Dr. Dorin POPESCU^

După episodul paradigmatic al „înţelegerii” ruso-occidentale privind R. Moldova¹, devine imposibilă evitarea percepţiei că o anumită „oboseală geopolitică” a vectorului european (euroatlantic în general) în zona Mării Negre va genera în anii următori în regiune o resetare a echilibrului de forţe, care va implica în mod obligatoriu reveniri spectaculoase ale influenţei ruse, în acest teritoriu pentru care de altfel Moscova a depus eforturi geopolitice colosale de „reintegrare”.

Principala preocupare a mediilor analitice europene este dacă această înţelegere externă este una prioritar de ordin tactic² sau dacă ea constituie o parte şi deopotrivă un simptom al unui posibil acord geopolitic mai larg între Bruxelles³, Moscova şi Washington privind reconfigurarea paradigmei geopolitice actuale din spaţiul extins al Mării Negre, cu posibile efecte tectonice în cascadă asupra securităţii şi viitorului regiunii. În esenţă, redesenarea designului geopolitic la Marea Neagră ar implica o temporizare a extinderii europene şi o hibridizare geopolitică a zonei, ale cărei manifestări anticipate pot fi: transformarea Ucrainei şi R. Moldova într-un „cordon sanitar” (zonă-gri, zonă-buffer etc.) între „lumea rusă” şi „restul lumii”, testarea unor soluţii de compromis privind federalizarea teritoriilor acestora, „îngheţarea” militarizării regiunii, transformarea arealului Mării Negre într-un poligon experimental al noii ordini globale – unde testele includ soluţii consensuale ale Kremlinului şi aliaţilor săi occidentali.

Îmi face o plăcere deosebită să constat că teza potrivit căreia regiunea extinsă a Mării Negre reprezintă unul dintre cele mai importante poligoane de experimen-tare şi teatre de „negociere” a noii ordini globale – teză geopolitică exclusivă a subsemnatului – se confirmă cu din ce în ce mai multă claritate⁴.

Episodul „înţelegerii geopolitice de la Chişinău” (între Moscova, Bruxelles / Berlin şi Washington) poate fi văzut astfel în trei ipostaze: acord tactic cu obiective limitate (asigurarea tranziţiei de la un „stat oligarhic” spre o „democraţie în devenire”), acord strategic de nivel regional (cu obiective limitate geografic şi geopolitic la regiunea Mării Negre) sau test regional cu semnificaţie globală, care are funcţii prioritare de probă a coeziunii (testează capacitatea actorilor relevanţi la nivel global de a crea soluţii consen–suale care să pregătească viitoare înţelegeri ale resetării globale a ordinii actuale a lumii).

În toate scenariile, devine evident că Rusia se reinventează în regiune, cu acordul sau complicitatea Europei. Foarte probabil, vom asista implicit la reducerea

semnificativă a formatului şi ambiţiilor Parteneriatului Estic, al cărui concept se recon-figurează în momentul de faţă în marile cancelarii (europene).

O resetare geopolitică pozitivă a Rusiei generează în mod direct noi scheme intervenţioniste (externe) pentru Kiev. Este foarte posibil ca actorii relevanţi în regiune⁵ să fi găsit deja soluţii atipice pentru plăgile interne ale Ucrainei: Donbassul, Crimeea, orientarea strategică externă a ţării etc. Din această perspectivă, este posibil ca drumul spre pace în Donbass să fie deschis (şi, ulterior, pavat) cu preţul amânării proiectului de integrare europeană al Ucrainei⁶.

Dacă un astfel de acord geopolitic ruso-occidental funcţionează deja în regiune, avem toate temeiurile de a vedea Moscova ca pe un câştigător de etapă al actualului război hibrid de la Marea Neagră⁷.

O resetare a jocului geopolitic la Marea Neagră este, în fond, efectul direct şi pervers al coabitării / juxtapunerii pe termen mediu a trei concepte definitorii pentru actuala fază de tulburare globală, cu impact direct în regiune: conceptul tribal al actualei administraţii americane „America first” (care generează retrageri calculate din zonele aflate în afara interesului direct al contribuabilului american), „oboseala ontologică a Europei”, care va fi transformat continentul într-un El Dorado al ispitelor fugii, de la Brexit la multi-exit şi „primatul lumii ruse în spaţiul ex-sovietic” (concept de care Moscova nu s-a dezis niciodată, avant la lettre, în ultimul veac). Cu un concept în recul („America first”) şi unul în recesiune („oboseala Europei”), ambele defensive, îi va fi (fost) uşor Moscovei să redeseneze hărţi geopolitice la Marea Neagră prin contraofensive strategice de tip hibrid.

Nu trebuie neglijată nici manifestarea paradigmatică a unui factor colateral permisiv, care a facilitat, în regiunea Mării Negre, importul unor soluţii şi scheme atipice: incapacitatea ţărilor din regiune de a produce soluţii „din interior”. Ţările din spaţiul extins al Mării Negre, cu notabila şi primejdioasa excepţie a Federaţiei Ruse, nu au avut niciodată un concept propriu sub forma unei strategii Black Sea First care să tempereze elanul vital al Moscovei de la Novorossisk la Sevastopol, de la Urali la Soci.

La nivel conceptual, Bucureştiul lăsase în mod convingător impresia de a se fi detaşat de plutonul leneş format din Bulgaria şi Turcia. Diplomaţia românească a creat cândva iniţiative solide în spaţiu şi bine conceptualizate, precum Sinergia Mării Negre, spaţiul extins al Mării Negre etc., însă aplombul conceptual şi diplomatic al Bucu-reştiului pare a se fi atrofiat. Bucureştiul a reşapat fără viziune, în perioada sa de exercitare a Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene⁸, conceptul Sinergiei Mării Negre (care nu mai are şanse reale de a produce o carieră de succes în Europa)⁹, pentru care dealtfel nici nu a (mai) mimat efortul de promovare pe agenda europeană. Este de neînţeles şi inacceptabil modul în care Bucureştiul a eşuat ¹⁰ în a-şi utiliza statutul de preşedinte în exerciţiu al Consiliului Uniunii Europene pentru a consolida coeziunile europene la Marea Neagră. Exemplul pe care îl invoc mereu cu amărăciune este că România (ţară riverană, cu interese directe de ordin strategic la Marea Neagră) nu a fost capabilă să propună nicio iniţiativă notabilă pentru zona Mării Negre pe perioada exercitării acestei Preşedinţii şi niciun eveniment de impact pe această temă¹¹.

În momentul de faţă, singurele iniţiative regionale la Marea Neagră sau cu impact asupra acestei regiuni care respiră încă (şi care nu îşi vor fi epuizat potenţialul funcţional) sunt B9 / Bucharest Nine şi Iniţiativa celor Trei Mări.

De imposibilitatea coagulării unei strategii Black Sea First sunt vinovate prioritar cele trei ţări NATO din regiune – România, Turcia, Bulgaria, în subsidiar exprimarea geopolitică extrem de modestă a Bulgariei la efortul regional coeziv şi politicile duplicitare ale Turciei în acvatoriul Mării Negre şi în spaţiul său extins.

Aş mai remarca, pentru dezbaterea analitică pe tema „Marea Neagră – 2020” propusă de revista „GeoPolitica”, un clivaj european intern care va produce în perioada următoare efecte dramatice în planul şubrezirii coeziunii politicilor europene în regiune: viziunile / politicile pe contrasens ale UE şi NATO în spaţiul extins al Mării Negre. În timp ce Uniunea Europeană îşi recunoaşte slăbiciunile şi oboselile de exprimare în regiune, cedând iniţiativa Moscovei, Alianţa Nord-Atlantică pare a-şi coagula în schimb energiile, propunând iniţiative multiplicate, în cascadă şi exponenţiale¹², ultima dintre acestea fiind chiar modificarea strategiei militare a Alianţei¹³.

Sigur că putem privi aceste dezacorduri strategice la Marea Neagră ca expresie a mutaţiilor care se produc în interiorul polilor de putere în Uniune şi în relaţia transatlantică (în special ca expresie a unui apetit geopolitic în creştere al Parisului şi Berlinului, pe fondul diminuării polului de putere anglo-saxon). Dincolo de cauzele acestor deza-corduri, pare inoportun¹⁴ ca Marea Neagră să devină, contagios, un teatru de exprimare a dezacordurilor, ambiţiilor şi rivalităţilor interne din Uniune şi din relaţia transatlantică.

Aş aprecia conclusiv că ingredientele alchimice de mai sus privind noua configuraţie geopolitică din spaţiul extins al Mării Negre (configuraţie care se testează în prezent în regiune şi care se va exprima plenar în anul 2020 în întreg arealul pontic) – revenirea geopolitică a Federaţiei Ruse, hibridizarea regiunii, testarea în regiune a unor raporturi experimentale care vor confirma noua ordine globală, funcţionarea regiunii ca poligon de negociere a acestei noi ordini, eşecul politicilor strategice Black Sea First, acordurile strategice ruso-occidentale privind noile cordoane sanitare ale regiunii etc. – par a contura un nou tablou geopolitic la Marea Neagră în perioada următoare şi în perspectivă.

Sper că Bucureştiul nu va privi prin hublou la tangajele noilor geopolitici şi (îşi) va regăsi drumul către cabina de comandă, pe care îl va fi rătăcit de câteva ori în ultimii ani…