Ioan-Daniel MANOLACHE

Abstract. The Church and Romanian communism in the declassified CIA archives The relationship between the communist regime and the various religious cults in Romania oscillated over time between the so called liberties granted to the Church and acts of downright persecution against it. In premiere, in the Romanian literature, this paper presents in a synthetic method the informations from the CIA archive regarding the Church’s struggle to resist under a hostile regime, which confiscated the possessions of the cults, and which closed hospitals and confessional schools. While from a legislative viewpoint, the State granted liberty of religion, Patriarch Justinian was house arrested, bishops from all cults were forcibly sacked, many priests being incarcerated for the audacity to oppose communism. The American Security was au fait with even the smallest details concerning the Romanian prisons, but did not interfere in any way to change the situation, witnessing helplessly the massacre of the elites. In this aspect, this paper represents the result of a thorough research aimed to show on a larger scale all these events, from the standpoint of the CIA documents.

Key words: Church, archive, documents, communism, CIA

INTRODUCERE

Agenţia Centrală de Informaţii (CIA) a publicat anul trecut, în 2017, aproximativ 800.000 de fişiere pe site-ul oficial, însumând în total aproape 13 milioane de pagini¹. Dacă până acum arhiva era disponibilă publicului doar la biblioteca din Maryland, directorul departamentului de informaţii al CIA, Joseph Lambert, anunţa bucuros în 17 ianuarie 2017 că prin intermediul arhivei online aceste informaţii vor fi disponibile acum publicului din orice zonă a lumii². Aceste documente conţin informaţii decisive atât cu privire la Statele Unite ale Americii, fiind publicate printre altele chiar şi rapoarte întocmite de Henry Kissinger, secretar de stat în vremea preşedinţilor R. Nixon şi G. Ford, cât şi informaţii cu privire la alte ţări, precum România; documentele revelând că americanii nu erau străini deloc de ceea ce se întâmpla în lume.

ASPECTE GENERALE DIN INFORMAŢIILE DECLASIFICATE CIA

Informaţiile prezente în această arhivă sunt diverse. Printre documentele surprinzătoare găsite aici se enumeră, de pildă, un raport care susţine că fostul ofiţer SS, Filip Citroen, s-ar fi întâlnit în 1955, după Al Doilea Război Mondial, cu Hitler, acesta ascunzându-se în Columbia cu numele de Shruttermayer³, lucru surprinzător dacă ne raportăm la istoria oficială care spune că dictatorul ar fi trebuit să fie mort la acea dată, sinucigându-se în 1945. Tot în aceste documente găsim informaţii cu privire la relaţia diplomatica Vatican – Germania⁴, câteva precizări despre colaborarea CIA – Vatican⁵, informări despre Papa Paul al VI-lea⁶, precum şi multe analize minuţioase cu privire la atacul turcului Mehmed Ali Agca¹ asupra papei, atac care a avut loc în Bulgaria, în anul 1981, insistându-se asupra suspiciunii de implicare a KGB-ului, în măsura în care se presupune că atacatorul a primit 750.000 $ pentru a-l ucide pe papă². Pe lângă aceste rapoarte, mai există unele documente cu caracter general despre probleme precum homosexualitatea³, femeile-spion, folosite ca momeală⁴, războiul psihologic dezvoltat între Pentagon şi Moscova⁵, dar şi multe altele.

Cu privire la România, informaţiile sunt abundente⁶. Multe vorbesc despre perioada comunistă, despre politica lui Nicolae Ceauşescu⁷, despre vizita lui la Tripoli⁸, despre vulnerabilităţile sale⁹, despre discrepanţa între propagandă şi realitate, unele rapoarte amintind că în ţară toată lumea e nemulţumita de acest regim opresiv¹⁰; asta cu toate că Pacepa atrăgea atenţia în presa americană asupra faptului că Ceauşescu voia o ţară independentă faţă de Moscova¹¹, deşi tot el afirma într-un articol publicat în Wall Street Journal, în 1986, că Bucureştiul doar aparent presează o întâlnire cu Washingtonul. Multe rapoarte vorbesc despre Regele Mihai¹², despre atacurile împotriva sa¹³, despre complotul de la Londra¹⁴ şi despre abdicare¹⁵, men-ţionând că după plecarea sa, regele a mai rămas cu 500.000 de franci, dintre care 380.000 i-a cheltuit până la venirea din SUA, regina mamă fiind nevoită să-şi vândă bijuteriile¹⁶, timp în care Carol al II-lea voia să facă o vizita politică în USA, cu sprijinul englezilor, pentru a afirma că abdicarea lui Mihai a fost forţată¹⁷, precum unele note informative stipulează şi planurile lui Carol de a reveni la tron¹⁸. Cu toate acestea, Horia Sima avea să-i scrie în aprilie 1949 regelui Mihai o scrisoare de 28 de pagini, lăudându-l pentru activitatea sa.

Printre rapoartele CIA se regăsesc informaţii cu privire la arestări ale legionarilor¹, rectorul Universităţii Bucureşti încercând fără izbândă împăcarea între legionari şi Guvern², informaţii cu privire la Petru Groza³, la conflictul dintre acesta şi Garda de Fier⁴ (condamnată în timpul lui Antonescu⁵), încercarea de a reînvia mişcarea legionară în afara graniţelor⁶, precum şi alte acte ce descriu întâlnirea secretă din 1952 dintre Petru Groza şi Stalin⁷. Alte rapoarte amintesc că relaţiile dintre Regele Mihai şi P. Groza erau glaciare, mai ales după ce populaţia nu îl mai sprijinea necondiţionat pe rege, aflând de căsătoria lui Carol al II-lea cu E. Lupescu⁸. Printre numele urmărite de CIA putem, de asemenea, să-i amintim pe Iuliu Maniu⁹, Corneliu Codreanu¹⁰, Gh. Tătărescu¹¹, sau pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, căruia i se face o caracterizare amplă¹².

Pe lângă toate aceste personalităţi urmărite, deducem din analiza arhivelor un interes al americanilor în ceea ce priveşte democraţia din România¹³, Frontul democrat popular¹⁴, dar şi un interes special pentru industrie¹⁵, demografie (un raport din 1961 arătând că jumătate din populaţia Sighetului era maghiară) ¹⁶, experimente ştiinţifice¹⁷ şi mai ales deducem interesul pentru situaţia militară a ţării¹⁸, fabrica de arme şi depozitul de la Braşov¹⁹, transportul de armament²⁰, transportul de mărfuri²¹, situaţia aeroportului de aici²², artileria anti-aeriană²³, concentrarea trupelor în zonă²⁴, precum şi la graniţa cu Iugoslavia¹, Unitatea militară de la Tg. Jiu², ba chiar există şi un document de 458 pagini ce conţine coordonatele geografice ale fiecărei localităţi³, toate acestea revelând implicarea serviciului de informaţii american într-o arie vastă de interes, urmărind persoane importante şi probleme delicate, după cum observăm aceasta şi într-un document sintetic din 1970⁴, tocmai pentru ca America să poată avea o imagine cât mai fidelă a ceea ce se întâmpla în ţara noastră.

SITUAŢIA RELIGIOASĂ ÎN ROMÂNIA. PATRIARHUL, EPISCOPII
ŞI CREDINCIOŞII ÎN TIMPUL REGIMULUI COMUNIST

În 1946 75% din populaţia României era ortodoxă, 10% greco-catolică, iar restul, 15%, alte confesiuni. Religia se transmitea din tată în fiu (dacă un ortodox se căsătorea cu o fată catolică, copilul lor era ortodox dacă era băiat, respectiv catolic, dacă era fată). Preoţii erau plătiţi de către stat ca orice alţi salariaţi. Patriarhul era liderul cultului din România, Muntenegru, Banatul sârbesc şi Valea Timocului, fiind total independent faţă de ceilalţi patriarhi. Se aminteşte că monahii şi episcopii (inclusiv episcopul armatei) nu se puteau căsători, iar pentru a ajunge preot, orice candidat avea nevoie de minim 8 ani de şcoală, după care trebuia să urmeze studii teologice.⁵

Despre Nicolae Bălan se aminteşte că era mare patriot, fiind apărător al credinţei strămoşeşti. A fost în consiliul de guvernământ până în 1944, fiind implicat puternic în mişcările de la 1918-1920, când Ardealul s-a unit cu ţara mamă. Nicolae Colan a fost de asemenea un episcop cult, apărător al ortodoxiei, la fel ca Liviu Galaction Munteanu, rectorul seminarului Teologic din Cluj, mare admirator al Statelor Unite ale Americii, a cărui fiică a fost omorâtă de comunişti în 1949, aceştia încercând astfel să facă din preoţime instrumente de control. Ţinând cont că principalii luptători anti-comunism au fost Iuliu Maniu, Mihalache şi George Brătianu, în 1946 preoţii au primit ordin să-i denigreze în biserică, fapt ce a fost luat în râs de către credincioşi, care nu au acceptat aceasta la acea vreme⁶.

În legătură cu arestarea episcopului Nicolae (Popovici) din decembrie 1950, securitatea americană era informată că acesta a fost reţinut la Mănăstirea Crasna, fiind urmărit încă de la vizita sa făcută la Moscova împreună cu o delegaţie bisericească, înainte de alegerea patriarhului Justinian, menţionându-se că episcopul Nicolae se opunea măsurilor luate de Guvern împotriva Bisericii⁷, documentele amintind, de altfel, că încă din anul 1950 mulţi români erau deja refugiaţi în Occident, în ţări precum: Germania, Elveţia, Turcia, Brazilia, Argentina, SUA, emigrând atât oameni simpli, cât şi oameni importanţi, printre care îl putem aminti, de pildă, pe Neagu Djuvara, care era la acea vreme secretar general la CAROMAN, diplomat de carieră, fiind delegat la Stockholm între 1942-1947⁸.

Patriarhul ortodox român Justinian Marina era considerat pesimist în ceea ce priveşte viitorul Bisericii din ţară. Patriarhul avea un asistent atribuit de regimul comunist care îi supraveghea toate deciziile. Cu toate acestea, Justinian şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la problema proprietăţilor mănăstireşti, fără a susţine naţionalizarea acestora în 1958. Au existat rapoarte care arătau că un număr mare de clerici ai tuturor denominaţiilor au fost arestaţi în a doua jumătate a anului 1958 şi că şeful Bisericii Luterane din Braşov a fost executat la vremea trădării. Alte rapoarte au afirmat că Justinian însuşi a fost arestat împreună cu secretarul şi cu medicul său¹.

Aceasta situaţie din 1958 era până la urmă ceva firesc în măsura în care încă din martie 1952 se afirma deja în Bucureşti că Patriarhul Justinian, şeful Bisericii Ortodoxe Române, până acum un susţinător arzător al regimului actual, a căzut în dizgraţia comuniştilor. Lichidarea lui era aşteptată de la oră la oră. De altfel, Teohari Gheorghescu, ministrul de Interne, însărcinat cu toate treburile religioase ale ţării, a condamnat şi a lichidat un număr mare de clerici ortodocşi români, mişcarea actuală având în vedere faptul că Patriarhul Justinian trebuia să fie unul dintre cei mai puternici adepţi ai regimului sovietic, după ce acesta a făcut mai multe călătorii la Moscova, unde s-a întâlnit cu conducătorii Bisericii Ortodoxe Ruse², precum patriarhul nostru s-a întâlnit de multe ori şi cu oficiali catolici, vizita sa în Viena la cardinalul Koenig³ fiind un bun exemplu în acest sens.

La 10 noiembrie 1953, Guvernul Român a emis ordine pentru a închide toate moscheile, în timp ce, privind ortodoxia, Guvernul suprima 2.300 de şcoli primare ortodoxe, 24 de şcoli secundare, 13 seminarii, 3 facultăţi de teologie, 8 şcoli de cântăreţi şi o academie teologică⁴, acte pentru care se aminteşte în alte documente că populaţia era ostilă faţă de comunism, bănuindu-se în 1955 că dacă trupele sovietice s-ar retrage, regimul comunist n-ar mai avea mult de trăit⁵, aspect despre care securitatea americană era interesata în mod expres⁶.

Guvernului nu i-a ajuns doar să îi persecute pe creştini, ci apelând parcă la un tupeu ironic a încercat să facă din misionarii creştini propagandişti ai comunismului, oferind o agendă comună în domeniul intereselor bisericeşti şi afacerilor comuniste în străinătate, pregătindu-şi noul personal la diferite mănăstiri româneşti, unde aceştia trebuiau să studieze chestiuni religioase care susţin extinderea comunismului. De aceste pregătiri era responsabil episcopul comunist Valerian Zaharia. La recomandarea URSS, noul personal avea să fie trimis în Africa, dar nu înainte ca aceşti studenţi misionari să treacă pe la Moscova pentru a primi educaţia finală, comuniştii români fiind folosiţi începând de acum în misiuni în străinătate⁷.

Analizând pe scurt imaginea prezentată anterior, relaţia dintre comunism şi Biserică în România, la mijlocul sec. al XX-lea, face să avem încă de acum creionat un răspuns în minte asupra câtorva întrebări ce vor fi abordate în continuare: Care a fost influenţa regimului comunist asupra Bisericii Ortodoxe Române? Care a fost influenţa Bisericii Ortodoxe Române asupra regimului comunist? A fost Biserica Ortodoxă Română singura Biserică prigonită? Ce atitudine şi ce soartă au avut celelalte biserici?

RELAŢIA COMUNISMULUI CU BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ LA NIVEL INSTITUŢIONAL.
ÎNVĂŢĂMÂNTUL ŞI AVORTURILE

Guvernul Groza a încercat subjugarea Bisericii Ortodoxe Române adoptând o serie de acte legislative ce aveau să reducă puterea BOR la minimum în cadrul societăţii româneşti¹. Regimul comunist a încercat epurarea Bisericii Ortodoxe începând cu ierarhia şi încheind cu cele mai ascunse sate din ţară. Cunoscând influenţa preoţilor în societate, comuniştii au încercat să-i atragă de partea lor, înfiinţând Uniunea Preoţilor Democraţi, şi numindu-l pe pr. Constantin Burducea ministru al Cultelor în Guvernul lui Groza².

În martie 1947, noul ministru al Cultelor, Radu Roşculeţ, avea să propună Parlamentului două legi: una privind pensionarea clericilor (cu excepţia celor care au activitate excepţională) şi una privind reorganizarea Episcopiilor. Astfel, cu privire la pensionarea clericilor s-a dat legea 166/1947, iar privind reorganizarea Episcopiilor, Guvernul a demis câţiva ierarhi precum mitropolitul Irineu Mihălcescu, care s-a opus făţiş regimului, fiind forţat să se retragă în cele din urmă, la fel ca Nifon Criveanu (mitropolit la Craiova), Lucian Triteanu, Cosma Petrovici şi alţii³, organizându-se alegeri în noiembrie 1947. În acest sens, Universul din 28 august 1948 scria că aceste alegeri au fost atent supravegheate de către Guvern, Firmilian fiind ales la Craiova, Sebastian la Maramureş şi Justinian, mitropolit al Moldovei, având ca în 1948 să ajungă patriarh, fiind susţinut de Groza, care îl vedea devotat partidului, fiind omul potrivit la locul potrivit, urmând ca acesta să susţină atât abrogarea Concordatului cu Vaticanul, cât şi să lupte pentru revenirea greco-catolicilor la ortodoxie.⁴

Acelaşi document care face referire la ultimele schimbări impuse Bisericii de regimul comunist aminteşte şi de Legea Cultelor din 1948, de statutul privilegiat pe care îl avea Biserica Ortodoxă Română, aceasta fiind acceptată şi avantajată faţă de Bisericile Catolice, care au fost practic desfiinţate. Cu toate acestea, art. 22 din lege afecta şi Biserica Ortodoxă, desfiinţându-i-se câteva Episcopii pe motivul că acestea nu aveau în teritoriu peste 750.000 de enoriaşi. Astfel, de pildă, prin decizia 217 din 18 septembrie aveau să fie desfiinţate Mitropolia Sucevei şi Episcopia Maramureşului, unindu-se amândouă într-o singură Arhiepiscopie a Sucevei şi Maramureşului; Monitorul Oficial din 5 februarie 1940 stabilind şi noi reguli economice în legătură cu funcţionarea acestor unităţi bisericeşti. Tot această lege, prin art. 58 avea să-i destituie pe preoţii capelani, instituiţi în perioada interbelică prin legea 68 din 19 martie 1937, care făceau parte din armată, precum noua lege desfiinţa şi Episcopia Armatei din Alba Iulia⁵, Biserica Ortodoxă fiind supusă abuziv la multe reforme, dintre care probabil cea mai gravă a fost închiderea multor seminarii şi instituţii de învăţământ teologic, unde ar fi trebuit să se pregătească viitorii clerici, motiv pentru care, conchide documentul, aparenta poziţie privilegiată a Bisericii Ortodoxe Române faţă de Biserica Catolică şi Biserica Unită era doar o mască sub care se ascundea aceeaşi sumbră realitate.⁶

Toate aceste evenimente au născut un nou tip de relaţie între Biserică şi Guvern. Universul din 26 februarie 1949 a publicat indicaţia primită de la comunişti de Facultăţile de Teologie din Cluj şi Bucureşti, de a pregăti preoţi pentru democraţie, pentru oameni şi pentru pace, ziarul Scânteia din 2 februarie 1948 vorbind despre libertatea religioasă a clerului şi poporului. În această atmosferă, patriarhul Justinian voia să cheme la Bucureşti 500 de preoţi pentru susţinerea Bisericii, dar până la urma nu s-a reuşit acest plan, chiar dacă, specific vremurilor de prigoană, şi acum se vorbea mult în spaţiul public despre semne divine şi oameni care fac minuni fiind prigoniţi, însuşi patriarhul amintind în pastorala sa din 27 februarie 1949 că oamenii, fiind însetaţi de religie, au nevoie de o spiritualitate puternică pentru a rezista¹, revelându-se astfel realitatea dură a faptului că Biserica era prigonită în România sub umbrela libertăţii.

Referitor la situaţia externă a Bisericii Ortodoxe Române, o notă CIA ne pune la curent cu alegerea noilor membri ai Consiliului Bisericii Ortodoxe Române din Franţa, în anul 1948, enumerându-i aici pe mulţi dintre cei care susţineau Garda de Fier, inclusiv preotul Martin Ivanovici, care a fost înlocuit, în final, cu Ştefan Lucaci, pentru că îl susţinea pe regele Mihai. Aceştia susţineau că Biserica era doar un paravan sub care se ascundea Horia Sima în Paris, teoria susţinând indirect comu-nismul, pentru ca, mai apoi, însuşi Boldeanu să fie acuzat de către autorităţile franceze că susţine mişcările Gărzii de Fier. Între timp, tabăra care îl susţinea pe Rădescu a susţinut insistent că alegerile au fost ilegale, iar în cele din urmă, toţi membrii Gărzii de Fier au demisionat din consiliu.² Aceleaşi lupte aprige între comunişti şi anti-comunişti s-au dat şi în cadrul Bisericii Ortodoxe Române din America, ajungându-se la disen-siuni mari între Andrei Moldovan, episcopul impus de Patriarhie, şi Valerian Trifa, cel care se vedea eliberatorul Biserici Ortodoxe Române din America de sub jugul comunismului³.

Pr. Calciu era unul dintre românii care voiau să emigreze în America împreună cu soţia, iar congresmenul Siljander voia să-l ajute, sens în care a cerut organizarea unei întrevederi oficiale între cei noi⁴. Această acţiune trebuia să fie mediată de Mircea Răceanu, diplomat român, care urma să facă legătură între oficialii diplomaţiei americane şi cei din România. Bădescu, neînţelegând de ce autorităţile americane îi acordau atâta atenţie doar lui Gh. Calciu, în măsura în care existau deja peste 1.500 de oameni care voiau să emigreze din România, s-a opus acestui dialog, amintind că Pr. Calciu fusese condamnat, şi oricum preotul era fascist. În acest timp, Săndulescu, încercând să facă totul legal, insista ca Statul American să anunţe Statul Român despre vizita oficială pe care congresmenul american voia să i-o facă părintelui Calciu (acesta fiind în România), ceea ce era o problemă, întrucât dacă venea cineva oficial şi apoi părintele emigra, acela putea fi acuzat de instigare la emigrare, iar dacă ar fi venit un simplu turist să vorbească cu Pr. Calciu, nu ar fi fost luat în seama de autorităţi, ceea ce l-a făcut pe Săndulescu să afirme că această vizită este importună, cel puţin momentan, asemănând cazul lui Calciu cu cazul Trifa. Astfel, ambasada americană nu a susţinut efortul lui Siljander, care milita pentru dreptul lui Calciu de a emigra (dreptul la emigrare fiind unul dintre drepturile fundamentale ale omului) şi i-a recomandat expres congresmenului să nu ia legătura cu Pr. Calciu⁵.

Pe lângă aparenta independenţă a României şi lipsa de moralitate de aici, unele documente din arhiva CIA au remarcat o afirmaţie a Pr. Calciu, care sublinia paradoxal că Biserica era prigonită în ţară, cu toate că ortodocşii, în general, îşi puteau exprima liber credinţa, Biserica Ortodoxă Romană fiind Biserica majoritară¹.

Printre problemele de interes pentru CIA constatăm că se regăsea felul în care erau aplicate drepturile omului în ţara noastră şi situaţia libertăţii religioase aici, SUA sancţionând poziţia României pe aceste arii, fiind la curent cu politica anti-religioasă a statului, dar şi cu faptul că aceasta a restrâns libertatea presei, situaţia fiind considerată deplorabilă şi chiar mai rea decât în Cuba; drept consecinţă şi faptul că între 1975-1985 România înregistra cel mai mare val de emigrare dintre toate ţările comuniste, emigrând atunci în jur de 150.000 de români. Astfel, printre imperativele SUA legate de România se enumera necesitatea libertăţii oamenilor, oprirea prigoanei asupra emigranţilor şi a opresiunii faţă de maghiari, ridicarea cenzurii textelor religioase, încetarea discriminării pacienţilor în cadrul actului medical, dar şi altele, remarcându-se nepotismul existent în instituţiile publice².

O altă mare problemă în ţară erau avorturile. Referitor la avorturile care aveau loc în fostul Bloc Sovietic, o notă CIA din 1984 ne informează că Nicolae Ceauşescu anunţa în 1983 că dintr-un număr record de femei însărcinate în acel an, 742.000, 420.000 au avortat, ceea ce făcea o rata a avortului de 57%, cifre oficiale, pe lângă care, cu siguranţă, au fost şi alte avorturi neînregistrate. Aceasta rată era totuşi mică faţă de cea a ţărilor sovietice sau balcanice, unde rata se ridica în general la 70-80%, avortul revelând anumite probleme precum: nevoia de spaţiu în apartament pentru nou-născuţi, dar mai ales, viziunea neagră asupra viitorului pe care o aveau oamenii aici. În acelaşi timp, rata avorturilor în SUA era de doar 30%, ceea ce era cumva surprinzător ţinând cont că românii erau consideraţi oameni credincioşi, lucru reflectat de numărul mare de biserici construite. Astfel, într-un raport privind cele mai importante clădiri din Arad, observăm că cele mai multe clădiri aparţineau Bisericilor, fiind fie locaşuri de cult, fie unităţi de învăţământ, ori având altă destinaţie în legătură cu organizarea cultului ortodox, catolic, luteran sau iudaic. Din cele 129 clădiri impor-tante enumerate, 25 aveau legătură cu religia³, ceea ce însemna matematic o rată de 19,3%, adică aproape una din cinci clădiri din oraş slujea Bisericii în vremea comunistă.

În 1950 fiecare membru al Consiliului de Guvernământ avea o anumită arie de supraveghere. Astfel, în ceea ce privea Biserica, responsabilitatea i-a fost dată lui Vasile Luca, vicepreşedinte al consiliului, ministru de finanţe şi cunoscut ca un bun ateu⁴, pentru ca în scurt timp persecuţia religioasă a regimului comunist asupra credincioşilor să capete aşa amploare încât la 11 septembrie 1952 aceasta nu s-a mai limitat doar la Biserica Catolică, cum a fost cazul până atunci, ci s-a extins asupra Bisericii Ortodoxe, patriarhul Justinian fiind atacat direct, fapt ce îi făcea pe unii dintre adepţii săi să se teamă că în curând patriarhul ar putea fi arestat⁵.

O notă informativă aminteşte că în 1951 un grup de şase sau şapte băieţi au spart mai multe biserici, printre care şi Sf. Elefterie, arzând veşmintele şi distrugând obiecte bisericeşti, fiind arestaţi ulterior de miliţie pe Calea Victoriei, dar opinia publică vedea aceasta arestare doar ca un act teatral, bănuind că tinerii au făcut distrugerile la comanda sistemului comunist¹.

Comunismul avea să-şi pună şi mai mult amprenta în viaţa cotidiană a Bisericii şi a credincioşilor, astfel că în 1952, autorităţile romaneşti au transformat Mânăstirea Cernica într-un important depozit de muniţie, fiind împânzit de trupe sovietice şi româneşti². Dictatura regimului îi împovăra pe oameni atât spiritual, cât inclusiv economic, lucru ce se vede şi doar dacă luăm în seamă faptul că numărul capetelor de animale era într-o continuă scădere în ţară, începând cu anul 1955³. Că în 1957 în Brăila exista încă o piaţă numită Sfinţii Arhangheli⁴, aceasta nu însemna că regimul şi-a schimbat poziţia faţă de religie sau că era îngăduitor, lucru pe care îl vedem la sfârşitul anului 1958, când mai mulţi clerici de la toate cultele au fost arestaţi, câţiva preoţi catolici au fost judecaţi, rabinii au fost reţinuţi şi se zvonea că şeful Bisericii Luterane din Braşov ar fi fost executat pentru trădare, la fel cum unele rapoarte consemnează că însuşi patriarhul Justinian ar fi fost arestat la domiciliu împreună cu medicul şi cu secretarul său.⁵

Faptele care descriu relaţia dintre comunism şi Biserică au rămas de multe ori neclare atât pentru americani, cât şi pentru cei care observau la acea vreme fenomenul comunist în diferite colţuri ale lumii. Un raport oficial din 31 decembrie 1959, pe lângă multe răspunsuri oferite, adresa retoric câteva întrebări care vor fi mereu deschise, lăsând poate doar istoria să le clarifice pe acestea în timp, şi anume: „De ce regimul conduce o campanie împotriva religiei în acest moment? Care este situaţia mănăs-tirilor? A fost un efort real pentru a naţionaliza proprietăţile lor? Liderul Bisericii Luterane a fost într-adevăr executat la Braşov? Există indicii că vreuna dintre biserici a încurajat rezistenţa faţă de regim? Care? Există indicii că trebuie înlocuit Patriarhul Justinian?”⁶

RELAŢIA COMUNISMULUI CU BISERICILE CATOLICE DIN ROMÂNIA.
REVENIREA GRECO-CATOLICILOR LA ORTODOXIE

Biserica Romano-Catolică avea 1.250.000 de credincioşi în 1930, iar Biserica Greco-Catolică număra 1.450.000 de suflete. În 1948, fiind considerată de Gheorghe Gheorghiu-Dej drept o poartă către Vest ce pune comunismul în pericol, s-a decis oprimarea acesteia⁷.

Campania de calomnie împotriva catolicilor a început cu Petru Groza, care i-a denigrat pe aceştia în 1947 cu ocazia venirii patriarhului Alexei al Moscovei în România, continuând cu atacuri din partea Guvernului şi a Presei, din partea lui Dej, la promulgarea noii constituţii în 1948, şi nu în ultimul rând, din partea lui Stanciu Stoian, ministrul cultelor la momentul intronizării noului patriarh în 24 mai 1948.

Noul patriarh, Justinian, a lansat o invitaţie greco-catolicilor de revenire în sânul ortodoxiei chiar în 1948⁸, încercând alături de ceilalţi ierarhi consolidarea poziţiei Bisericii Ortodoxe. Această propagandă s-a concretizat în perioada mai 1947-ianuarie 1948, când 22 de preoţi catolici au fost arestaţi, pentru ca în final numărul lor să ajungă la 92, dintre care 51 au rămas în închisoare¹. Seminariile şi şcolile catolice au fost închise, ministerul cultelor demiţându-i pe mulţi dintre clerici. O măsură importantă în acest sens, care a susţinut prigoana împotriva catolicilor, a fost anularea din 1948 a Concordatului Statului Român cu Vaticanul, semnat în 1927 şi ratificat în 1929, măsură luată de Guvern în numele „libertăţii religioase a cetăţenilor”², însuşi patriarhul Justinian afirmând la întoarcerea de la Sinodul din la Moscova din 1948 că BOR, în consens cu Republica Populară Română, nu este interesată de vreo interacţiune cu Vaticanul³. Astfel, decretul din 3 august 1948 trecea în grija statului toate prerogativele papei cu privire la BC în România, Guvernul îngrijindu-se de patrimoniul şi învăţământul catolic, care au devenit instituţii publice.

Legea Cultelor din 4 august 1948, art. 1, garanta libertatea de conştiinţă şi libertatea religioasă⁴. Totuşi art. 13 punea confesiunile religioase sub autoritatea statului, care trebuia să le recunoască şi să le aprobe, statul oprimând multe din libertăţile anterioare pe care acestea le aveau. Decretul 166 din 1947 oferea Statului cadrul legal necesar pentru intervenţia abuzivă împotriva ierarhiei bisericeşti, astfel încât unii dintre episcopii catolici şi greco-catolici au fost retraşi chiar de către Stat din funcţia pe care o ocupau⁵.

Decretul publicat în Monitorul Oficial din 3 noiembrie 1948 aminteşte că statul a naţionalizat multe instituţii medicale catolice care au intrat în grija Ministerului Sănătăţii, mulţi credincioşi fiind demişi din funcţiile pe care le ocupau, iar cei care erau membri ai ordinelor catolice, de altă naţionalitate, au fost expulzaţi din România⁶. De asemenea, Ministerul Cultelor a observat în 1949 că o serie de prevederi din doctrina şi forma de organizare a Bisericii Catolice nu este conformă cu legile din 1948 (ex: Primatul Papal), motiv pentru care Statul a cerut Bisericii să remedieze această problemă⁷. Între timp, prin decizia publicată în 29 mai 1949, Ministerul Cultelor lua măsuri împotriva catolicilor care erau consideraţi, la 1 februarie 1949, ca având o atitudine „anti-demo-cratică”, specificându-se că Statul nu poate să tolereze astfel de atitudini, motiv pentru care episcopii catolici au fost arestaţi, pentru că nu au acceptat intervenţia statului în organizarea lor bisericească⁸. Aceasta atitudine a fost evidentă şi în scrisoarea nr. 41622/1948, unde Statul lua măsuri împotriva călugărilor şi a celorlalte categorii sociale catolice, ediţia Le Figaro 2/3 iulie 1949 stipulând că au fost persecutaţi peste 600 de catolici, România fiind clar un stat persecutor din punct de vedere religios⁹.

Ziarul Flacăra din 25 iunie 1949 îi caricaturiza pe papă şi idealurile catolice într-o poezie a lui Radu Teculescu, numită „Cântecul misionarului catolic”, fapt ce nu era considerat a fi atât de grav în comparaţie cu afirmaţia PF. Justinian la adresa catolicilor, acesta afirmând în Informations Roumanies, Bulletin of the R.P.R. Legation în Paris, 26 August 1949, că: „Vaticanul este cel mai vechi centru de tradiţie imperialistă care nu a ezitat niciodată să se folosească de capitalism ca să comercializeze lucruri sfinte cu ajutorul Băncii Sfântului Scaun şi cu alte întreprinderi din cercul de interes anglo-american, iar papa Pius al XII-lea nu a ezitat niciodată să folosească în acest scop citate sfinte¹”.

La 29 mai 1951, oficialii americani erau deja informaţi cu privire la arestarea preoţilor catolici din Timişoara, Alba-Iulia, Iaşi şi Bucureşti, ştiind şi despre situaţia arhiepiscopului Alexandru Cisar, care a fost răpit, fiind acum domiciliat forţat în Hunedoara². Tot printre clericii prigoniţi, îl putem aminti aici şi pe călugărul franciscan Clemente Gatti, care a fost arestat pentru motive necunoscute, fiind la vremea aceea preot al unei parohii din Bucureşti, Biserică ce a fost închisă după arestarea preotului, încercându-se ulterior reeducarea acestuia în spirit comunist şi ruperea relaţiilor cu Vaticanul³.

Prigoana împotriva Bisericii Catolice s-a extins în 1952, amintindu-se deja că Biserica Italiană a fost închisă în 1951 (pr. Mantica fiind forţat să părăsească ţara), în timp ce la Catedrala Sf. Iosif comuniştii au cerut schimbarea pr. Andrei Korn Despina pentru că acesta nu susţinea partidul. Clericii catolici nu aveau voie să poarte uniformă preoţească pe stradă, iar toate maicile au fost mutate la o fermă de lângă Bucureşti pe care nu aveau voie să o părăsească. Când acestea mergeau la capelă trebuiau să renunţe la portul monahal, iar şcoala catolică de fete, Notre Dame, a fost transformată de către comunişti în şcoală de spionaj. Cu toate că regimul a îngăduit învăţământul catehetic în Biserica Catolică, iar în Constanţa permitea ca preotul Kendelbacher, care fusese deportat în Uniunea Sovietică, să celebreze acum liber liturghia într-o reşedinţă privată, biserica sa fiind spulberată de către comunişti, aceasta nu făcea regimul să pară mai permisiv faţă de libertatea catolicilor, estimându-se în final că regimul comunist a arestat în total în jur de 3.000 de clerici catolici.⁴

Propaganda anti-catolică, unită cu acţiunile concrete împotriva acestei Biserici, aveau să reducă catolicismul la tăcere în România, Biserica fiind învinsă de lupta cu partidul comunist. Lupta a fost la fel de crâncenă şi când a fost vorba de greco-catolici, dar aici lupta a plecat de la alte premise, dovezile arătând că a existat o politică directă a Statului de suprimare a Bisericii Unite. În acest sens, documentele din arhiva CIA oferă pentru început un scurt istoric al Bisericii Greco-Catolice, afirmându-se importanţa acestei Biserici în lupta de afirmare a identităţii naţionale din Transilvania şi importanţa sa în actul Marii Uniri, specificându-se că în 1938 existau 1.725 Biserici Greco-Catolice şi 1.594 de preoţi, numărul credincioşilor fiind de 1.430.000. Tot aici se aminteşte de evenimentele de la 15 mai 1918 (demersurile pentru Marea Unire), de eforturile clericilor depuse pentru propăşirea neamului românesc (episcopul unit, Lemeni, luptând împreună cu episcopul ortodox, Andrei Şaguna, pentru libertatea naţională şi cultura religioasă), istoria încheindu-se cu desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice, prin Congresul de la 1 octombrie 1948.

Strict despre revenirea Bisericii Unite cu Roma la ortodoxie, se aminteşte de invitaţia patriarhului Justinian, din 6 iunie 1948, care i-a chemat pe greco-catolici la unire zicând că nimic altceva nu îi desparte mai mult pe unii de alţii, decât o face subordonarea Vaticanului. Astfel, se aminteşte de întâlnirea de la 1 octombrie 1948, din Cluj, unde o parte din preoţii şi protopopii uniţi au semnat revenirea la ortodoxie. Nunţiul Apostolic a acuzat prin nota 2130/1948 din 2 octombrie 1948, deci la o zi distanţă, faptul că acest act s-a făcut prin forţă, motiv pentru care episcopii uniţi au adresat la 7 octombrie un memorandum lui Petru Groza, exprimându-şi aici nemul-ţumirile faţă de revenirea unora dintre foştii catolici la ortodoxie¹.

Clericii veniţi la Cluj în 1948 au votat în unanimitate revenirea la ortodoxie (inclusiv protopopul Ioan Florea de la Braşov), celebrându-se apoi liturghia în Biserica Sf. Spiridon Nou, moment ce a pecetluit acest act istoric. Nunţiul Apostolic numea aceste evenimente „circ imperialist”, dar Guvernul nu a răspuns cererilor şi acuzelor adresate de acesta. Memorandumul de la 7 octombrie către P. Groza a rămas fără urmări importante, iar la scurt timp, patriarhul Justinian avea să celebreze în mod oficial, la 21 octombrie, în catedrala ortodoxă din Alba Iulia, revenirea greco-catolicilor la ortodoxie, afirmând aici, o dată pentru totdeauna, ruperea relaţiilor religioase cu Vaticanul şi declarând solemn unitatea de credinţă a celor din Transilvania².

Întrucât unii dintre episcopii şi clericii uniţi nu au acceptat revenirea la ortodoxie şi nici cedarea patrimoniului Bisericii Ortodoxe, aveau să fie arestaţi în total peste 600 de clerici³, mulţi catolici fiind evacuaţi cu forţa din fostele proprietăţi în care locuiau. Ministerul Cultelor a anunţat clericii uniţi că îşi vor primi salariile doar după ce se convertesc la ortodoxie.⁴ Rezistenţa din partea laicilor a fost puternică. Catedrale şi Biserici au trecut în patrimoniul BOR, iar la 8 noiembrie se publica decizia Consiliului de Miniştri care îl demitea pe ultimul episcop greco-catolic, Iuliu Hossu, ceilalţi fiind deja pensionaţi forţat în 18 septembrie, acelaşi an. Astfel, decretul 358 din 1 decembrie 1948 a pus capăt Bisericii Greco-Catolice din România, art. 1 declarând inexistente diocezele din teritoriul ţării, iar art. 13 atribuind patrimoniul religios Bisericii Ortodoxe, nu doar pentru revenirea credincioşilor la ortodoxie, ci în baza art. 13 din Legea Cultelor, care stipula că niciun cult nu poate exista, decât sub autoritatea statului, ceea ce acum nu mai era cazul Bisericii Unite cu Roma.⁵

RELAŢIA COMUNISMULUI CU ALTE DENOMINAŢIUNI CREŞTINE DIN ROMÂNIA

Reforma educaţiei din 3 august 1948, legea cultelor din 4 august 1948 şi decretul din 3 noiembrie 1948 prin care se naţionalizau toate instituţiile aparţinânde cultelor aveau să constituie un zid între cultele religioase şi supravieţuirea lor în bune condiţii în România. Decretul 37 privind organizarea Ministerului Cultelor publicat în 5 februarie 1949 în Monitorul Oficial specifica în acelaşi timp că statul asigura libertatea de conştiinţă şi libertatea religioasă, dar că Ministerul Cultelor supraveghează şi controlează toate activităţile cultelor, inclusiv corespondenţa, motiv pentru care multe denominaţiuni religioase, refuzând jugul pus de stat, au renunţat la activitatea lor din ţara noastră, precum este şi cazul marelui rabin Alexandru Safran care a părăsit România, devenind profesor la Universitatea din Geneva⁶. Astfel, deşi statul a încercat să pară că respecta sectele, situaţia acestora a devenit foarte grea în urma ultimelor măsuri, după cum remarca şi Scânteia, în numărul din 22 februarie 1949.

În 1952 s-a pus problema migraţiei evreieşti. Evreii erau mulţi în capitală, şi la fel ca românii, aceştia sufereau de foamete şi depresie¹. Guvernul a încercat să oprească plecarea lor în Israel, motiv pentru care închide toate centrele sioniste din Bucureşti, precum şi şcolile lor care promovau aceste idei, cu toate că iudeii erau în general susţinuţi de către partidul comunist, partidul reuşind să impună şeful cultului în comunitatea evreiască. Jertfele, în conformitate cu credinţa iudaică, se aduceau la abatorul din Bucureşti, unde fiecare evreu trebuia să plătească o taxă între 4 şi 6 lei pentru fiecare pasare, taxă colectată de către Guvern, care plăteşte apoi lunar 360 lei rabinului care săvârşea ritualul necesar².

Din mai 1958 până în martie 1959 aproximativ 17.000 de evrei au emigrat din România în Israel. Ca răspuns la presiunile arabe, regimul comunist a negat la 25 februarie 1959 un exod „pe scară largă” al evreilor din România şi a declarat că cei care emigrează fac aceasta din „motive umanitare”, în total fiind vorba de aproximativ 14.500 de evrei fără locuri de muncă, fără locuinţe sau documente de identitate. Doar 132 de imigranţi au sosit în Israel din România în martie 1959, doar 550 de cereri fiind acceptate de către Ambasada Israelului la Bucureşti, pentru ca începând din iunie 1959 să înceteze orice flux imigraţionist³.

În final, privind relaţia comunismului cu Biserica Ortodoxă, cu Biserica Catolică, cu Biserica Greco-Catolică, evreii, calvinii luteranii şi toate celelalte denominaţiuni religioase, putem conchide că aceasta a fost una de natură abuzivă, statul dorind să subjuge total aceste comunităţi religioase sub umbrela libertăţii de conştiinţă şi a libertăţii religioase. Astfel s-a aşezat ceea ce avea să fie cunoscută drept Cortina de Fier între spiritualitatea din ţările aparţinânde blocului comunist şi restul ţărilor din vestul Europei, recunoscându-se de către americani regimul de teroare care a existat aici, precum şi faptul că situaţia nu putea fi depăşită fără ajutorul Naţiunilor Unite, afirmându-se clar în documente că religia era ultimul obstacol în lupta celor de la Bucureşti şi de la Kremlin în încercarea de instala complet ideologia comunistă în ţara noastră⁴.

PREOŢII – VICTIME NEVINOVATE ÎN ÎNCHISORILE COMUNISTE

Întreaga ţară era împânzită de penitenciare. Zona Bucureştilor număra nu mai puţin de cinci închisori: una a securităţii, pe Strada Ştirbei Vodă, alta, a Ministerului de Interne, găzduită o parte în Universitatea „Carol I”, iar o parte în foste licee ortodoxe; altă închisoare era Jilava şi alta Văcăreşti, iar Băneasa abia se construia⁵. După ce aminteşte de închisoarea din Sighet, documentul CIA-RDP80-00809A000 500790129-9 precizează că în România existau, printre altele, două închisori speciale pentru preoţi: Ploieşti, unde au fost închişi peste 500 de clerici ortodocşi ce au refuzat să coopereze cu sistemul la finalul anului 1952, şi închisoarea Vlăhiţa, din Transilvania, unde erau închişi mulţi preoţi la acea vreme⁶.

Condiţiile inumane din închisori nu erau cunoscute doar în ţară, ci se pare că americanii remarcau încă din 1955, într-o notă referitoare la închisorile româneşti, condiţiile vitrege de aici, rata mare a mortalităţii, lipsurile medicale şi porţia mică de hrană ce le revenea deţinuţilor¹, pentru ca într-o altă notă din 1951, CIA să fi remarcat deja tortura la care erau supuşi deţinuţii din unele închisori (ex. Jilava), unde victimele erau biciuite peste picioare, deţinuţii erau puşi la aşa-numitele curse de „manej”, fiind forţaţi să alerge dezbrăcaţi fără oprire pentru 24-60 ore. Unora li se împingeau pini sub unghii, iar alţii erau bătuţi peste testicule, acestea fiind băgate înainte într-un mic sac, puse pe o placă specială şi biciuite cu un bici metalic².

Sergiu Nickolov, şeful securităţii, era personal implicat în torturarea deţinuţilor politici, precum şi ofiţerul Mărculescu, în vârsta atunci de numai 35 de ani era prezent la aceste activităţi. La Jilava se aflau 2.500 de prizonieri, incluzând o secţie pentru femei. Aici deţinuţii erau pedepsiţi dacă intonau colinde de Crăciun, Jilava fiind o închisoare centrală, unde deţinuţii erau triaţi. Studenţii erau trimişi la Piteşti, muncitori la Gherla, femeile la Mislea, iar cei periculoşi şi criminalii de război la Aiud, mulţi ajungând aici să lucreze la canalul Dunăre – Marea Neagră, fără drept la corespondenţă (doar în noiembrie aveau voie să scrie câteva rânduri), în celelalte zile plimbându-se în tăcere în curtea închisorii.³ La Aiud deţinuţii nu ştiau nimic unii de alţii, ci doar de colegii de cameră. Regimul era mai strict decât în orice altă închisoare din Balcani: ziua începea la 5:30 a.m. şi se încheia la 18.00 p.m., fiind alocat foarte puţin timp pentru îmbrăcat şi spălat. Deţinuţii primeau de mâncare o supă făcută cu faină sau porumb, pe care o mâncau fără pâine, pe pardoseală. La amiază mâncau un fel de tocană din fasole sau alte vegetale, primind şi 200 g de pâine. O dată pe săptămâna primeau mămăligă în loc de pâine, iar raţia de carne pe săptămână era 50 g. Porţia de seară era la fel ca cea de la amiază, fiind servită la 5 p.m., dar având în plus două sau trei bucăţi de cartofi, pentru ca la 18.00 p.m. gardienii să încuie celulele.⁴

Tot referitor la închisori, aflăm într-o notă din 1953 că în România a fost înfiinţată o singură închisoare pentru cei care deviau de la idealul comunist. Aceasta închisoare se afla la Sighet, fiind formal o închisoare de transfer pentru prizonierii români care s-au întors din URSS, fiind una dintre închisorile româneşti cel mai bine păzite şi îngrijite, dar despre ceea ce se întâmpla în spatele sârmei ghimpate, nimeni nu deţinea cu adevărat informaţii reale⁵.

Nu în ultimul rând, documentele amintesc de existenţa a două lagăre de con-centrare pentru copii: Haţeg, care se limita la copiii luaţi de la părinţi, cu vârsta între nouă şi şaisprezece ani, şi Craiova, care adăpostea 800 de copii greci luaţi de la familiile lor, din Grecia, de către comuniştii care au luptat acolo şi care i-au adus apoi pe aceşti copii din URSS la Craiova, într-o închisoare ce se afla la periferia oraşului⁶.

Toate aceste închisori au adăpostit la un moment dat clerici ortodocşi, catolici sau ai altor culte, fiind un lucru cert astăzi acela că temniţele din întreaga Românie au fost udate de sângele multor nevinovaţi. Faptul că securitatea americană cunoştea în detaliu realitatea din închisorile ţării, inclusiv orarul şi meniul deţinuţilor, dar nu a intervenit nicicum, ne face să tragem concluzia că în timp ce Occidentul asista fie pasiv, fie neputincios, la teroarea comunistă din România, preoţii noştri se numărau printre cei care purtau demn cununa suferinţei, făcând din celula închisorii anticameră a muceniciei lor.

CONCLUZIE

În încheierea acestei lucrări, după ce am scos la lumină informaţiile din arhiva CIA cu privire la relaţia dintre regimul comunist şi cultele religioase din România, putem afirma fără echivoc că, de-a lungul timpului, aceasta relaţie a oscilat mereu între aşa-zise libertăţi acordate de Stat Bisericii şi acte concrete de prigoană împotriva acesteia. În timp ce din punct de vedere legislativ Statul garanta libertatea religioasă, patriarhul Justinian era arestat la domiciliu, episcopi de la toate cultele erau retraşi cu forţa din funcţie, mulţi preoţi fiind închişi pentru curajul de a se opune comunismului. Securitatea Americană era la curent cu cele mai mici detalii din închisorile romaneşti, dar nu a intervenit nicicum să schimbe situaţia de aici, asistând neputincioasă la masacrul împotriva elitelor. Ceea ce ne rămâne acum, în urma atâtor evenimente istorice, este datoria de a ne aminti mereu de aceştia care au luptat pentru libertate, iar mai mult de atât, însuşindu-ne noi atitudinea lor, să îi cinstim astfel cu adevărat.

Bibliografie