Constantin ANECHITOAIE, Felicia SURUGIU

„Organizatii si conventii maritime internationale”- note de curs Colectia Juridica, Editura Top Form, Bucuresti, 2008

Lucrarea de faþã propusã a se realiza în douã volume sub forma de „Note de curs”, este o introducere în „Dreptul Organizaþiilor Internaþionale” cu o cercetare pe larg a unei subcategorii a acesteia - cea a „Organizaþiilor maritime internaþionale” ºi se adreseazã studenþilor de la facultatea de „Navigaþie ºi Transport Naval”, din cadrul Universitãþii Maritime Constanþa. Considerãm cã „Notele de curs” pot fi utilizate ºi de toþi cei ce doresc sã înþeleagã ºi sã se familiarizeze cu conceptele de bazã ale dreptului maritim, al organizaþiilor maritime internaþionale ca subiecte de drept al dreptului internaþional ºi ca participante la raporturile juridice internaþionale

Majoritatea autorilor lucrãrilor care trateazã problematica „dreptului organizaþiilor internaþionale”, pornesc de la trei abordãri metodologice:

a) Din punctul de vedere istoric, constând într-o prezentare descriptivã în ordine cronologicã, a evoluþiei reglementãrilor ºi scopurilor urmãrite.

b)  Din punctul de vedere politic, prezentând dreptul organizaþiilor internaþionale ca produs al unei societãþi, ca rezultat al nevoilor, aspiraþiilor credinþelor acesteia, al unei epoci determinate ºi analizând normele sale în lumina unor judecãþi de valoare prestabilite.

c)  Din punctul de vedere juridic, conform cãruia dreptul organizaþiilor internaþionale este conceput ca un ansamblu de norme juridice aplicabile înfiinþãrii, asocierii, organizãrii ºi instituþionalizarea raporturilor dintre anumite entitãþi în folosul comunitãþii internaþionale.

În „Notele de curs” pe care ne propunem sã le elaborãm, pornim în primul rând de la punctul de vedere juridic, obiectivul fiind desprinderea si analiza conþinutului normelor de drept care guverneazã în prezent relaþiile dintre state, în diferite domenii ale dreptului internaþional. Un anumit grad de abordare istoricã este însã obligatorie - fãrã a ne propune o istorie a dreptului organizaþiilor internaþionale - aceasta pentru cã fiecare normã de drept are un trecut al sãu, se întemeiazã pe o practicã a statelor, mai mult sau mai puþin îndelungatã, iar diferitele concepte de drept au fost conturate ºi precizate de-a lungul a mai multe secole. În acest sens, în primele capitole ale lucrãrii vom face o scurtã prezentare istoricã de ordin general, a conceptelor, doctrinelor ºi reglemen­tãrilor de drept maritim, în interiorul cãruia organizaþiile maritime internaþionale îºi întemeiazã aplicabilitatea, pe care le socotim utile pentru înþelegerea fenomenului juridic interna­þional.

La elaborarea „Notelor de curs” s-a avut în vedere locul disciplinei în planul de învãþãmânt al facultãþii, ceea ce ne-a determinat sã abordãm aceastã problemã împreunã cu evidenþierea principalelor Convenþii internaþionale din domeniul maritim. Din aceste motive, am introdus în principal, acele Convenþii internaþionale care vin în sprijinul pregãtirii studenþilor, pentru susþinerea examenelor organizate de Autoritatea Navalã Românã, CERONAV, etc.

Organizaþiile internaþionale ca ”produs” al acordului de voinþã al subiecþilor cu personalitate juridicã internaþionalã nu trebuiesc confundate cu cele ale statelor care deþin elemente caracteristice acestora (populaþie, teritoriu, guvern) ºi se prevaleazã pe atributul suveranitãþii - încã un argument pentru care motivãm necesitatea prezentãrii unor noþiuni generale, înainte de a trata subiectul propus în titlu .

Autorii sunt conºtienþi cã fiecare din capitolele cuprinse în manual este susceptibil de îmbunãtãþiri, drept pentru care vor fi recunoscãtori tuturor celor care vor transmite observaþii ºi sugestii în acest sens.

Autorii

Constantin ANECHITOAIE

„Introducere in DREPT INTERNATIONAL MARITIM” Colectia Juridica, Editura Top Form, Bucuresti,2008

 

Calitatea de ºtiinþã, sau de disciplinã autonomã a dreptului maritim a fost, ºi este încã, pe larg discutatã. Problema, ce constituie obiectul controversei o constituie însãºi calificarea sa, ca „disciplinã de rãscruce”, graþie caracteristicilor sale intrinseci de universalitate, de adaptare, de deschidere ºi de solidaritate între state. În literatura juridicã recentã, profesorul Marin Voicu spunea cã aceastã disciplinã este un veritabil „Drept Cameleon” („Droit Cameleon”) pentru uºurinþa adaptãrii sale, la mutaþiile internaþionale actuale, fiind, sub acest aspect, în avangarda celorlalte ramuri ale dreptului.

Luând acest punct de plecare, ne propunem sã analizãm în prezentele note de curs, dacã dreptul maritim, poate fi privit ca o disciplinã autonomã.

Pentru aceasta, vom însera diferite puncte de vedere, care vãd uneori în dreptul maritim, discipline diferite, studiate în mod independent, sau incluse chiar în portofoliul altor discipline consacrate, cum ar fi dreptul comercial, dreptul transporturilor, ori ca subramurã a dreptului civil, ori, alþi autori se încumetã a defini dreptul maritim, ca o disciplinã autonomã.

De asemenea, subzistã uneori confuzia dintre disciplina „drept maritim” cu cel al „dreptului mãrii”, cea din urmã, regãsindu-se sub denumirea de „dreptul internaþional al mãrii”; „drept maritim public”, ori ca „drept maritim internaþional”, ultimele trei calificãri fiind sinonime.

Clarificarea cu precizie a unei denumiri sau alteia, în raport de obiectul lor de reglementare, nu ar pãrea la prima vedere importantã, dacã nu s-ar folosi în practica mai multe denumiri generatoare de confuzii, în legãturã cu specificitatea normelor, la care se referã ºi mai ales, a subiecþilor raporturilor juridice în cauzã.

Dar, pentru a înþelege mai bine demersul, pe care acest studiu îl va urma, este util sã începem prin a aminti de ce dreptul maritim bâjbâie sub o condiþia precarã, ºi nu poate sã ajungã la un statut ºtiinþific.

Aºadar, ne punem întrebarea, dacã dreptul maritim este o ºtiinþã de ramurã. O întrebare simplã ºi evidentã, întrucât pentru orice teoretician, ori practician este fundamental sã ºtie dacã, practicând dreptul maritim, el nu face decât sã aplice o metodã stabilitã de norme juridice, sau practicã o ºtiinþã de ramurã denumitã „dreptul maritim”. Deºi problema a preocupat mult doctrina, iar luãrile de poziþii sunt destul de numeroase, trebuie sã constatãm cã aceastã întrebare nu poate primi un rãspuns cuvenit.

Observãm în mai toate lucrãrile juridice ºi în cursurile universitare recente, aceastã omisiune. Astfel, în loc sã se facã efortul necesar pentru a o soluþiona - cea mai mare parte dintre autorii lucrãrilor cu caracter maritim, au preferat formula comodã potrivit cãreia, fie cã problema activitãþilor maritime este reglementatã suficient, în alte ramuri de drept, fie cã dreptul maritim nu este decât o metodã, care reglementeazã normele juridice cu caracter maritim, aplicabile uneori în mod distinct, în cadrul subramurilor sale, fie au subscris unor puncte de vedere propuse acum 120 de ani. Un alt motiv, dupã opinia noastrã, ar fi cã aceastã problemã este lãsatã în grija ºi la libera inspiraþie a fiecãrui cercetãtor, ºi din pãcate, numãrul acestora nu este suficient de mare, necesar unei examinãri în comun ºi în mod sistematic, pentru a o separa de banalitãþile repetate din generaþie în generaþie.

Autorii unor lucrãri consacrate, care au contribuit la expunerea sistemelor juridice, fac trimiteri superficiale ºi insuficiente în recunoaºterea ºi afirmarea dreptului maritim ca ºtiinþã de ramurã de sine stãtãtoare.

Condiþiile de existenþã ale unei ºtiinþe de ramurã autonomã consacratã, ar conduce la studierea disciplinei Drept Maritim atât la nivel universitar, cât ºi în cadrul masteratelor. Cele câteva universitãþi riverane la Dunãre sau la Marea Neagrã (în cadrul cãrora sunt organizate masterate denumite „Legislaþie maritimã” sau „Drept maritim ºi portuar”), deþin un corp profesoral cu pregãtire practicã ºi teoreticã adecvatã, însã insuficient de mobilizant, pentru a rãzbate pânã la a demonstra recunoaºterea oficialã a acestei discipline ca ºtiinþã de ramurã. Sunt puþine lucrãri în domeniu care, abordeazã cu diferiþi paºi, controversele privind teoria ºtiinþei, ºi discuþiile referitoare la originile, criteriile, importanþa ºi raporturile acestora cu teoria cunoaºterii, precum ºi criteriul care desparte ºtiinþa de nonºtiinþã.

Aceastã criticã o întemeiem în speranþa coalizãrii întregului corp profesoral, a specialiºtilor ºi practicienilor în domeniu, pentru a susþine cã dreptul maritim, este o ºtiinþã de ramurã, ca oricare ºtiinþã consacratã, numai prin faptul cã îndeplineºte douã funcþii importante ºi suficiente în acest sens. Amintim: funcþia informativã ºi cea normativã.

Aºadar, vorbind de ºtiinþa de ramurã „Dreptul Maritim”, putem afirma cã ea analizeazã ºi explicã legislaþia în vigoare ºi practica judiciarã, iar pe baza concluziilor desprinse, propune soluþii pentru activitãþile viitoare.

Remarcând faptul cã problematica privitoare la caracterul ºtiinþific al ªtiinþei Dreptului - la modul general, a fost pe larg dezbãtutã în doctrina juridicã, de numeroºi autori prestigioºi. Dintre aceºtia, profesorul Nicolae Popa concluzioneazã: „ªtiinþa dreptului (ºtiinþele juridice) studiazã legile existenþei ºi ale dezvoltãrii statului ºi dreptului, instituþiile politice ºi juridice, formele concret istorice, corelaþia lor cu celelalte componente ale sistemului social, modul în care instituþiile politico-juridice influenþeazã societatea ºi suportã la rândul lor, influenþa socialã”. Dupã cum se poate observa din cele de mai sus, ºtiinþa Dreptului se aflã în strânsã corelaþie cu statul ºi instituþiile politice ale acestuia, lucru care iese în evidenþã ºi în cazul particular al ºtiinþei de ramurã - Dreptul Maritim.

Nu vom intra în controverse teoretice, ºi nici nu vom lua o poziþie tranºantã în aceastã problemã, având în vedere cã „orice jurist este conservator”, aºa cum aprecia într-un studiu Ripert George. „Este necesar însã un simþ al ordinii, un simþ de concreteþe care ne pune la adãpost de ideologie, de un scrupul al dreptãþii, care ne îndepãrteazã de încrederea în utilitatea veºnicã a regulilor existente, un simþ al prevederii neajunsurilor” continua Ripert pe aceastã linie.

Ne simþim obligaþi sã analizãm din punct de vedere ºtiinþific, cu argumente temeinice, dacã ne aflãm, sau nu, în faþa unei veritabile ºtiinþe de ramurã, care subzistã numai cu sprijinul normelor juridice al celorlalte ramuri juridice.

De altminteri, este cu neputinþã sã zãvoreºti o disciplinã juridicã autonomã, negând cunoºtinþele din alte domenii de activitate. Unele discipline juridice pot sã-i aducã ajutoare foarte importante, tot astfel cum ºtiinþa de ramurã a dreptului maritim este indispensabilã pentru unele dintre ele.

De aici cooperarea lor este necesarã. Datã fiind legãtura strânsã, care uneºte diversele aspecte ale activitãþilor maritime, cu cele terestre, reflectate în norme juridice cu caracter general sau specifice, ºtiinþa de ramurã - Dreptul Maritim ar fi îndreptãþitã sã tragã învãþãminte practice ºi, în mod practic cunoºtinþe teoretice dobândite de anumite discipline juridice autonome.

Astfel, cunoºtinþele desprinse din disciplina „Istoria statului ºi dreptului românesc”, ne amintesc cã poporul român are o tradiþie în activitãþile de navigaþie fluviuo-maritime, iar uzurile porturilor de altã datã, sunt astãzi reglementate de cãtre Ordonanþa Guvernului nr. 22/1999 ºi aprobatã de Legea nr. 528/2002. Dar ºi cunoºtinþele desprinse din sociologia juridicã, oricare ar fi criticile, sunt adesea de mare utilitate pentru ºtiinþa Dreptului Maritim. Sociologia juridicã permite ºtiinþei dreptului maritim sã controleze consecinþele sociale concrete ale normelor juridice abstracte. Ele pot furniza un material îngãduind o mai bunã cunoaºtere a anumitor nevoi sociale a marinarilor, o mai bunã orientare a politicii legislative, examinarea mai bunã a mecanismului deciziei legislative ºi judiciare.

 

dr. Corina Andreea BACIU

„Rezerva proprietatii în dreptul international privat” Colectia Juridica, Editura Top Form, Bucuresti, 2003, 132 pagini, 94 surse bibliografice

 

Avem în fata o lucrare extrem de solida, care satisface în acelasi timp exigentele oamenilor de stiinta si ale oamenilor de afaceri, fie ei romani sau straini. Lucrarea raspunde problemelor oamenilor de afaceri, care exportand în tari straine, cateodata foarte îndepartate, doresc sa se asigure în cea mai mare masura ca marfa predata va fi platita. Pentru a se asigura împotriva cazului în care cumparatorul nu va plati, indiferent din ce cauza, dreptul roman,  ca si reglementarile din tarile cu un comert exterior dezvoltat, au pus la îndemana exportatorilor sau importatorilor diferite instrumente.In aceste pagini ne este prezentat unul din mijloacele cele mai folosite în scopul protejarii vanzatorului  care si-a rezervat proprietatea asupra marfii vandute pana în momentul platii si este creditor al pretului. Contractul între vanzator si cumparator poate fi supus legii resedintei vanzatorului sau, eventual, unei alte legi, dar marfa trece într-o alta tara si de acum înainte ea este supusa regimului juridic pe care legea tarii unde se afla îl recunoaste bunurilor mobile corporale. Autorul ne arata în ce masura si în ce mod poate exportatorul sa se asigure ca va fi platit, stiind ca bunurile parasesc tara si de acum înainte se vor gasi sub un regim juridic poate diferit. Într-adevar, constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui bun care si-a schimbat asezarea, sunt carmuite de legea locului unde acesta se afla în momentul cand s-a produs faptul juridic care a generat, modificat sau stins dreptul respectiv. Într-adevar cumparatorul poate vinde lucrul, îl poate greva cu un drept real, vanzatorul creditor poate intra în concurs cu alti creditori ai cumparatorului sau acesta poate intra în incapacitate de plata ori îl poate uni cu un alt lucru, creand un lucru nou ori alte împrejurari pot afecta dreptul vanzatorului asupra proprietatii pe care si-a rezervat-o. Numai legea tarii unde s-au produs asemenea acte juridice ne poate spune în ce mod vanzatorul îsi poate proteja efectiv dreptul sau împotriva unor asemenea eventualitati.

Dar reglementarile în aceasta privinta sunt diferite de la tara la tara. Vanzatorul care si-a rezervat proprietatea marfii si este creditor al pretului, întampina nenumarate dificultati. Cum însa vanzarea pe credit este uzuala în comertul exterior, ne închipuim interesul pe care îl prezinta lucrarea de fata. În lipsa unei reglementari uniforme pe cale de conventii internationale, toate statele dezvoltate încearca sa usureze legaturile comerciale raspunzand cerintei de a se asigura exportatorilor si importatorilor instrumentele necesare pentru protectia drepturilor lor.

Consideram ca operatia numita vanzare excede domeniului contractului si nu ia sfarsit o data cu predarea marfurilor catre cumparator, ci numai în momentul în care vanzatorul creditor al presului este satisfacut.  Tocmai aceasta latura a vanzarii internationale, mai putin explorata, este aprofundata în acest volum de autoare care confera totodata agentilor comertului international o serie de informatii utile si decisive pentru succesul operei lor.

Un interes deosebit îl reprezinta cartea de fata si pentru omul de stiinta. Folosind o bogata si excelenta literatura în limba engleza, romana, franceza, germana si nord americana, autoarea aprofundeaza probleme teoretice si practice si solutiile care se impun. Un loc mai larg este acordat problematicii în dreptul international privat roman si german, totul prezentat într-o tratare sistematica si de o claritate perfecta, ceea ce face lectura cartii, pe cat de utila, pe atat de practica.

Mihail JAKOTA