Vasile Simileanu

Kramatorsk

Am ajuns în Kramatorsk după o noapte de călătorit la cușetă.
Dimineața obișnuită, cu un soare primitor, într-un oraș care nu mai este paralizat de frica unui conflict.
Locuitorii sunt captivii rutinei și ne privesc cu nepăsare.
Au trăit prea multe în ultimii ani. Trăiesc cu speranța că, poate, cei care au venit acum vor duce mai departe mesajul lor: au nevoie de liniște! O linișe necesară pentru un oraş industrial, liniştit, curat cu magazine care se deschid dimineaţa. Transportul în comun, deşi nu are confortul celui din Kiev, este bine pus la punct, circulând conform graficului.

Seara, tinerii sunt în cluburi sau pe terase până târziu în noapte. Nici nu te gândeşti că la zeci de kilometri soldaţii îşi dau viaţa pentru un petec de pământ…Lumea îşi urmează cursul firesc. Dar şi aici, ca şi la Kiev, eroii nu sunt uitaţi! Armata este respectată!

Întâlnirea cu staff-ul administraţiei locale de stat 

La sediul administrației de stat, militarii se agită pentru a ne acorda atenți cuvenită, după un scurt control.
Autoritățile doresc să ne lase impresia unei agitații interne și presiuni datorate de evenimentele din regiune. Sunt deschiși, dar cerniți… Sunt amabili, dar și reținuți… Ne răspund cu atenție la întrebările noastre ”iscoditoare”, căutând să fie cât se poate de transparenți. Îmi vine în minte modul în care provincialii din România îi priveau pe europenii veniți la noi după 1989. să fie doar o impresie?

Vizită la Muzeul Ocupaţiei din Druzhkivka

La Druzhkivka era mobilizare generală. A doua zi urma să fie inaugurat muzeul ocupației ruse de către președintele Ucrainei. Cu toate acestea, un ucrainean tuns a la Taras Bulba ne-a acordat asistența necesară pentru a ne transmite modul în care va fi organizat muzeul, într-o fostă închisoare din secolul al XIX-lea, care a funcționat și ca sediu de anchetă  al KGB-ului și locația unde au fost torturați ucrainenii după ocuparea abuzivă a localității de către mercenarii ruși, în 2014. 

Capelanul militar care ne-a însoţit pe timpul vizitei, originar din Krematorsk, a fost prizonier în această clădire,
Pe drumul spre Karachun, capelanul a interpretat un cântec specific formațiunilor ucrainene de eliberare.

Vizită la Karachun

Am ajuns pe colină în ziua comemorării luptătorilor ucraineni care în urmă cu cinci ani au reușit să recucerească din mâna rușilor locația releului de televiziune. Fundația CARITAS, implicată în foarte mare măsură, a sprijinit acest eveniment. În anul 2014 releul de televiziune a fost distrus de atacurile ruse. Au fost victime şi prizonieri din partea ucraineană, care s-a mobilizat şi au recucerit cota, după trei luni de ocupaţie rusă. Am stat de vorbă cu civili și militari, deschiși și transparenți, dar cu o oarecare umbră de tristețe pentru ceea ce s-a întâmplat, îngrijorați pentru ziua de mâine. Militarii erau mândri că au armament occidental în dotare, iar civilii își puneau speranța în aderarea UE. Și unii și alții nu au apreciat pozitiv noua lege a educației, afirmând că în Ucraina, unde sunt peste opt minorități naționale, există foarte multe familii mixte, inclusiv cu cetățeni ruși. Prin zonă mai sunt și români deportați de pe vremea lui Stalin, care au lucrat sau lucrează în exploatările miniere. 

La acest eveniment aveam să îl cunosc pe Gl. Bg. Halahan din staff-ul Ministerul Veteranilor din Ucraina. Profintând de ocazie, avut discuţii cu acesta privind acţiunile de luptă şi statutul veteranilor Gl. Halahan a afirmat că în prezent în regiunea de conflict acţionează 20.000 de rebeli ruşi conduşi de 5-6 generali.

Vizitarea ruinelor spitalului psihiatric pentru copii din Stoianovk

Spitalul a fost distrus în totalitate de către trupele ruse. În prezent se reconstruieşte un spital modern în curtea interioară.

Aici am avut ocazia să luăm un interviu unui ofiţer din trupele speciale ucrainene, care a dorit să îşi păstreze anonimatul. 

Vizitarea zonei de conflict din Luganskoe

Pentru a ajunge pe linia de contact, am trecut prin filtrele militare de control al traficului, dispuse la peste 30 km de linia de contact.

Am fost primiţi de ofiţerul PR, un bun prieten al militarilor români, care ne-a condus la Comandamentul unităţii, unde am asistat la mai multe prezentări privind situaţia tactică şi CIMIC. Ofiţerii ucraineni au răspuns deschis şi transparent la întrebările jurnaliştilor români.

După ce ne-am echipat cu vestele antiglonţ şi căştile militare, ne-am deplasat din zona demilitarizată către zona de contact. Am ajuns, după un marş de 1,5 km către punctul de observare ucrainean, dispus la aproximativ 300 m de trupele ruse.

Pe drum urmele luptelor sunt vizibile: tranşee, crucea eroilor ucraineni, poziţiile ruse abandonate… Undeva, în soare un rezervor cu apă potabilă pentru militarii din dispozitiv şi câţiva pui de pisică tăvălindu-se în iarbă.

Pe drum erau urme de mine antipersonal explodate şi tuburi de cartuşe de armament individual, cât şi de TAB. Stâlpi de înaltă tensiune doborâţi pentru a întrerupe alimentarea cu energie electrică a localităţilor.

Numai liniştea bizară a pădurii, în care nu se auzea un ciripit de pasăre sau un bâzâit de insectă te fac să te gândeşti că eşti într-o zonă de conflict… Am găsit foarte multe schije de obuziere şi mine săritoare, iar în timpul deplasării ne-am adăpostit în pădure, ca urmare a bubuiturii unei salbe de tun. Militarii ucraineni, participanţi la misiuni internaţionale NATO, aveau o pregătire pe măsură. Pentru mine, acest traseu a semănat mai mult cu „adventure route”, dar cu riscurile câmpului de luptă!

Le mulţumesc că au avut vigilenţa şi răbdarea necesară pentru a le fi alături pentru câteva clipe, chiar dacă la moment dat, când vorbeau între ei în şoaptă au afirmat: „dacă se întâmplă ceva, cum îi extragem pe ăştia doi” (cu referire la mine şi la un cameraman)!

Când am plecat, deşi era o zonă de conflict, era linişte. Zona neutră era necultivată, case părăsite, pomii plini de fructe pe care nu îi mai culege nimeni din 2014. Lanurile năpădite de buruieni şi cereale sălbăticite…

Cum am intrat în zona sigură, viaţa era de o normalitate determinată de preocupările zilnice ale localnicilor. O combină treiera grâul! Oamenii au nevoie de roadele pământului care i-a zămislit şi totuşi atât de diferiţi. Viaţa merge mai departe…

Mulţumi oficialităţilor ucrainene pentru modul în care a fost organizată această documentare şi îmi exprim convingerea că numai împreună vom reuşi să trecem peste obstacolele şi fake-news care, de cele mai multe ori, nu ne fac viaţa uşoară.

Îmi exprim convingerea că mulţi dintre tinerii şi multe dintre personalităţile pe care le-am cunoscut vor fi deschişi şi în continuare privind colaborarea cu Revista GeoPolitica!

La revenire în țară am fost invitați de către ambasadorul Ucrainei ES OLexandr Bankov, care a fost foarte deschis și a răspuns la întrebările delicate care i s-au adresat. A fost un dialog deschis, pe care la-m înțeles! Ucraina are nevoie de deschidere. Dar, din nefericire, cea mai fierbinte problemă în relațiile bilaterale este cea a învățământului în limba română pentru etnicii români din Ucraina!

La final, să nu uităm unul din principiile UE: Unitate prin Diversitate!

Mulțumim Olga, Genadi, Evgheni pentru modul în care v-ați implicat și ați fost alături de noi. Mult succes în continuare!