ungurii aşteaptă ocazia concretizării unor acţiuni secesioniste prielnice.

Este clar că relaţiile dintre români şi unguri, urmare a unei istorii comune însângerate nu pot fi aduse la nivelul unei colaborări armonioase decât în momentul când partea ungară va renunţa la monomania imperialismului de tip hungarist. Este o crimă împotriva naţiunii române, a prezentului şi a viitorului ei să i se ceară trecerea trecutului de suferinţă în uitare, adică să fie îngropat definitiv, în timp ce ungurii exa-cerbează trecutul lor imperialist, sperând într-un viitor al reînvierii „Ungariei milenare”.

Şi acest fanatism al hungarismului înfloreşte în mod artificial, fără ca Ungaria să aibă un drept istoric asupra Transilvaniei. Acest teritoriu vechi dacic nu a făcut parte niciodată din Regatul Ungar. A fost principat autonom şi atât.

Cei 51 de ani de stăpânire ungurească a Transilvaniei reprezintă doar un rapt criminal pentru o perioadă istorică foarte scurtă şi cu o aroganţă debordantă ei îşi sărbătoresc mai multe zile naţionale, spre a menţine treaz spiritul revizionismului revanşard şi anume: 20 august, Ziua naţională, reprezentând „Ziua Sfântului Ştefan”, fondatorul statului ungar, apoi ziua de 15 martie (comemorarea Revoluţiei de la 1848) şi 23 octombrie (aniversarea Revoluţiei ungare de la 1956). (www.mae.ro.)

Spre deosebire de perioada interbelică, comunistă şi postdecembristă, revizio-nismul şi hungarismul maghiar nu mai emit pretenţii explicite de anexare a Transilvaniei în temeiul unui aşa-zis drept istoric. De la o vreme, revizioniştii maghiari au schimbat tactica, punând un accent deosebit pe imperativul acordării autonomiei, autodeterminării şi autoguvernării, făcând trimitere la autonomia Ţinutului Secuiesc, o ultimă idee tembelă scoasă din ţilindrul hungarist, prin grija portdrapelului hungarist numit UDMR.

În faţa acestei ofensive, pe faţă, a revizionismului şi iredentismului maghiar, oficialii de la Bucureşti tac, palatele puterilor politice sunt într-o dispută continuă şi continuată, iar la ministerul de Externe s-au tras obloanele, dincolo de care se fumează trabucuri scumpe şi se ascultă, probabil, „Ode an die Freude”, pe muzica lui Ludwig van Beethoven, în regim pianissimo, adică dată foarte încet spre a nu se trezi din somn bravii noştri secretari de stat şi pilele politice analfabete, ajunse diplomaţi de carieră. La toate sediile UDMR, din dispoziţia autorităţilor de la Budapesta, se audiază Imnul secuiesc şi cel maghiar, se arborează drapelele secuieşti şi maghiare, înfipte sfidător în inima României, în dispreţul autorităţilor româneşti.

Monomania hungaristă nu a murit, s-a revigorat, încetul cu încetul doreşte a se internaţionaliza, fiind activă şi operând din umbră la următoarele scenarii. Căci la 4 iunie 2020, deci anul viitor, dacă pentru români va fi o aniversare triumfală a 100 de ani de la semnarea Tratatului de pace de la Trianon, pentru toţi ungurii, sperăm că acest prilej nu va crea o confruntare diplomatică în relaţiile bilaterale şi nici nu se vor provoca acte criminale contra României, atunci când se va ivi ocazia.