by Elisabeth Gauthier ¹

In Europe we are at a new stage of class confrontation. Despite the systemic crisis not only of finance but of the whole of the mode of accumulation and reproduction of ‘financial market capitalism,’ this system has been able to maintain itself. Its transnational power – largely sustained by the nature of European integration and policies – has not been seriously cracked, despite the massive destruction of public and private goods, which is constantly becoming more extreme, deepening the great crisis.

In Europe, an ‘oligarchy’ has increasingly gotten hold of various powers; it is becoming radicalized and sees the moment as having come in which brutally to accelerate the dismantling of social and democratic gains, notably by profiting from the ‘crisis of public debt,’ generalizing austerity policies which, in turn feed the crisis.[1]

The strategy of systematic de-democratization is aimed at creating conditions for brutal austerity policy whose breadth of damage and suffering for the populations has begun to be visible, notably in the countries of southern Europe. One could indeed wonder, as Hervé Kempf does in Transform! No. 10 (2012),[2] if we are still living in a democracy. Due to the profoundly neoliberal nature of the EU’s very structure, the crisis is taking on a particularly acute and destructive character there. Jean Paul Fitoussi observes:[3]

Destroying Human Capital

“Much current policy in Europe has the effect of reducing the debt while at the same time destroying an increasingly large human capital.”

The headlong rush toward austerity and ever more authoritarian forms is bringing us to the edge of an abyss, with the danger of a collapse that could drag societies into chaotic turbulence. However, opting out of the Euro, not to say the disintegration of the EU, is no alternative[4] inasmuch as the logic governing the Euro and the EU and plunging our societies into the great crisis – for example, the financialization of the economy, making wage workers and territories compete against each other, social dismantling and impoverishment of societies, privatization and commodification, the authoritarian transformation of governmental and state entities – is equally at work at the level of countries, regions and enterprises. The deep causes of the great crisis of ‘financial market capitalism’ are to be sought in the over-accumulation of money capital, which develops simultaneously with a chronic weakness of accumulation and growth.[5] The Euro, in its present conception, transmits this logic, but we can perfectly well imagine another Euro, another European Central Bank, another way of treating the problem of public debt, another set of regulations and treaties favouring not competition but cooperation.

We do not know the timing and the forms of the earthquakes to come. But we do know that we have, to the greatest extent possible, to build up the power of interpretation, strength, the capacity for cooperation and political intelligence to be able to resist and at the same time open up the construction site for a deep refoundation of Europe. And to be able to refuse a nationalist approach that would mask the true nature of the conflict with the forces of capital and would run the risk of pitting against each other populations which suffer from the same logic. The history of the dismantling of Yugoslavia shows the degree to which ruins can generate mortal dangers. In a period when, in different countries, the categories of populations in the process of breakdown and who feel increasingly socially and culturally depreciated, lose trust in the institutions, political representation, ‘living together’ and solidarity as concepts governing societies, and the extreme and populist right find a very favourable terrain in the growing divisions with which to work. The strategies of the financial markets and of the big shareholders, just like EU policies, intensify the regional asymmetries at the European level, which inevitably create or exacerbate gaps between large regions and nurture nationalist postures. The transformation of the ‘market states’ of a neoliberal character into ‘authoritarian states’ also creates a favourable terrain for the extreme and populist right.

War of Position

In the face of the submission of public and political life to the requirements of the financial markets, to make the demand for a change of logic grow and propose completely new political paths to open up such a perspective constitute major challenges for the left. Despite the importance of the struggles and movements of recent years in a great number of countries, despite their creativity and their energy, they have rarely brought success. The dominant forces have tried everywhere to divide and disarm the subaltern classes. In our countries, the place and the role of trade unions are the object of unprecedented political and ideological attacks whose impulse often comes from EU orientations. However, at the same time, important and sometimes general strikes have grown in number. Occupy-type movements in Spain, Greece and elsewhere have shown the potential for resistance and mobilization to hold one’s head high in the face of political and ideological pressure in an increasingly tense social context, in search of an alternative logic and new political practices.

I do not share the view of those who characterize the present period as one of insurrection, as is sometimes done, notably by pointing to movements of the Occupy-type, which, certainly, know how to pose the basic questions, mobilize and influence public opinion, but without (at least for now) being capable of developing a durable struggle for the defence of common interests.[6] The present phase of confrontation rather seems marked by the coexistence of very contrasting phenomena: on the one side, protests, resistance, the emergence of new struggles and new actors, multiple attempts to re-make society, to reconstruct solidarity and a collective; on the other side, a strong sense of powerlessness and anxiety, of isolation, all of which produces resentments, withdrawal and notably the sense, among the most impoverished populations, that politics cannot / does not want to do anything for them.[7]

The current situation in Greece shows the extent to which one cannot yet know whether it is hope or fear that will win the day, in the same way as the French elections revealed a real potential for the Front de Gauche, but also its fragility. Greece is the first country where – in this context – an ‘earthquake election’ occurred, dramatically and profoundly upturning the political system that had been stable up to that point.[8] This was not just an election but the rise of a movement rooted in society, borne by political actors, movements and citizens who were able to pose the question of power at a moment when the parties which had up to then been dominant collapsed due to their records (on the national and European levels), which have been disastrous for the various societies. Syriza was able to build its programme and its activity by combining in an original way numerous forces in society in order to become at once a political coalition, a movement carrying the demands of political representation, a programme integrating many questions developed by the movements and the space in which popular unity manifested itself.[9]

“The Greek elections were elections that realigned classes. Syriza had gotten the highest percentages among the active population and particularly among wage workers in the private sector, the public sector, the unemployed, students and inhabitants of the poorest cities of Attica… Never before in the period after the end of the dictatorship (1974-2012) has there been an electoral moment with such a high degree of social polarization.”[10]

In receiving broad support for its alternative proposals Syriza was able to modify the relations of forces in a spectacular way. In this way the troika’s (European Commission, the International Monetary Fund and the European Central Bank) strategy could, for the first time, be seriously threatened.

In other European countries, we cannot speak of ‘earthquake elections’; however, there are increasing attempts at going beyond the fragmentation of the alternative left and of occupying the space to the left of social-democracy whose crisis continues. Certainly, social-democracy has been able to win some national elections when, rejecting austerity policies, the voters punished the right in power. In these cases, the return of social democracy to power does not in any way mean a ‘new departure’ in the direction of an alternative inasmuch as social democracy nowhere goes beyond the horizon of social liberalism and the EU’s neoliberal-based construction. For this reason, social democracy has not managed to project themes different from those of the right nor has it found new responses to the great crisis. In many countries, being in power and having itself put in place the austerity regime in Europe, social democracy has been heavily penalized, as in Greece, Spain, Portugal… The lasting crisis of social-democracy and of its main political choices opens, on the one hand, a space for the critical, alternative and radical left, but, on the other hand, blocks any prospect of a left majority for change.

The alternative left can indeed try to take up the challenge of this ‘historic window’[11] which has opened in this framework of a growing rejection of neoliberal logic and of the non-response of social democracy to the need for a change. It faces the need to position itself completely autonomously vis-à-vis social-democracy, but at the same time it must develop a strategy aimed at constructing new cultural and political majorities that cannot exist without a significant portion of the citizens, voters and activists who are situated close to social democracy. In numerous countries one of the conditions for creating a movement of dynamic agglomeration is the capacity to go beyond the fragmentation characteristic of the critical left. In this respect, there are not only selective attempts to constitute electoral alliances but also forms of common ‘fronts’ able to generate new political dynamics, beyond just the adherents of the parties involved.

For some years now, processes of new constructions have been in place, of which the most visible are now Syriza in Greece and the Front de Gauche in France. The fact that it is the Front de Gauche and not the NPA (New Anti-Capitalist Party) that has emerged in France’s political landscape demonstrates that there is a need, to the left of the PS, for a political dynamic not limited to organizing protest and which does not define itself as anti-PS (Socialist Party) and which tries to have direct weight on the terrain of the relation of political forces. The harshness of the confrontation, the extreme difficulty of scoring successes in the struggles, the relation of forces disadvantageous to those of resistance and struggle, have motivated a number of protagonists to look for new alliances beyond traditional ones, and this within both national and European spaces.

Strategic Issues

Bob Jessop[12] has proposed a determination, on the basis of an analysis of the economic, social, ideological and political conjuncture, of the strategic possibilities for actors aiming at social transformation in this specific period. The relative weakness of the dissenting forces before the explosion of the great crisis did not make it possible seriously to endanger neoliberal hegemony during the crisis. As a result, we find ourselves, in terms of the goal of going beyond the system, in a defensive phase of the struggle, which leads us to define our strategic objectives in terms of a ‘war of position.’ The critique of the true causes of the great crisis can and must be developed in the most radical and audible way possible, which was done very successfully in the presidential election in France through the ‘learning meetings’ organized by the candidate of the Front de Gauche, Jean-Luc Mélenchon. Not only was the financial sphere the object of a radical critique but also the entirety of the mode of accumulation and reproduction in the framework of ‘financial market capitalism,’ with its consequences for public space, the real economy, the state of public finances, democracy, the social situation, work and the individual. At the same time it was a matter of daring to pose the question of power, which Syriza was able to do and which is a factor of credibility in mobilizing people.

The necessary change of power, the refoundation of democracy on new bases, a new type of social and ecological development – these are challenges for all of society, which cannot be delegated to political organizations alone. Rather, social and political actors are called upon to help citizens acquire a true power of interpretation, which will in great part condition their capacity to position themselves to go beyond the sense of powerlessness, to unite and to act collectively. The formation of a social and ideological bloc that can be a vehicle for change is the heart of the strategic issue. Today, the victims of the crisis are fragmented, divided and sometimes in conflict with each other. An alternative political project has to be able to crystallize the interests of groups and fractions of society, which, though certainly not identical, can converge. Starting with a first core, Syriza was able to conceptualize a programme by relying on what was worked out by social and political movements and by intellectuals and thus aggregate multiple forces. Between radical critique and alternative proposals, the ‘missing link’ of a concrete political strategy has begun to find, in a situation of particularly harsh confrontation, the beginnings of a response.

The constitution of a common European space superimposed on national spaces obviously poses completely new questions from the point of view of political strategy. Indeed, the transnational terrain, with a ‘multilevel’ system of governance, a system of multipolar authorities, gives rise to divisions but also offers opportunities to construct a pluralist radical left contributing to overcoming traditional divisions on the national level.[13] Since its foundation in 2004, the Party of the European Left (EL), which groups more than 30 very diverse parties (members and observers) from a great number of countries (including some outside the EU) has been trying to become effective as a European political subject developing a radical critique of the EU’s mode of integration and neoliberal policies, all the while projecting the idea of ‘another’ Europe, of a social, solidary, democratic, feminist and ecological Europe. At the level of the European Parliament, it is the GUE/NGL group that brings together the deputies of the critical left. For ten years now, the Transform! network has gathered institutes, research centres and journals from different countries connected to the alternative left, and it fulfils the function of a European foundation of the EL.[14] In fact, at the moment of the erosion of neoliberal hegemony, the precise analysis of the contradictions and potential on the basis of which a left strategy can be conceptualized, the search for convergences between social and political forces contesting the dominant logic, the formation of a European political subject of social transformation as well as new alliances, all of these become issues of great importance and call for tools to deal with them.

Gather Forces at the National and European Levels

In the face of the crisis and its dramatic consequences, the search for unity and the formation of new alliances – at the national and European levels – become essential questions for all social and political actors positioned on the left. A new social and political dynamic is indispensable to counter discouragement and, against this background, the extreme right and to put forward the formation of coalitions in favour of ‘democratic ruptures.’ If, at the core of complex societies organized at the level of nation-states the constitution of a cultural and political bloc able to carry a new hegemony (to the quite non-homogeneous subaltern classes) presupposes a long-term process punctuated by political initiatives from the top and from the bottom,[15] such a perspective, at the European level, has not at present even been contemplated.

For some years now, discussions and experiments in the movements, within the trade unions and in the left, have turned around the question of an articulation between struggles at the national and the European level. One of the great complications lies in the EU’s system of multipolar power, as well as in the challenge for the radical left to develop an original strategy, and this in the context of “the current double crisis, that of capitalism and that of Europe, [which] opens up a historic window of opportunity for the whole of the left and for the radical left in particular.”[16]

For ten years now, counter-summits and social forums reflecting a minimal anti-liberal consensus have been able to make progress, but we cannot stay at that level if we are to create forces capable of coming together in the defence of the interests of the populations and for another logic in Europe. It is not a question of organizing a general debate – among trade unions, movements and parties – but of seeking cooperation between forces whose orientation, notably as regards European issues, is sufficiently convergent to really modify the relations of forces and to contribute to the emergence of a new dynamic. The model of the World Social Forum has become inadequate in the territory of the EU where there is confrontation with a very established oligarchy, with concentrated powers and common and everyday institutions on the social, political and ideological levels. The multiplication of protests is certainly necessary, but protests alone, no matter how many there may be, are not enough to alter the relations of forces in an appreciable way. The constitution of true coalitions with new power is indispensable, and this requires a qualitative leap as regards the creation of spaces for work and struggle. Recent experience with the Greek elections has shown that the alteration of the relations of forces in a country, such as Syriza was able to effect, has consequences for all of Europe, but it requires processes of a similar kind elsewhere.

It is because it responds to current needs that the idea of an Alter-summit is rapidly making headway. We want, by clearly defining the line of confrontation, to “realise the convergence of forces and their concrete unity in action,“[17] to create an important political event, visible on a European scale, built with a multitude of actors in our countries, represented and projected by personalities who count, in order to say loudly and clearly that the only way to continue to “make Europe” is to refound it and that we know how to propose some major axes of this new logic that the people need. A process of construction[18] associating different actors from all the parties of Europe – unions, social and altermondialist movements, feminists, networks of intellectuals and appeals for another Europe coming from different countries as well as from representatives of the EL – has begun to get going, emerging from the space that makes up the Joint Social Conference.[19] It is by bringing to life a new ambition and in demanding a change of policies and of power that we can promote awareness, meetings and mobilizations. In recent years we have noticed how close the analyses and proposals emanating from many forces in Europe are. Today we need to translate these convergences into concrete political acts in order really to modify the existing state of things. In the battle between resistance and austerity policies in Europe, the European Trade Union Confederation (ETUC) has, for the first time, rejected a treaty and shown a somewhat greater willingness to cooperate with social movements.

Cooperation between social and political forces, even with considerable convergence of views, is a difficult matter. And one can easily understand why. However, taking account of the dramatic situation and of the strong convergences between different actors, the moment has come to invent new relationships, obviously with full respect for everyone’s autonomy, which presupposes the invention of new forms.

Concretely, the Alter-summit is planned for spring of 2013 in Athens. Before then a large European meeting will take place in Florence on November 8 – 11, initiated by the Italian social movements, ten years after the first European Social Forum in 2002. It will be a working meeting to move ahead in establishing convergences, deepening analyses, developing alternatives and building alliances.

Elisabeth Gauthier is director of Espaces Marx (France), member of the managing board of transform! europe and member of the national committee of the French Communist Party. This article was published first in French in the journal Lignes, October 2012 and Transform! in English.

Notes

1.Numerous articles in the bi-annual journal Transform!, published in several languages, regularly analyse and comment on economic, social, political and ideological developments. Issue 10/2012 contains a section on democracy. All the articles are available in several languages at www.transform-network.org

2.Hervé Kempf, “From Oligarchy to the New Challenge of Global Politics,” in Transform! 10/2012.

3.Le Monde, May 26, 2012.

4.Francisco Louça, economist and Coordinator of Portugal’s Left Bloc, describes what the disastrous consequences would be of Portugal’s exit from the Euro in Transform! 10/2012.

5.See Joachim Bischoff, “Dauerstand Schuldenkrise. Die endlose Kurzfrist-‘Reparatur’ des Euro-Systems” [The Enduring Debt Crisis: The Endless Short-Term ‘Repair’ of the Euro System], Supplement to the journal Sozialismus, 7-8/2012.

6.See Armando F. Steinko, “May 15 and the Spanish Revolution” in Transform! 09/2011.

7.Cécile Braconnier shows in her investigations that abstention in France now has a class character.

8.Gerassimos Mosconas, “Shooting Horses in Cold Blood,” July 6, 2012. www.policy-network.net.

9.Michaelis Spoudalakis, contribution on the occasion of the summer university organized by the Party of the European Left and Transform! in Portaria, Greece, July 2012.

10.Gerassimos Mosconas, “Shooting Horses in Cold Blood,” July 6, 2012 www.policy-network.net

11.Gerassimos Moschonas, “The European Union and the Dilemmas of the Radical Left: Some Preliminary Thoughts.” In: Transform! 09/2011.

12.Bob Jessop, “Left Strategy”. In: Transform! 10/2012.

13.See Gerassimos Moschonas, “The European Union and the Dilemmas of the Radical Left: Some Preliminary Thoughts.” In: Transform! 09/2011.

14.At present, the network gathers 25 member organizations from 18 countries. It organizes conferences, participates in numerous European initiatives and publishes a monthly Newsletter and a bi-annual journal in several languages.

15.Armando F. Steinko, Contribution on the occasion of the summer university organized by the Party of the European Left and Transform! in Portaria, Greece, July 2012.

16.See Gerassimos Moschonas, “The European Union and the Dilemmas of the Radical Left: Some Preliminary Thoughts.” In: Transform! 09/2011.

17.Felipe van Keirsbilck (organizer of the Joint Social Conference), “Five Reflections on the Altersummit Process.” Contribution on the occasion of the summer university organized by the Party of the European Left and Transform! in Portaria, Greece, July 2012.

18.www.altersummit.eu.

19.A space for European work which has been active for several years now, where trade unionists are very much present, www.jointsocialconference.eu.

 “De-Democratizarea” sistemică în Uniunea Europeană: Pericole existenţiale, noi provocări politice

de Socialist Project

Global Research, 4 februarie 2013

Espace Marx and Socialist Project

Regiune: Europa

Tema: Cultură, Societate & Istorie

http://www.globalresearch.ca/systemic-de-democratization-in-the-european-union-existential-dangers-new-political-challenges/5321717

de Elisabeth Gauthier ²

În Europa suntem la o nouă etapă a luptei de clasă. În ciuda crizei economice nu numai a finanţelor ci a întregului mod de acumulare şi reproducere a ‘capitalismului pieţei financiare,’ acest system a fost capabil să se menţină. Puterea sa transnaţională – în mare susţinută de natura integrării şi politicilor europene – s-a crăpat în mod serios, în ciuda distrugerii masive a bunurilor publice şi private, care devine tot mai constant tot mai extremă, adâncind marea criză.

În Europa, o ‘oligarhie’ tot mai mult a ajuns să deţină diverse puteri; devine radicalizată şi vede momentul ca venind în care să accelereze brutal această dezmembrare a câştigurilor sociale şi democratice, notabil prin a profita de ‘criza datoriei publice,’ generalizând politicile de austeritate care în schimb alimentează criza.[1]

Strategia de de-democratizare sistematică este destinată să creeze condiţii pentru politici de austeritate brutală al căror suflu de distrugere şi suferinţă pentru populaţii a început să fie vizibil, în ţările sudului Europei. Cineva se poate întreba, cum face Hervé Kempf în Transform! Nr. 10 (2012),[2] dacă trăim încă în democraţie. Din cauza naturii profund neoliberale a chiar structurii UE, criza ia un caracter în particular acut şi distructiv aici. Jean Paul Fitoussi observă:[3]

Distrugerea capitalului uman

“Mare parte din politica curentă în Europa are efectul reducerii datoriei în vreme ce în acelaşit imp a distrus un capital uman tot mai mare.”

Graba impetuoasă către austeritate şi forme chiar mai autoritare ne adduce la marginea abisului, cu pericolul colapsului care ar putea trage societăţile în turbulenţă haotică. Totuşi, opţiunea ieşirii din Euro, chiar dezintegrarea UE, nu este o alternativă[4] tot la fel de mult ca logica guvernând Euro şi UE şi cufundarea societăţilor noastre în marea criză – de exemplu, financiarizarea economiei, a-i face pe salariaţi şi teritoriile să concureze unii cu alţii, dezmembrarea socială şi sărăcirea societăţilor, privatizare şi comodificare, transformarea autoritară a entităţilor guvernamentale şi de stat – lul ţărilor, regiunilor şi întreprinderilor. Cauzele profunde alte marii crize a ‘capitalismului pieţei financiare’ trebuie căutate în supra –acumularea capitalului monetar, care se dezvoltă simultan cu o slăbiciune cronică a acumulării şi creşterii.[5] Euro, în actual sa concepţie, transmite această logică, dar ne putem perfect imagina alt Euro, altă Bancă Centrală Europeană, altă cale de a trata problema datoriei publice, alt set de reglementări şi tratate favorând nu competiţia ci cooperarea.

Nu cunoaştem timpul şi formele cutremurului care va veni. Dar ştim că trebuie, în cea mai mare măsură posibil, să construim puterea de interpretare, tărie, capacitate de cooperare şi inteligenţă politică pentru a putea rezista şi în acelaşi timp sp deschidă locul construcţiei pentru o refondare profundă a Europei. Şi să fim capabili să refuzăm o abordare naţionalistă care ar masca adevărata natură a conflictului cu forţele capitalului şi va determina riscul de a asmuţi una împotriva alteia populaţii care suferă de aceeaşi logică. Istoria dezmembrării Iugoslaviei arată gradul până la care ruinele pot genera pericole mortale. Într-o perioadă când, în diferite ţări, categoriile de populaţii în proces de prăbuşire şi care se simt tot mai depreciate social şi cultural, îşi pierd încrederea în instituţii, reprezentare politică, ‘a trăi împreună’ şi solidaritate ca acele concepte care guvernează societăţile, şi dreapta extremă şi populistă găseşte un teren foarte favorabil în diviziunile în creştere cu care să lucreze. Strategiile pieţelor financiare şi ale marilor deţinători de acţiuni, ca şi politicile UE, intensifică asimetriile regionale la nivel european, care inevitabil creează sau exacerbează breşele între regiunile mari şi alimentează posturile naţionaliste. Transformarea ‘statelor piaţă’ de character neoliberal în‘state autoritare’ creează de asemenea un teren favorabil pentru dreapta extremă şi populistă.

Războiul poziţiilor

În faţa supunerii vieţii publice şi politice la cerinţele pieţelor financiare, a face o cerere de schimbare a logicii, a creşte şi a propune căi politice complet noi, a deschide o asemenea perspectivă constituie provocări majore pentru stânga. În faţa importanţei luptelor şi mişcărilor din anii recenţi într-un mare număr de ţări, în pofida creativităţii şi energiei lor, rar au avut succes. Forţele dominante au încercat peste tot să dividă şi să dezarmeze clasele subalterne. În ţările noastre, locul şi rolul sindicatelor sunt obiectul atacurilor fără precedent politice şi ideologice al căror impuls vine adesea din orientările UE. Oricum, în acelaşi timp, greve importante şi uneori generale au crescut în număr. Mişcări de tip occupy în Spania, Grecia şi din alte părţi au arătat potenţialul de rezistenţă şi mobilizare pentru a ţine capul sus în faţa presiunii politice şi ideologice într-un context social tot mai încordat, în căutarea unei logici alternative şi noi practice politice.

Nu împărtăşesc viziunea acelora care caracterizează perioada actual ca una de insurecţie, cum se face uneori, în mod notabil prin indicarea mişcărilor de tip occupy, care, cu certitudine, ştiu cum să pună întrebările de bază, să mobilizeze şi să influenţeze opinia publică, dar fără (cel puţin până acum) să fie capabile să dezvolte o luptă durabilă pentru apărarea intereselor comune.[6] Etapa prezentă de confruntare pare mai degrabă marcată de coexistenţa fenomenelor foarte contrastante: pe de o parte, proteste, rezistenţă, emergenţa a noi lupte şi noi actori, încercări multiple de a re-face societatea, a reconstrui solidaritatea şi un colectiv; pe de altă parte, un sentiment puternic de lipsă de putere şi anxietate, de izolare, care toate produc resentimente, retragere şi important sentimental, printre cele mai sărăcite populaţii, că politica nu poate / nu vrea să facă nimic pentru ei.[7]

Situaţia actual din Grecia arată extinderea la care cineva nu poate să ştie dacă speranţa sau frica va câştiga, în acelaşi fel cum alegerile franceze relevă un real potenţial pentru Frontul de Stânga, dar şi fragilitatea sa. Grecia este prima ţară unde – în acest context – ‘alegeri cutremur’ au apărut, răsturând dramati şi profund sistemul politic care a fost stabil până în acel punct.[8] Acestea nu au fost doar alegeri, ci ridicarea unei mişcări cu rădăcini în societate, purtată de actori politici, mişcări şi cetăţeni care au fost capabili să pună chestiunea puterii într-un oment când partidele care au fost până atunci dominante au colapsat din cauza antecedentelor lor (la niveluri naţionale şi europene), care au fost dezastruoase pentru diverse societăţi. Syriza a fost capabilă să construiască programul său şi activitatea prin combinarea într-un mod original a numeroase forţe din societate pentru a deveni odată o coaliţie politică, o mişcare purtând cererile de reprezentare politică, un program integrând multe întrebări dezvoltate de mişcări şi spaţiul în care unitatea populară s-a manifestat.[9]

“Alegerile greceşti au fost alegeri care au realiniat clasele. Syriza a primit cele mai mari procentaje printre populaţia activă şi în particular printre salariaţii din sectorul privat, sectorul public, şomeri, studenţi şi locuitori ai celor mai sărace cetăţi din Attica… Niciodată mai înainte în perioada după sfârşitul dictaturii (1974-2012) nu a fost un moment electoral cu un grad atât de mare de polarizare socială.”[10]

Prin primirea de sprijin larg pentru propunerile sale alternative Syriza a fost capabilă să modifice relaţiile forţelor în mod spectacular. În acest mod strategia troikăi (Comisia Europeană, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Centrală Europeană) ar putea, pentru prima dată, să fie serios ameninţată.

În alte ţări europene, nu putem vorbi de ‘alegeri cutremur’; în orice caz, sunt tot mai multe încercări de a se merge dincolo de fragmentarea unei stângi alternative şi ocuparea spaţiului la stânga social-democraţiei a cărei criză continuă. Desigur, social-democraţia a fost capabilă să câştige unele alegeri naţionale când, respingând politicile de austeritate, votanţii au pedepsit dreapta de la putere. În aceste cazuri, reîntoarcerea social democraţiei la putere nu înseamnă în niciun fel o ‘nouă plecare’ în direcţia unei alternative tot la fel de mult cum democraţia socialănu merge nicăieri dincolo de orizontul social liberalismului şi construcţia bazată pe neoliberalism a UE. Din acest motiv, social democraţia nu a reuşit să proiecteze teme diferite de acelea ale dreptei şi nici nu a găsit noi răspunsuri la marea criză. În multe ţări, fiind la putere şi după ce ea însuşi a pus în aplicare regimul de austeritate în Europa, social democraţia a fost puternic penalizată, ca în Grecia, Spania, Portugalia… Criza de durată a social-democraţiei şi principalele sale alegeri politice deschid, pe de o parte, un spaţiu pentru stânga critică, alternativă şi radicală, dar, pe de altă parte, blochează orice perspectivă a unei majorităţi de stânga pentru schimbare.

Stânga alternativă poate într-adevăr încerca să preia provocarea acestei ‘ferestre istorice’[11] care s-a deschis în acest cadru de respingere în creştere a logicii neoliberaleşi a non-răspunsului social democraţiei la nevoia de schimbare. Înfruntă nevoia de a se poziţiona complet autonom vis-à-vis de social-democraţie, dar în acelaşi timp trebuie să dezvolte o strategie destinată să construiască noi majorităţi culturale şi politice care nu pot exista fără o parte semnificativă a cetăţenilor, votanţilor şi activiştilor care sunt situaţi aproape de social democraţie. În numeroase ţări una din condiţiile pentru crearea unei mişcări de aglomeraţie dinamică este capacitatea de a merge dincolo de fragmentarea caracteristică stângii critice. În această perspectivă, există nu numai încercări selective de a constitui alianţe electorale ci şi forme de ‘fronturi’ commune capabile să genereze noi dinamici politice, dincolo doar aderenţii partidelor implicate.

De câţiva ani, procesele noilor construcţii au fost în vigoare, din care cele mai vizibile sunt acum Syriza în Grecia şi Frontul de Stânga în Franţa. Faptul că este Frontul de Stânga şi nu NPA (Noul Partid Anti-Capitalist) cel care a apărut din peisajul politic din Franţa demonstrează că este o nevoie, la stânga PS, de o dinamică politică care să nu fie limitată la organizarea de proteste şi care nu se defineşte ca anti -PS (Partidul Socialist) şi care încearcă să aibă greutate direct pe terenul relaţiilor forţelor politice. Asprimea confruntării, extrema dificultate de a avea succese în lupte, relaţia forţelor dezavantajoasă pentru acelea ale rezistenţei şi luptei, au motivate un număr de protagonişti să caute noi alianţe dincolo de cele tradiţionale şi aceasta în interiorul ambelor spaţii naţional şi european.

Probleme strategice

Bob Jessop[12] a propus o determinare, pe baza unei analize a conjuncturii economice, sociale, ideologice şi politice, a posibilităţilor strategice pentru actors urmărind transformarea social în această perioadă anume. Această slăbiciune relativă a forţelor dizidente înainte de explozia marii crize nu a făcut posibil să pună în pericol serios hegemonia neoliberală în timpul crizei. Ca un rezultat, ne găsim, în termenii scopului de a merge dincolo de sistem, într-o fază defensivă a luptei, care ne conduce să definim obiectivele noastre strategice în termenii unui ‘război al poziţiilor.’ Critica cauzelor adevărate ale marii crize poate şi trebui dezvoltată în cel mai radical şi audibil mod posibil, care a fost făcut foarte cu success în alegerile prezidenţiale în Franţa prin ‘întâlnirile de învăţare’ organizate de candidatul Frontului de Stânga, Jean-Luc Mélenchon. Nu numai că a fost sfera financiară obiectul unei critici radical ci şi ansamblul modului de acumulare şi reproducere în cadrul ‘capitalismului pieţei financiare,’ cu consecinţele pentru spaţiul public, economia reală, starea finanţelor publice, democraţie, situaţia socială, muncă şi individ. În acelaşi timp a fost o chestiune de a îndrăzni să pună problema puterii, de care Syriza a fost capabilă şi este un factor de credibilitate în mobilizarea oamenilor.

Schimbarea necesară de putere, refondarea democraţiei pe baze noi, un nou tip de dezvoltare socială şi ecologică – acestea sunt provocările pentru toată societatea, care nu pot fi delegate doar către organizaţiile politice. Mai degrabă, actorii sociali şi politici sunt chemaţi să ajute cetăţenii să dobândească o adevărată putere a interpretării, care va condiţiona în mare parte capacitatea lor de a se poziţiona pentru a merge dincolo de sentimentul de lipsă de putere, să se unească şi să acţioneze colectiv. Formarea unui bloc social şi ideologic care poate fi un vehicul pentru schimbare este în inima chestiunii strategice. Astăzi, victimele crizei sunt fragmentate, divizate şi uneori una în conflict cu cealaltă. Un proiect politic alternativ a fost capabil să cristalizeze interesele grupurilor şi fracţiunilor societăţii, care, deşi nu siguranţă neidentice, pot converge. Începând cu un prim miez, Syriza a fost capabilă să conceptualizeze un program sprijinindu-se pe ce a fost rezolvat de mişcări sociale şi politice şi de intelectuali şi astfel agregând forţe multiple. Între critica radical şi propuneri alternative, “veriga lipsă” a unei strategii politice concrete a început să găsească, într-o situaţie de confruntare deosebit de gravă, începuturile unui răspuns.

Constituţia unui spaţiu european compus supraimpus pe spaţiile naţionale în mod evident pune întrebări complet noi din punct de vedere al strategiei politice. Într-adevăr, terenul translaţionat, cu un system de guvernare “multinivel, un system de autorităţi multipolar, dă naştere la divizări dar şi oferă oportunităţi pentru a construe o stângă radicală pluralistă contribuind la depăşirea diviziunilor tradiţionale la nivel naţional.[13] De la fondarea sa în 2004, Partidul Stângii Europene – Party of the European Left (EL), care grupează mai mult de 30 partide foarte diverse (membrii şi observatori) dintr-un mare număr de ţări (inclusiv câteva din afara UE) a încercat să devină efficient ca un subiect politic European dezvoltând o critică radical a modului de integrare şi politicilor neoliberale ale UE, toate în timp ce proiecta ideea unei “alte” Europe, unei Europe sociale, solidare, democratice, feministe şi ecologice. La nivelul Parlamentului European, grupul GUE/NGL este cel care aduce laolaltă reprezentanţii stângii critice. Deja de 10 ani, reţeaua Transform! a adunat institute, centre de cercetare şi publicaţii din diferite ţări conectate la stânga alternativă şi îndeplineşte funcţia unei fondaţii europene a EL.[14] În fapt, în momentul eroziunii hegemoniei, neoliberale, analiza precisă a contradicţiilor şi potenţialul pe baza căreia o strategie de stânga poate fi conceptualizeată, căutarea convergenţelor între forţele sociale şi politice contestând logica dominantă, formarea unui subiect politic european de transformare socială precum şi noi alianţe, toate acestea devin probleme de mare importanţă şi necesită instrumente pentru a se avea de a face cu ele.

Adunarea forţelor la nivelurile naţional şi european

În faţa crizei şi a consecinţelor sale dramatice, căutarea unităţii şi formarea a noi alianţe – la niveluri naţionale şi europeane – devin întrebări esenţiale pentru toţi actorii sociali şi politici poziţionaţi la stânga. O nouă dinamică socială şi politică este indispensabilă pentru a contracara descurajarea şi, pe acest fundal, extrema dreaptă şi a avansa formarea coaliţiilor în favoarea “rupturilor democratice”. Dacă, în miezul societăţilor complexe organizate la nivelul statelor-naţiune, constituirea unui bloc cultural şi politic capabil să impună o nouă hegemonie (asupra claseloe subalterne destul de ne-omogene) presupune un proces pe termen lung punctat de iniţiative politice de sus şi de jos,[15] o asemenea perspectivă, la nivel european, nici măcar nu a fost avută în vedere în present.

Deja de câţiva ani, discuţii şi experimente în mişcări, în sindicate şi la stânga, au întors chestiunea articulării între eforturi la nivel naţional şi european. Una din marile complicaţii constă în sistemul UE de putere multipolară, precum şi în provocarea pentru stânga radical de a dezvolta o strategie originală, şi aceasta în contextul “crizei duble actuale, aceea a capitalismului şi cea a Europei, [care] deschide o fereastră de oportunitate istorică pentru toată stânga şi pentru stânga radicală în particular.”[16]

Deja de zece ani, contra-summituri şi forumuri sociale reflectând un consens anti-liberal minimal au putut face progrese, dar nu putem sta la acel nivel dacă intenţionăm să creem forţe capabile să se adune în apărarea intereselor populaţiilor şi pentru altă logică în Europa. Nu este o chestiune de organizare a unei dezbateri generale – în sindicate, mişcări şi partied, ci a căuta cooperarea între forţe a căror orientare, în special în ceea ce priveşte probleme europene, este sufficient de convergentă pentru a modifica cu adevărat relaţiile forţelor şi să contribuie la emergenţa unei noi dinamici. Modelul Forumului Social Global World Social Forum a devenit inadecvat în teritoriul UE unde există confruntare cu o foarte bine înrădăcinată oligarhiem cu puteri concentrate şi instituţii comune şi de fiecare ui la nivelurile social, politic şi ideologic. Multiplicarea protestelor este cu certitudine necesară, dar doar proteste singure, indiferent de cât de multe ar fi, nu este suficientă pentru a altera relaţiile forţelor într-un mod semnificativ. Constituirea a adevărate coaliţii cu noua putere este indispensabilă şi aceasta necesită un salt calitativ întrucât priveşte crearea de spaţii de muncă şi luptă. Experienţa recent cu alegerile greceşti a arătat că alterarea relaţiilor relaţiilor forţelor într-o ţară, cum a fost capabilă să efectueze, are consecinţe pentru toată Europa, dar necesită procese de un tip similar în altă parte.

Este din cauză că răspunde la nevoile actuale că ideea unui Alter-summit îşi face rapid loc în faţă. Dorim, prin definirea clară a liniei de confruntare, să “realizăm convergenţa forţelor şi unitatea lor concretă în acţiune,“[17] să creăm un important eveniment politic, vizibil  la scală europeană, construit cu o multitudine de actori în ţările noastre, reprezentat şi proiectat de personalităţi care contează, pentru a spune tare şi clar că singurul mod de a continua a se “face Europa” este să fie restituită şi că ştim cum să propunem unele axe majore ale acestei noi logici de care oamenii au nevoie. Un proces de construcţie[18] asociind diferiţi acotri din toate partidele Europei – sindicate, mişcări sociale şi altermondialiste, feminişti, reţele de intelectuali şi face apel pentru altă Europă venind din ţări diferite precum şi reprezentanţi ai EL – a început să avanseze, apărând din spaţiul ce constituie Conferinţa Socială Comună Joint Social Conference.[19] Este prin aducerea la viaţă a unei noi ambiţii şi prin cererea unei schimbări a politicilor şi a puterii că putem promova conştientizarea, întâlnirile şi mobilizările. În ultimii ani am remarcat cât de asemănătoare sunt analizele şi propunerile emanând de la multe forţe în Europa. Astăzi trebuie să traducem aceste convergenţe în acte politice concrete pentru a modifica cu adevărat starea de fapt existent. În bătălia între rezistenţă şi politici de austeritate în Europa, Confederaţia Europeană a Sindicatelor European Trade Union Confederation (ETUC), pentru prima dată, a respins un tratat şi a arătat oarecum o mai mare dorinţă de a coopera cu mişcările sociale.

Cooperarea între forţele sociale şi politice, chiar cu o considerabilă convergenţă de vederi, este o problemă dificilă. Şi se poate uşor înţelege de ce. În orice caz, luând în considerare situaţia dramatică şi convergenţele puternice între diferiţi actori, a venit momentul inventării a noi relaţii, evident cu respect total pentru autonomia tuturor, care presupune inventarea a noi forme.

Concret, Alter-summitul este planificat pentru primăvara lui 2013 în Atena. Mai înainte o mare întâlnire europeană va avea loc în Florenţa între 8-11 noiembrie, iniţiată de mişcările sociale italiene, la zece ani după primul Forum Social European European Social Forum în 2002. Va fi o întâlnire de lucru pentru a avansa în stabilirea de convergenţe, aprofundarea analizelor, dezvoltarea alternativor şi creării alianţelor.

Elisabeth Gauthier este director a Espaces Marx (Franţa), membru a consiliului de administraţie a transform! europe şi membru a comitetului naţional al Partidului Comunist francez. Acest articol a fost publicat mai întâi în franceză în jurnalul Lignes, octombrie 2012 şi Transform! în engleză.

Note

1.Numeroase articole în jurnalul bi-anual Transform!, publicat în câteva limbi, analizează cu regularitate şi comentează despre evoluţiile economice, sociale, politice şi ideologice. Numărul 10/2012 conţine o secţiune despre democraţie. Toate articolele sunt disponibile în cîteva limbi pe www.transform-network.org

2.Hervé Kempf, “From Oligarchy to the New Challenge of Global Politics,” [] în Transform! 10/2012.

3.Le Monde, 26 mai 2012.

4.Francisco Louça, economist şi coordinator al Blocului Stângii din Portugalia, descrie ce consecinţe dezastuoase vor veni din ieşirea Portugaliei din Euro în Transform! 10/2012.

5.A se vedea Joachim Bischoff, “Dauerstand Schuldenkrise. Die endlose Kurzfrist-‘Reparatur’ des Euro-Systems” [Criza datoriilor de durată: “Reparaţia” pe termen scurt fără sfârşit a sistemului Euro], supliment al jurnalului Sozialismus, 7-8/2012.

6.A se vedea Armando F. Steinko, “May 15 and the Spanish Revolution” [ 15 mai şi revoluţia spaniolă] în Transform! 09/2011.

7.Cécile Braconnier arată în investigaţiile ei că abţinerea în Franţa are acum un character de clasă.

8.Gerassimos Mosconas, “Shooting Horses in Cold Blood,” [Împuşcând cai cu sânge rece] 6 iulie 2012. www.policy-network.net.

9.Michaelis Spoudalakis, contribuţie cu ocazia universităţii de vară organizată de Partidul Stângii Europene şi Transform! în Portaria, Grecia, iulie 2012.

10.Gerassimos Mosconas, “Shooting Horses in Cold Blood,” [Împuşcând cai cu sânge rece] 6 iulie 2012 www.policy-network.net

11.Gerassimos Moschonas, “The European Union and the Dilemmas of the Radical Left: Some Preliminary Thoughts.” [Uniunea Europeană şi dilemele stângii radicale: unele gânduri preliminare] în: Transform! 09/2011.

12.Bob Jessop, “Left Strategy” [Strategia stângii]. în: Transform! 10/2012.

13.A de vedea Gerassimos Moschonas, “The European Union and the Dilemmas of the Radical Left: Some Preliminary Thoughts.” [Uniunea Europeană şi dilemele stângii radicale: unele gânduri preliminare] în: Transform! 09/2011.

14.În prezent, reţeaua adună 25 organizaţii membre din 18 ţări. Organizează conferinţe, participă la numeroase iniţiative europene şi publică un Newsletter lunar şi un jurnal bi-anual în câteva limbi.

15.Armando F. Steinko, contribuţie cu ocazia universităţii de vară organizată de Partidul Stângii Europene şi Transform! în Portaria, Grecia, iulie 2012.

16.A se vedea Gerassimos Moschonas, “The European Union and the Dilemmas of the Radical Left: Some Preliminary Thoughts.” [Uniunea Europeană şi dilemele stângii radicale: unele gânduri preliminare] În: Transform! 09/2011.

17.Felipe van Keirsbilck (organizator a l Conferinţei Sociale ComuneJoint Social Conference), “Five Reflections on the Altersummit Process.” [Cinci reflecţii asupra procesului Altersummit] contribuţie cu ocazia universităţii de vară organizată de Partidul Stângii Europene şi Transform! în Portaria, Grecia, iulie 2012.

18.www.altersummit.eu.

19.Un spaţiu pentru muncă europeană a fost activ deja de câţiva ani, unde sindicaliştii sunt foarte prezenţi, www.jointsocialconference.eu.