In ciuda negarii continue din partea ideologiilor liberale si a mass-media occidentale terorismul de sorginte fundamentalist islamica reprezinta o realitate contemporana. Dar, din punct de vedere social si antropologic, ce tip de civilizatie produce bombe umane, glorifica uciderile in masa  si sprijina razbunarea prin umilire? „Razboiul” dintre civilizatia occidentala si gruparile fundamentalist islamice, al caror stindard este Osama bin Laden, a scos la lumina o problema acuta, dar ignorata: de la inceputul anilor 1980 activitatea gruparilor teroriste fundamentalist islamice au viat contracararea influentei economice, politice si culturale a lumii occidentale, ilustrata mai ales de “imperialismul americano-sionist”.

Constructia ideologica a fundamentalismului islamic, ca “forma de rezistenta a civilizatiei islamice la occidentalizare” este bazata pe traditie, etnicitate si arhetipuri religioase precum: “infideli”, “adoratori de idoli”, “cruciati”, “martiri”, “razboaie sfinte”, “pamant sfant”, “inamici ai Islamului”, “partidul lui Dumnezeu” si “marele Satan”. Acest vocabular fanatico-religios denota natura violenta a fundamentalismului islamic, o provocare totalitara atat fata de Islamul traditional, cat si fata de democratia moderna. Obiectivul fundamentalismului islamic de fi perceput ca exponent al certitudinii si puritatii religioase, cu radacini intr-un “trecut imaginat” (umma sau imperiul mondial islamic) sau ca pe unul dintre mijloacele politice utilizate de civilizatia islamica in vederea restaurarii acelui trecut grandios, poate fi fundamentata sau invalidata prin studierea radacinilor istorice ale fenomenului.

11 septembrie 2001 a marcat aparitia, in prim-plan, a Islamului. Ce cred musulmanii? Cine este Osama bin Laden? Ce reprezinta „Jihad”-ul? Cand a devenit limpede ca atentatele teroriste din SUA au fost comise in numele Islamului, civilizatia occidentala a cautat explicatii privind rolul religiei islamice in legitimarea masacrarii unor oameni inocenti. Cine sunt acesti musulmani care comit astfel de actiuni? De ce ne urasc? Ce incearca sa obtina? Islamul ii invata pe acesti teroristi ca sunt martiri, a caror rasplata este nemurirea pentru actiunile sinucigase comise? Cum putem lupta impotriva terorismului de sorginte fundamentalist islamica fara a provoca o ciocnire globala a civilizatiilor? in ce masura atentatele de la 11 septembrie din Statele Unite ale Americii prezinta simptomele unor subcurente ideologice existente astazi in lumea musulmana?

Va invit sa cititi o carte care este in destule privinte informativa, dar care mai ales va indeamna sa reflectati asupra unui fenomen pe care mass-media ni-l aduc zilnic in fata ochilor. Este vorba de terorism, de ororile efectelor pe care acesta le produce in orase si in munti, in comunitati pasnice sau prinse in conflicte ce par ireconciliabile. Deocamdata este departe de noi. Totusi, nu este atat de indepartat incat sa ramanem indiferenti. A sosit timpul unei reflectii cat mai sistematice, iar cartea de fata tocmai asta ne propune.

Terorismul este in mare parte un “fapt social” relativ recent, chiar daca pot fi identificate in istorie manifestari relativ similare. Formele asa-zisului “terorism nou” au luat o asemenea amploare si au generat consecinte atat de profunde incat se afla in prim-planul agendei politice, economice, militare sau sociale a organizatiilor interguvernamentale si nationale. Noul terorism a inceput sa afecteze viata noastra de zi cu zi. Actorii guvernamentali au trebuit sa elaboreze strategii antiteroriste, agentiile interguvernamentale, cum ar fi ONU sau Comisia Europeana, au ajuns sa se implice in promovarea unei sustinute lupte contra fenomenului terorist fie prin mobilizari de forte, fie prin adoptarea unor documente cu valoare juridica internationala. Toate acestea au precedat analiza academica. Actiunea propriu-zisa a precedat reflectia sistematica, bazata pe cercetare. De aceea cred ca putem vorbi de un decalaj intre formele efective ale terorismului si antiterorismului, respectiv cadrul legal-institutional al raportarii la acestea si cunoasterea stiintifica a domeniului.

Intr-un astfel de context, cartea de fata este, prin tematica si abordare, una inedita. Daca mentionam si faptul ca, in literatura academica de la noi, referintele la terorism sunt inca departe de accederea la cerintele de baza ale unei stiintificitati acceptabile, avem o imagine si mai cuprinzatoare a demersului autorului.

Cristian Barna a elaborat cartea sa pe baza catorva premise esentiale, care, de altfel, ii asigura si originalitatea.Abordarea este una sociologica, adica in constructia teoretica, in ordonarea faptelor si in aparatul conceptual si metodologic se bazeaza pe principii specifice sociologiei, iar in cadrul acesteea pe analiza institutionala. Sigur ca nu a neglijat analiza istorica, iar o hermeneutica temeinic aplicata genereaza analize interpretative dintre cele mai interesante, fie ca se refera la documente oficiale care prezinta strategii antiteroriste sau abordari juridice nationale si multilaterale, fie ca analizeaza „povestiri” sau lucrari de specialitate. Mai mult, considerand ca multiplicarea fenomenelor teroriste afecteaza in mod profund negativ viata cotidiana a actorilor individuali, procedeaza la o testare interpretativa a optiunilor strategice de contracarare a manifestarilor teroriste prin invitarea oamenilor obisnuiti la chestionari, interpretari, abordari si optiuni de viata. Rezulta astfel o abordare sociologica interesanta, in care raportarea holista si cea individualista se completeaza reciproc.

Conceperea terorismului este departe de a fi inocenta ideologic. in definirea acestuia pentru ratiuni juridice sau politice, in constructia de strategii uni- sau multilaterale de abordare sau pur si simplu in circumscrierea unui act ca terorist si, deci, lipsit de legitimitate sau ca saturat de legitimitate politica si militara, criteriile de departajare sunt esentiale. Granitele terorismului se pot schimba in functie de criteriile de valoare cu care se opereaza si de ideologia luata ca referinta.

Chiar si atunci cand acestea devin clare si acceptate intr-un plan al abordarilor ce apar ca universaliste, se poate observa cum terorismul se disipeaza in mod extrem si actioneaza insidios in forme ce tin de cotidianul vietii. Cristian Barna ne spune ca „noul terorism” si-a devenit siesi scop, nu mai este reprezentat de „entitati organizationale bine definite”, ci de „organizatii amorfe” cu revendicari schimbatoare si parca fara sfarsit, cu motivatii confuze in care se asociaza elemente etnice, religioase sau ideologice mereu reconstruite. intr-o astfel de situatie, devine fundamentala operarea cu criterii clare si distincte pentru a defini terorismul, iar autorul propune intelesuri si delimitari bine fundamentate. in acest sens, consider ca „abordarea paradigmatica”, „definitia operationala a terorismului” si „tipologia fenomenului terorist” reprezinta contributii originale si deschizatoare de noi piste de analiza.

Analiza cadrului institutional international de combatere a terorismului este si ea pe cat de originala, pe atat de exhaustiva. Din aceasta analiza as selecta modurile in care autorul se refera la implicarea mass-media si la raportul dintre respectarea drepturilor omului si unele prevederi ale strategiilor antiteroriste. in privinta mass-media, se fac analize minutioase ale modului in care imagistica asociata cu actiunile si efectele terorismului potenteaza starile de frica, anxietate si amenintare in public, astfel ca „gestionarea riscurilor” devine o problema sociala si individuala cruciala. Referirile la dinamica raportului dintre necesitatea prezervarii drepturilor civice si cea a combaterii manifestarilor teroriste sunt intr-adevar subtile si trec dincolo de cadrul efectiv al unei simple lucrari de cercetare. Probabil ca acestea vor reveni de acum tot mai insistent in analize, Cristian Barna aflandu-se, cum se spune, pe „creasta valului”.

In sfarsit, de un deosebit interes mi se par aplicatiile empirice prin care persoane obisnuite sunt invitate sa reflecteze asupra propriilor semnificatii atasate unor institutii ale „strategiilor antiteroriste” cu scopul de a identifica intalniri si convergente sau despartiri si divergente. Aparatul investigarii sociologice se dovedeste aici interesant si elegant, iar concluzia aplicarii lui repetate pentru dezvoltarea sau corectarea cadrului institutional antiterorist mi se pare binevenita.

Terorismul sinucigas sau kamikaze reprezinta una dintre temele contemporane amplu dezbatute, dar despre care se vorbeste mult, spunand, de fapt, putin. Desi s-a impus ca “bomba inteligenta” doar de cativa ani, atentatul-suicid a devenit una dintre temerile mondiale pentru populatia civila si, totodata, resortul schimbarilor de strategie de securitate pentru serviciile de informatii.

Pentru Romania, aceasta problema este una “indepartata”, in sensul in care, pana in prezent, tara noastra nu s-a confruntat cu un fenomen, atat de putin previzibil si atat de putin controlabil. insa, exemplul, ramas drept referinta istorica, dat de atacul din 11 septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii, demonstreaza ca, in materie de terorism, masurile de securitate de prevenire pot fi “cu un pas in urma”. Din acest considerent, devin esentiale cunoasterea si intelegerea terorismului sinucigas, ca act operational violent si nediscriminatoriu prin raport cu victimele civile.

Optiunea pentru studiul consacrat femeilor implicate in misiuni sinucigase se justifica avand in vedere ca din ce in ce mai multe femei se implica / sunt implicate in atacurile teroriste globale. Participarea lor ridica probleme atat pentru fortele contrateroriste, pentru care detectarea si prevenirea atacurilor este evident ingreunata, dar si pentru analisti, pentru cei care isi propun sa inteleaga resorturile unui asemenea act. in aceasta ultima categorie, se situeaza lucrarea de fata care incearca sa stabileasca coordonatele terorismului sinucigas (cu definitii, delimitari conceptuale si istoric) si sa identifice, pe baza unor studii de caz, motivele pentru care femeile pot initia si derula asemenea acte.

Prezenta lucrare s-a născut dintr-o absenţă. În ultimii ani, şi cu precădere după mult invocatul eveniment tragic de la 11 septembrie 2001, piaţa de carte din România a fost cucerită de lucrări consacrate, direct sau indirect, „problemei globale a terorismului”. Mai mult, presa a contribuit la rându-i, alimentând stereotipuri (spre exemplu „teroristul musulman”) şi reducând ameninţarea teroristă mondială la acţiunea Al Qaeda.

Aşadar, s-a scris mult despre terorism, însă prea puţin despre „faţa opusă răului” şi anume despre contraterorism. Plecând de la această absenţă, am încercat să aducem împreună, între coperţile acestei lucrări, articole şi studii semnate de nume care se recomandă prin experienţa şi profesionalismul de care au dat dovadă în domeniul abordării terorismului şi contraterorismului. Ceea ce ne-a ghidat în selectarea şi reunirea studiilor a fost trimiterea permanentă la securitatea internaţională şi la aportul strategiilor şi al iniţiativelor contrateroriste pe paliere multiple (juridic, economic, social etc.). Dincolo de criteriul „expertiză”, am încercat să conjugăm puncte de vedere care reflectă perspectivele unor spaţii culturale şi de securitate din toate colţurile lumii şi, desigur, din România.

Coordonatorii

Pornind de la premisa că înţelegerea fenomenului terorist şi a implicaţiilor generate nu se poate realiza decât odată cu descifrarea caracteristicilor de securitate ale lumii în care trăim, o parte a studiilor publicate în acest volum au avut în vedere descrierea sistemului politic internaţional, cu precădere trăsăturile sale specifice, mutaţiile survenite şi consecinţele asupra securităţii internaţionale. De menţionat că circumscrierea principalelor repere ale culturii de securitate este operaţionalizată prin studii referitoare la situaţia României în noua configuraţie de securitate internaţională.

… apropierea teoretică de domeniul securităţii internaţionale este extrem de fecundă din punctul de vedere al înţelegerii fenomenului terorist. Din această perspectivă studiile cuprinse în acest volum sunt structurate pe mai multe paliere, pornindu-se de la premisa că implicaţiile acestui fenomen se regăsesc în sectoare ale sferei sociale sau al relaţiilor internaţionale. Amplificarea excesivă a terorismului în ultima perioadă de timp se reflectă în modul în care acesta este perceput de către opinia publică: o ameninţare globală care îi pune în pericol pe înşişi oamenii care se auto-percep, în cea mai mică măsură, ca şi potenţiale victime ale acesteia. Iată poate cel mai important motiv pentru care este necesară popularizarea noţiunilor despre terorism în rândul maselor largi, cu precădere în rândul tinerilor.

prof. univ. dr. Cristian Troncotă

Volumul Geopolitica spaţiilor maritime - structurat pe trei capitole fundamentale: "Introducere în geopolitică", "Geopolitica activităţilor maritime" şi "Căile maritime" - ne oferă o abordare interdisciplinară, la confluenţa dintre ştiinţa politică, juridică şi teoria geopolitică, a relaţiilor şi jocurilor de putere la început de mileniu, în contextul unui mediu de securitate internaţională (regională şi globală) tot mai fragil, expus unor noi tipuri de ameninţări şi riscuri.

Valenţele geopolitice ale spaţiul marin (oceanului planetar) au fost remarcate încă din antichitate, prin formulări mai mult sau mai puţin izbutite, dar totdeauna pe măsura rolului său important jucat în istoria umanităţii.

Spaţiul marin şi-a afirmat substanţial predominanţa şi forţa arhetipală în cristalizarea şi evoluţia puterii statelor, în configuraţia politică europeană şi mondială, la construcţia lumii moderne. Marile imperii (Imperiul Roman, Imperiul Britanic etc.) şi marile puteri moderne (Turcia, Franţa, Anglia, Rusia, Spania, Germania, SUA), cunoscute de-a lungul timpului, au acces la această poziţie privilegiată afirmându-şi şi valorificându-şi statutul de putere maritimă a vremii.

Dezvoltarea mijloacelor de comunicaţie şi transport, exploatarea resurselor energetice caspice şi securizarea conductelor de transport spre porturile asiatice şi europene, prevenirea ameninţărilor (terorismul, contrabanda, traficul de droguri, persoane şi armament etc.) favorizate de spaţiul marin, i-au amplificat rolul geopolitic şi geostrategic.

Demersul autorului valorifică direcţiile, tendinţele şi principiile prefigurate de geopolitica clasică: dualitatea apă-uscat, disputa privind supremaţia dintre "heartland" şi "rimland", dintre puterile continentale şi puterile maritime, teoria cercurilor geopolitice, rolul puterii maritime în ecuaţia de putere la nivel global.

După reiterarea şi clarificarea premiselor, autorul pune în evidenţă importanţa activităţilor specifice şi a spaţiilor maritime complementare: traseele maritime, căile navigabile interioare, ţărmurile maritime, insularitatea, frontiera maritimă, relieful antropic etc. Nu din simplă pedanterie, ci din dorinţa de a ne conexa la necesitatea introducerii şi înţelegerii unor teorii, mai vechi sau mai noi, vehiculate în geopolitica şi geostrategia contemporană.

profesor universitar dr. Vasile NAZARE

Doamna dr. Anna Eva Budura este un reputat sinolog şi istoric român, care a lucrat şi trăit în China mulţi ani şi este un vechi prieten cunoscut al poporului chinez. Domnia sa a întreprins studii aprofundate în istoria Chinei, cu deosebire în istoria modernă a Chinei, şi de-a lungul multor ani a publicat un mare număr de studii şi articole ştiinţifice despre istoria Chinei.

Îmbrăţişând o atitudine ştiinţifică riguroasă, doamna dr. Budura a explorat, bizuindu-se pe o solidă instrucţie culturală şi temeinice cunoştinţe de specialitate, curgerea pe durata câtorva milenii a lungului fluviu istoric al civilizaţiei zhonghua. Făcând uz de bogate materiale istorice, noua lucrare „Diplomaţia chineză - premize istorice şi spirituale” prezintă condiţiile formării epocilor reprezentative ale naţiunii zhonghua, caracteristicile situaţiei politice interne şi ale relaţiilor cu lumea exterioară, ca şi starea dezvoltării civilizaţiei, a ştiinţei şi tehnicii proprii acestora, după care, făcând un pas înainte, dezvăluie premizele istorice şi spirituale ale contactelor şi schimburilor naţiunii zhonghua cu lumea exterioară, precum şi influenţa exercitată de acestea asupra situaţiei interne şi a celei externe. Conceptele ştiinţifice şi unghiul de abordare a studierii problemelor de istorie învederate de autor se constituie în valoroase elemente de referinţă, iar prezentarea culturii tradiţionale chineze, a personalităţilor istorice şi ale faimoaselor vestigii şi relicve ale trecutului nu a îmbogăţit doar conţinutul cărţii, ci, în plus, i-a sporit caracterul informativ şi a făcut-o şi mai interesantă.

Popoarele chinez şi român întreţin, cu deosebire de-a lungul a aproape 60 de ani, din 1949 când au fost stabilite relaţiile diplomatice, relaţii de prietenie tradiţională ce au o îndelungată vechime. În pofida intemperiilor ce s-au succedat în lume, cele două ţări au trecut cu bine prin diferitele încercări şi au rămas prietene dintru început până astăzi; aceste relaţii tradiţionale de prietenie vor înregistra o ascensiune continuă spre noi culmi, ca urmare a eforturilor comune ale conducătorilor celor două ţări şi ale celor două popoare. Editarea lucrării „Diplomaţia chineză - premise istorice şi spirituale” oferă cercetătorilor din România un foarte bun material pentru studierea istoriei naţiunii zhonghua şi, în acelaşi timp, a deschis o fereastră publicului din România care doreşte să cunoască cultura tradiţională a Chinei; cu atât mai mult, ea va ajuta la progresele în cunoaşterea reciprocă dintre cele două popoare, la promovarea dezvoltării pe mai departe a relaţiilor tradiţionale de prietenie dintre cele două ţări.

Mă folosesc cu plăcere de prilejul oferit de editarea lucrării „Diplomaţia chineză - premize istorice şi spirituale” spre a ura în mod sincer doamnei dr. Anna Eva Budura sănătate, să continue să creeze şi mai multe lucrări de valoare, să îmbogăţească substanţa prieteniei dintre cele două ţări.

Liu Zengwen

Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Republicii Populare Chineze în România

Secolul XX, ce ar trebui numit secolul catastrofelor umanitare, s-a sfarsit. Motivele pentru care poate fi denumit astfel constau în numarul imens al pierderilor de vieti omenesti pricinuite de razboaiele si conflictele care au survenit în aceasta perioada, comparativ cu cele nouasprezece secole anterioare. Înca de la aparitia sa la începutul secolului XX, scopul final al geopoliticii, pe care ar trebui sa o consideram un punct de sprijin pentru realitatile existente, a fost obtinerea puterii. În acest sens, este deosebit de important sa identificam factorul care a determinat stabilirea unui asemenea obiectiv. Exista numerosi factori care au influentat aparitia unui astfel de obiectiv, acesta fiind de altfel motivul pentru care au fost formulate conceptii si teorii geopolitice. Atentia acordata proceselor de transformare la nivel mondial, sau ignorarea acestora, evidentiaza daca cei responsabili de stabilirea relatiilor internationale, în speta politicienii si cei care guverneaza statul, au luat în considerare sau nu aceste procese si evolutii geopolitice. Daca privim modul în care sunt gestionate afacerile globale, observam ca acele state dezvoltate, care privesc în perspectiva si care au integrat toate conceptele geopolitice în stabilirea obiectivelor si intereselor nationale proprii în viitor, au devenit astfel actorii principali pe scena politica a relatiilor internationale.  Alte state dimpotriva, considera ca abia dupa ce se confrunta cu anumite probleme trebuie sa ia în considerare metodele de abordare a acestora; astfel de politicieni cred ca toate aceste chestiuni decurg din propria lor gandire si doresc sa rezolve situatiile de criza apeland tot la propria lor gandire subiectiva.

Ei ajung astfel sa creada ca se bucura de libertate totala de actiune pe scena politicii mondiale; aceasta situatie devine mult mai complicata si neclara atunci cand tarile în cauza au acces la resurse minerale, în special energetice. În aceste conditii, se ajunge uneori ca strategiile geopolitice ale factorilor de decizie din tarile respective sa capete un caracter fictiv si atunci trebuie simtit pericolul. În secolul XX, conceptele, teoriile, premisele geopolitice au fost influentate mai mult de strategiile militare, ajungandu-se astfel la o polaritate a lumii. Însa din motive obiective, nu a fost posibil ca aceste conceptii sa depaseasca stadiul de ipoteza si sa fie aplicate în practica, acesta fiind tocmai factorul care a determinat transformarea conceptelor si teoriilor geopolitice în secolul XXI. În acest context, exista doua aspecte care au atras atentia tuturor, si în special a celor implicati în structura militara geopolitica a lumii: primul este reprezentat de factorul uman si de convingerile sale, iar al doilea priveste economia, cu toate aspectele sale complexe. În consecinta, aceste transformari au influentat si alti factori, cum ar fi cel social, cultural, militar si de securitate. Premisa esentiala a unei asemenea conceptii este ca lumea secolului XXI s-a structurat într-un sistem în care tarile îsi determina pozitia în cadrul acestei noi ordini mondiale pe baza actiunilor corecte sau eronate pe care le întreprind. Situatia poate fi comparata cu acest exemplu comun: sa ne imaginam ca cineva doreste sa porneasca într-o calatorie si are bani suficienti pentru aceasta, avand posibilitatea sa îsi aleaga modul de calatorie si nivelul mijloacelor de transport pe care le va folosi. Daca cel în cauza este bogat si îsi permite sa ajunga la destinatie cumparand un bilet de avion la clasa business, dar totusi nu face acest lucru si alege sa calatoreasca cu autobuzul, atunci doar el însusi, si nimeni altcineva, este responsabil pentru alegerea facuta. Situatia tarilor lumii este similara. Întelegerea realitatilor geografice si, în fruntea acestora, a fenomenelor umane, i-ar putea ajuta pe conducatorii statelor, oferindu-le posibilitatea de a intra ca actori principali pe scena mondiala.

Ucraina ocupa o pozitie strategica in Zona Largita a Marii Negre si in raport cu Europa Centrala. Valoarea strategica a acestei pozitionari este determinata de repere politice, militare, economice etc. O relatie speciala se poate stabili intre valoarea strategica a Ucrainei in context est si central european si securitatea economico-energetica a continentului. Valoarea economica si politica a traseelor energetice, „clasice” si „alternative” spre Uniunea Europeana evidentiaza o data in plus importanta statului independent Ucraina pe arena internationala.

Raportarea evolutiilor din Ucraina la problematica traseelor energetice poate fi abordata pe multiple planuri. Exista o dimensiune economica a acestor relatii si - la fel de clare - dimensiuni politico-strategice. Relatiile respective implica atat politici de companii nationale si multinationale, cat si guverne suverane, parlamente, organizatii internationale de felul ONU, FMI, UE, NATO, CSI, GUAM etc.

a) Din punct de vedere economic, Ucraina are un mare potential in dezvoltare, inclusiv o piata cu posibilitati de crestere peste media Zonei Largite a Marii Negre. Ucraina se comporta, in egala masura, ca un mare consumator de energie (de hidrocarburi) si principala tara de tranzit a conductelor de gaze naturale din F. Rusa spre Europa Centrala (UE).

Profesorul A. Goncearenko sustine ca 80% din cantitatea de 150 miliarde m³ gaze naturale importate din CSI de statele UE tranziteaza Ucraina. in opinia sa, Ucraina va ramane in pozitia de a „filtra” exporturile terestre de gaze naturale din F. Rusa inca mult timp.

Traseul „clasic” de hidrocarburi („Drujba”, „Brotherhood”, „Soiuz”) ce tranziteaza aceasta tara aduce venituri substantiale statului. in acelasi timp, parte din incasarile de export in UE ale F. Ruse depind de buna functionare a conductelor ucrainene. Pe de alta parte, importurile Kievului de hidrocarburi din Asia Centrala - tranzitate prin conducte ruse - se afla sub „supravegherea si presiunea” guvernantilor de la Moscova.

Functionarea normala a economiei Ucrainei este strans asociata, deci, cu traseele energetice „clasice”. Siderurgia, constructiile de masini, rafinariile, investitiile din marile combinate metalurgice si petrochimice, distributia produselor petroliere si consumul industrial si individual de gaze naturale sunt in relatie directa cu importurile de hidrocarburi din Est. Mase importante de salariati (milioane de oameni) si cercuri de afaceri influente activeaza in sectoare economice care coopereaza strans cu exportatorii rusi de hidrocarburi. Dependenta (mai exact interdependenta) economica ucraineano-rusa se traduce adeseori in plan politic prin exercitarea de presiuni si adoptarea de masuri intr-o directie ce avantajeaza Moscova.

Cu toate acestea, numerosi oameni de afaceri din Ucraina si influente grupuri de interese actioneaza pentru mentinerea unei distante apreciabile in raport cu proiectele ruse de integrare intr-un „spatiu economic unic” si pentru strangerea relatiilor cu UE si, de la caz la caz, cu SUA.

Cercurile de afaceri din Ucraina - chiar si cele etnic rusesti - inteleg sa valorifice atat avantajele oferite de Moscova (reduceri de taxe la importul de energie, preturi micsorate pentru hidrocarburi, facilitati la exportul de produse industriale), cat si de Occident (acces pe piata UE, aflux de tehnologie si de investitii straine); in schimb, politicile juridico-economice specifice „capitalismului de stat” din F. Rusa si atotputernicia conducerii de la Kremlin nu provoaca entuziasm la Kiev.

De aceea, principalele grupari economico-politice (factorul economic intern) din Ucraina sunt de acord sa dezvolte traseul „clasic” de hidrocarburi si sa mentina sub autoritate nationala conductele de petrol si gaze. Cercurile de afaceri din Ucraina nu resping, totusi, cooperarea internationala si administrarea tranzitului pe „traseul clasic”, daca se bazeaza pe egalitate si pe o larga participare (a unor state europene si a furnizorilor din Asia Centrala). De asemenea, sectorul energetic si sectoarele industriale ar beneficia si de deschiderea unor „rute alternative” din Caucazul de Sud si Asia Centrala, pe axa Brodi - Odessa. Ca si in cazul Germaniei, grupurile de afaceri din Ucraina sunt, in primul rand, insa, preocupate de consolidarea pozitiilor proprii pe principalul traseu „clasic” dintre F. Rusa si UE.

Factorul economic central-european sustine, in general, functionarea si imbunatatirea traseului energetic „clasic” („Drujba”, „Brotherhood”, „Soiuz”). Ungaria, Slovacia, Cehia, Austria importa mari cantitati de gaze naturale si petrol si coopereaza indeaproape cu firme ruse de profil. in paralel cu aceasta, statele mentionate isi diversifica - pe cat posibil - sursele de aprovizionare si ofera sprijin eforturilor UE de incheiere a unor acorduri energetice clare si stabile cu F. Rusa.

In toamna 2008, statele din Europa Centrala (inclusiv Romania) au atras, insa, atentia ca anumite proiecte de mediu ale Comisiei Europene ameninta economiile din regiune si autonomia lor energetica, si asa redusa (bazata pe utilizarea carbunelui). Aplicand nediscriminatoriu anumite decizii de mediu, s-ar ajunge in situatia paradoxala in care executivul european sa se transforme in principalul instrument al unei „dependente energetice stricte” de importurile rusesti de gaze naturale*.

b) Din punct de vedere politico-strategic, Ucraina are o valoare de prima marime in Zona Largita a Marii Negre si in Europa de Est. in acelasi timp, Ucraina joaca un rol foarte important in asigurarea stabilitatii in regiunile mentionate si in asigurarea securitatii economice si energetice a UE si chiar si a F. Ruse.

In principiu, Kievul se straduieste sa compatibilizeze orientarea sa actuala de integrare in NATO si UE cu dezvoltarea unei cooperari avantajoase cu F. Rusa si statele din CSI. in acest sens, Kievul a subliniat ca asigurarea securitatii sale energetice reprezinta un interes vest-european major**; mesajul sau a fost corect tradus de Occident in anii 2006-2008. in consecinta, UE si SUA si-au extins relatiile cu Ucraina si au intervenit ferm pe langa conducerea de la Kremlin in timpul disputelor energetice din anii respective. UE si SUA au evidentiat necesitatea ca F. Rusa sa trateze Ucraina ca pe un partener egal, sa renunte la „santajul energetic” si la amenintari cu secesiunea unor regiuni (Crimeea). in privinta aderarii Ucrainei la NATO si UE, instantele euro-atlantice au afirmat ca portile celor doua organizatii raman deschise si ca F. Rusa nu poate avea nici un drept de veto. Esential este, considera S. Pifer, fost ambasador american la Kiev, ca Ucraina sa construiasca „o pozitie guvernamentala unitara si coerenta”.

Dupa cum s-a aratat mai sus, principalele forte politice din Ucraina se declara in favoarea integrarii in UE, ramanand ca aderarea la NATO sa fie supusa unui referendum national.

In pregatirea integrarii in UE - la o data inca neprecizata de Bruxelles - guvernantii de la Kiev au lansat reforme economice, legislative, fiscale, au imbunatatit constant mediul de afaceri, au acceptat libera circulatie a capitalului, au garantat investitiile straine, coopereaza indeaproape cu FMI si BM si au obtinut admiterea tarii in OMC (inaintea F. Ruse), in mai 2008.

in ciuda disensiunilor interne, mediul politic a evoluat in directia unui regim democratic, recunoscandu-se drepturile civile si cetatenesti si libera functionare a partidelor, sindicatelor, organizatiilor societatii civile etc.

Factorii politici de la Kiev apreciaza ca problemele traseelor energetice se coreleaza explicit cu cele ale independentei si integritatii teritoriale. Traseul „clasic” asigura securitatea economico-sociala a Ucrainei si controlul asupra acestuia nu poate fi instrainat; traseele „alternative” pot contribui la intarirea securitatii economico-sociale si la amplificarea cooperarii internationale politice si economice. Kievul nu are, totusi, interesul sa adere la orice proiect de trasee „alternative”. De pilda, conductele „North Stream” si „South Stream” ar reduce - in optica politicienilor de la Kiev - valoarea politico-strategica a Ucrainei in plan european si implicit interesul Occidentului pentru intarirea independentei sale.

In aceeasi ordine de idei, Kievul „concureaza” intr-un fel Bucurestiul si Ankara in domeniul traseelor energetice „alternative”; conductele construite sau in constructie in Caucazul de Sud si Turcia si proiectul traseului Caucazul de Sud - Romania - Balcanii de Vest - Adriatica ar pune sub semnul intrebarii viitorul traseului Caucazul de Sud - Ucraina - Polonia - Baltica. in lipsa unei politici energetice cu adevarat coerente a UE, persista astfel de rivalitati intre statele de la Marea Neagra, abil exploatate de companiile ruse si de autoritatile de la Moscova.

F. Rusa duce o politica complexa in relatia cu Ucraina si in raporturile energetice bilaterale. Pentru Moscova, aderarea Ucrainei la structurile euro-atlantice ar echivala, intre altele, cu pierderea oricarei posibilitati de a prelua controlul integral asupra traseului energetic strategic Europa de Est - UE.

In scopul contracararii acestui „scenariu de cosmar”, factorii politici din F. Rusa intrebuinteaza cele mai variate metode de actiune: „santaj energetic”, combinat cu avantaje economice; amestec politic direct si indirect in treburile interne; descurajarea partenerilor Ucrainei, de la state precum Georgia, Azerbaidjanul, Turkmenistanul si Kazahstanul pana la marile puteri europene; incurajarea cooperarii energetice dintre F. Rusa, Turcia, Bulgaria, Romania, Serbia, Ungaria, Austria; cultivarea de relatii energetice speciale cu Germania, Franta si Italia, state cu rol decisiv in abordarea problemelor estului european etc.

Astfel, in august 2008, ca efect al actiunii militare ruse in Georgia, Azerbaidjanul, Turkmenistanul si Kazahstanul au „amanat” pentru o perioada nedefinita proiectul rutei „alternative” dintre Caucazul de Sud si Baltica. Imediat, in septembrie-octombrie, Moscova a „plusat”: s-au intarit relatiile de cooperare politico-energetice cu principalii furnizori de hidrocarburi din Asia Centrala; s-a ajuns la o noua intelegere energetica cu premierul I. Timosenko, amanandu-se termenul cresterii preturilor la importurile ruse de gaze naturale; s-a perfectat un nou „parteneriat energetic” cu Germania; s-au amplificat pregatirile pentru conducta „South Stream”; s-a operat o vizibila schimbare de atitudine in favoarea cooperarii energetice cu Romania etc.

Atat timp cat liderii de la Kremlin nu vor renunta la conceptiile si practicile imperiale in tratarea problemelor relatiilor economice si politice cu exteriorul, raporturile energetice din Zona Largita a Marii Negre si din Europa Centrala vor ramane marcate de competitiile de putere ce amintesc de anii „Razboiului Rece”.

Securitatea energetica ii preocupa pe toti actorii internationali din Zona largita a Marii Negre, Asia Centrala si UE. in optica F. Ruse, securitatea energetica inseamna, in principal, controlul asupra resurselor interne, pietelor din Asia Centrala si traseelor energetice spre Europa si Asia. Acestor obiective li se adauga cele de contracarare a amenintarilor teroriste si secesioniste.

Pentru Ucraina si alte state din Zona Largita a Marii Negre si din bazinul Caspicii, securitatea energetica echivaleaza inclusiv cu obtinerea de garantii internationale de protejare impotriva exceselor economico-politice ale F. Ruse.

In acceptiunea UE si SUA, securitatea energetica include liberul acces la resurse si capacitati, respectarea proprietatii, onorarea acordurilor comerciale si de cooperare, intarirea pacii si stabilitatii in Zona largita a Marii Negre si in spatiul Asiei Centrale. O vie ingrijorare a provocat in lunile din urma faptul ca F. Rusa a intervenit militar in Georgia, a amenintat traseul „alternativ” Baku - Tbilisi - Ceyhan, a presat Azerbaidjanul sa-i livreze cantitati suplimentare de hidrocarburi etc.

Un anume grad de nesiguranta au creat actiunile de tip terorist, multiplicate in Turcia, Caucazul de Sud si pe teritoriile caucaziene ale F. Ruse. Asemenea violente au alimentat ”teoriile conspirationiste” cu privire la „un razboi murdar” care s-ar purta in tacere in zonele traseelor energetice „alternative”; un scenariu de acest gen ar putea include si sprijinirea unor partide sau grupari politice obediente si a unor miscari centrifuge in statele aflate de-a lungul unor trasee energetice „alternative”. De altfel, guvernantii din Moscova au acuzat in repetate randuri Occidentul ca incearca sa conteste „interesele speciale” ale F. Ruse in „vecinatatea sa apropiata” prin intermediul „revolutiilor colorate”, organizatiilor umanitare si democratice, preluarii de active in sectoare energetice si economice vitale.

S. Nies, din cadrul IFRI Bruxelles observa ca tocmai F. Rusa depune eforturi cu scopul de a „fragiliza” si „descuraja” rutele „alternative” din Caucazul de Sud si Turcia, incepand cu interventia militara in Georgia si cu avantajele economice exceptionale oferite Turkmenistanului (achizitii la pretul pietei internationale de gaze naturale si scutiri de taxe). Diplomatia rusa ar fi in stare - sugereaza S. Nies - sa atraga Ucraina si statele din Caucazul de Sud prin „concesii surprinzatoare”, cum ar fi: acceptarea proiectului Caucaz - Odessa - Brodi - Baltica, dorit de Ucraina; castigarea Azerbaidjanului prin solutionarea, fie si partiala, a conflictului din Nagorno-Karabah; adoptarea unei atitudini amicale fata de Georgia, in eventualitatea unei schimbari de regim. La nivel global, F. Rusa pledeaza - alaturi de Iran - pentru organizarea unui „cartel al gazelor”.

In acest cadru, viitorul politic si economic al Ucrainei si al tarilor mici si mijlocii din bazinul Marii Baltice si din bazinul Caspicii va depinde de capacitatea lor de a se moderniza si democratiza si, in mare masura, de implicarea mai serioasa a UE, a Occidentului in ansamblul sau in solutionarea diverselor probleme din Est.

Asadar, pe termen scurt si mediu, trebuie sa speram intr-un demers si mai hotarat al UE si SUA in sensul negocierii unui parteneriat imbunatatit cu F. Rusa si al diversificarii surselor de aprovizionare cu energie.

Cu ocazia negocierilor UE-F. Rusa din octombrie 2008, reprezentantii de la Bruxelles si-au manifestat nemultumirile in legatura cu: inexistenta unor garantii cu privire la securitatea livrarilor de gaze rusesti; refuzul Moscovei de a admite liberul acces la retelele de hidrocarburi Gazprom si Transneft si de semna Carta Energetica Europeana; arbitrariu si lipsa de transparenta a guvernantilor si monopolurilor energetice din F. Rusa; obstructionarea unor operatii comerciale; ingrijorarea in privinta exploatarii nerationale a zacamintelor de gaze din F. Rusa. Bruxelles-ul solicita abandonarea tentativelor de a folosi energia ca pe un „vehicul de proiectare” a puterii F. Ruse in exterior si asezarea noului parteneriat pe bazele economiei de piata etc.

E. Landaburu, director general al Relatiilor Exterioare al Comisiei Europene, declara, la 30 septembrie 2008: contradictiile UE - F. Rusa nu sunt de natura ideologica, ci de natura geopolitica; se pune in discutie felul in care se va redefini spatiul dintre UE si F. Rusa; UE a condamnat interventia militara in Georgia din august 2008 si recunoasterea de catre F. Rusa a independentei Abhaziei si Osetiei de Sud; relatiile cu F. Rusa vor fi reexaminate; relatiile dintre UE si F. Rusa se caracterizeaza, totusi, printr-o autentica interdependenta (F. Rusa ocupa locul trei intre partenerii comerciali ai UE, dupa SUA si China, in timp ce UE ramane primul partener comercial al F. Ruse, cu 56,5% din comertul sau de bunuri si servicii; 80% din investitiile straine din F. Rusa provin din UE, iar F. Rusa detine cel mai important stoc de moneda euro din lume); totusi, investitiile europene in F. Rusa reprezinta 15% din totalul investitiilor europene in SUA.

Bruxelles-ul este ingrijorat de interdictiile ruse de acces in sectoarele energetice strategice. UE a resimtit negativ actiunile de forta ale F. Ruse in relatiile cu Georgia, R. Moldova, Belarus etc. UE va continua negocierile de parteneriat cu Moscova, dar isi va diversifica si securiza sursele si traseele de aprovizionare cu energie.

In concluzie, pe termen scurt se contureaza crearea unui fel de „spatiu tampon” intre UE si F. Rusa, in Zona Largita a Marii Negre si pe litoralul de Vest al Caspicii. Acest spatiu va fi „administrat” in conformitate cu strategia europeana de Vecinatate si cu strategia rusa a Vecinatatii Apropiate.

Se pare ca F. Rusa s-a angajat sa nu mai foloseasca mijloacele militare de actiune impotriva „partenerilor europeni” Ucraina, R. Moldova, Georgia si Azerbaidjan.

F. Rusa va oferi garantii suplimentare pentru securitatea energetica a UE si nu se va opune cooperarii economice UE - Asia Centrala. Nu este insa clara reactia Moscovei la o viitoare aderare a Ucrainei si Georgiei la NATO. in acelasi timp, posibilul compromis strategic ruso-european nu exclude competitia si cooperarea economico-politica dintre cele doua parti.

Nu credem ca pe termen mediu respectiva intelegere - inca neoficializata - va insemna altceva decat renuntarea implicita a Moscovei la controlul exclusiv al Vecinatatii sale Apropiate de la Marea Neagra si din Caucaz. Deja din 2004 - 2006, Moscova a acceptat R. P. Chineza ca partener strategic in Vecinatatea sa Apropiata din Asia Centrala.

De asemenea, ne exprimam indoiala ca un parteneriat extins UE - F. Rusa ar putea submina decisiv alianta si parteneriatul euro-atlantic. Reamintim ca Moscova a mai incercat astfel de „manevre” in trecutul apropiat, toate finalizate cu esecuri drastice.

Prin urmare, viitorul politic, economic si energetic al Ucrainei, in spatiul analizat, va depinde in principal de capacitatea sa de a-si defini si afirma identitatea si de a se dezvolta pe o traiectorie democratica.

Configuratia actuala a lumii, functionalitatea si stabilitatea acesteia sunt rezultatul a doua categorii de procese, aparent contradictorii: integrarea si fragmentarea. Tendintelor de integrare prin coeziunea in jurul unor obiective economice si-sau politice comune, in urma carora iau nastere organizatiile de cooperare internationala sau regionala li se opun tensiunile etnice si identitare ce conduc la fragmentare, prin crearea de state nationale si destramarea celor multinationale. Spatiul ex-sovietic sau fosta Iugoslavie constituie astfel de exemple. La acestea se adauga fragmentarea indusa de diferentierile etnico-religioase. Contradictiile dintre aspiratiile europene ale Turciei si opozitia islamista, dintre wahhabismul saudit favorabil reintoarcerii la Islamul riguros si pur si modernismul indus de patrunderea tehnologiilor occidentale in industria petroliera, garantie a progresului economic, sau dintre Ucraina de vest, catolica si pan-europeana si cea de est, ortodoxa, nationalista si favorabila unei apropieri de Moscova sunt tot atatea surse de tensiuni si potentiale conflicte generatoare de forte centrifugale.

Configurata dupa modelul spatial sovietic, dar dorindu-se un nucleu regional de putere in Balcani, fosta Iugoslavie a impartasit, odata cu prabusirea comunismului, soarta U.R.S.S., fragmentarea etnica si granitele trasate arbitrar, fara a se tine cont de realitatile etnice, generand rand pe rand conflicte ce au afectat toate fostele republici iugoslave, dar mai ales cele eterogene etnic (Bosnia si Hertegovina) sau ci puternice minoritati (Croatia, Macedonia si Serbia).

In acest context, Serbia, care s-a dorit inca de la moartea lui Tito (1981) nu numai un hegemon al Balcanilor de vest, dar si un lider al pan-ortodoxismului in Balcani, gratie relatiilor privilegiate cu Moscova, a fost pusa in fata unei provocari menita sa-i afecteze insasi integritatea statala: provocarea Kosovo.

Perceput de sarbi ca un mit, ca leaganul spiritualitatii si identitatii poporului sarb, gratie vechimii prezentei sarbilor in Kosovo si Metohia (sec. XII), dar si ca o importanta regiune economica si geostrategica (importante resurse de plumb, zinc, carbune energetic, capacitati electro-energetice ce depasesc cu mult necesarul regiunii alimentand mari unitati industriale din Serbia), Kosovo reprezinta o regiune identitara din punct de vedere etnic, identitate data de populatia majoritar albaneza. Interventiile armatei sarbe in regiune n-au facut decat sa adanceasca contradictiile, grabind procesele de fragmentare si inducand o stare de haos, fapt ce a antrenat interventia N.A.T.O., situatie profund dezaprobata de Rusia.

In acest context geopolitic, Kosovo, singurul teritoriu european cu statut incert al inceputului de mileniu III, tinde sa se indrepte implacabil catre independenta, proclamata de altfel la 17 februarie 2008 si recunoscuta pana in martie 2009, de 56 state membre O.N.U. (intre care S.U.A., Marea Britanie, Franta, Italia, Germania, Austria, Ungaria, Macedonia, Albania, Bulgaria si Turcia), insa condamnata de Rusia si nerecunoscuta de alte state membre O.N.U., intre care si Romania. Serbia se opune clar independentei Kosovo, considerand-o regiune autonoma din cadrul Serbiei, administrata de O.N.U. La randul sau, Adunarea Generala a O.N.U. a solicitat, pe 8 octombrie 2008, Curtii Internationale de Justitie aviz consultativ cu privire la independenta Kosovo.

Independenta provinciei sarbe poate astfel constitui un precedent care sa antreneze tendinte centrifugale si in alte regiuni europene (si nu numai), cu identitate etnica si culturala distincta (Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria, Nagornai-Karabah, Kurdistan, dar si tara Bascilor, Catalonia sau Flandra...).

Lucrarea de fata se axeaza tocmai pe surprinderea si interpretarea acestor fenomene, ce par sa transforme Actul Final de la Helsinki, ce recunoaste frontierele postbelice din Europa, intr-o fila de istorie. Kosovo poate constitui un inceput pentru un amplu proces secesionist menit sa antreneze dupa modelul sau fragmentarea Europei in contextul intereselor geostrategice ale S.U.A., ramasa, dupa prabusirea ordinii bipolare, singura superputere mondiala.

Ambivalenta integrare (prin sporirea rolului Uniunii Europene) - fragmentare (prin afirmarea identitatii etnice si culturale a regiunilor si subnatiunilor) constituie nu numai ideea centrala a lucrarii de fata, dar si una dintre marile provocari pe care le au de parcurs statele europene in noua arhitectura geopolitica a inceputului de mileniu.

Potrivit noii arhitecturi europene, imaginata inca din 1989, integrarea economica si politica ar trebui sa conduca mai intai catre o uniune de state ce ar evolua succesiv catre un tot unitar, punandu-se accentul pe necesitatea stergerii deosebirilor dintre state si natiuni, la care ar trebui sa se ajunga prin estomparea tuturor elementelor ce tin de specificul national. Sustinut atat de S.U.A. si statele Uniunii Europene (sub forma conceptului de „Europa Unita”), dar si de catre fosta Uniune Sovietica prin vocea ultimului sau presedinte, Mihail Gorbaciov, sub forma „Casei comune europene”, procesul de integrare europeana ar trebui sa constituie un veritabil model pentru „noua ordine mondiala”, prin aderarea tuturor statelor lumii la acelasi sistem de valori.

Acest punct de vedere este insa tot mai mult infirmat de numeroasele falii survenite in calea procesului de integrare europeana. Opozitia Rusiei fata de extinderea spre est a structurilor de cooperare europeana si euro-atlantica, divergentele tot mai numeroase din cadrul N.A.T.O si U.E., pe masura cresterii numarului de membri, dificultatile in ratificarea Constitutiei Europene, dar si aspiratiile tot mai numeroase de autodeterminare regionala in contextul unei „Europe a regiunilor” care ar tinde sa inlocuiasca treptat conceptul de „Europa statelor nationale” constituie tot atatea piedici in calea unei depline integrari europene, prefigurand limitele acestui proces. Criza economico-financiara aparuta in S.U.A. si „exportata” pe continentul european, ca si aparitia unor noi nuclee de putere regionala in zona Asia-Pacific (China-Japonia, in primul rand) par sa puna din ce in ce mai mult in evidenta limitele „ordinii mondiale” imaginata in 1989.

Lucrarea Europa - intre integrare si fragmentare. „Precedentul Kosovo” si viitoarea arhitectura politica europeana, cladita pe ideea antitezei globalizare (integrare) - fragmentare este in acest context deosebit de utila si actuala, dezvoltand un concept, care desi nu este nou, exprima fundamentul evolutiilor geopolitice viitoare pe continentul european.

conf. univ. dr. Radu SAGEATA

Câteva referinţe despre biserica ortodoxă şi societatea românească actuală  pg. 13

Câteva puncte de vedere cu privire la relaţia dintre stat - biserică, în cadrul discursului social - istoric pg. 27

Ortodoxia şi Statul în România sub regimurile totalitare pg. 35

Despre modernitatea, modernizarea şi globalizarea României abordate din perspectiva prezentului pg. 59

Despre misiunea Bisericii Ortodoxe în postmodernitate pg. 73

Despre comuniunea liturgică în Iisus Hristos, ca premiză a comuniunii popoarelor într-o Europă creştină pg. 95

Despre folosul, participarea şi impactul tinerilor creştini români ortodocşi în Uniunea Europeană pg. 101

Despre importanţa colaborării şi conlucrării religiilor la începutul mileniului al III-lea, în cadrul Uniunii Europene pg. 111

Locul şi rolul Bisericii Ortodoxe Române în integrarea României în Uniunea Europeană. Exigenţe, probleme şi perspective pg. 131

Despre europenizare şi globalizare pg. 141

Contribuţia religiei la realizarea stării de securitate pg. 145

Dan Puric - o întruchipare a providenţei divine în minţile şi sufletele oamenilor pg. 199

Câteva consideraţii şi referinţe la cartea maestrului Dan Puric despre “omul frumos”  pg. 205

Omul frumos - Dan Puric - ajuns la împlinirea unui jumătate de veac  de vieţuire pământească pg. 213

Scrisoare deschisă, adresată Înalt Prea Sfinţiei Sale - Bartolomeu Anania - Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul
Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului pg. 217

Sfântul domnitor Neagoe Basarab al Ţării Româneşti şi folosul, participarea sau impactul creştinilor ortodocşi români în Uniunea  
Europeană pg. 221

Despre Mitropolitul Ardealului Andrei Şaguna - în conştiinţa noastră,  mărturisitoare pg. 225

De la temniţă spre sinaxare - câteva consideraţii şi reflecţii pg. 229

Recenzie: Partidul, securitatea şi cultele - 1945 ¸ 1989 - pg. 233

Recenzie: Ortodoxie şi putere politică în România contemporană  
(studii şi eseuri) pg. 237

Recenzie: Andrei, apostolul lupilor pg. 245

Recenzie: Rugăciunile pentru autorităţile statului în cultul creştin pg. 251

11 septembrie 2001 a reprezentat un eveniment global care a afectat o lume interconectata dar conflictuala, un mega-eveniment mediatic care a demonstrat lumii intregi vulnerabilitatea capitalismului global reprezentat de hegemonismul american.

Cand a devenit limpede ca atentatele teroriste din SUA au fost comise in numele Islamului, civilizatia occidentala a cautat explicatii privind rolul religiei islamice in legitimarea masacrarii unor oameni inocenti. Exista tentatia de a califica aceste atacuri teroriste ca facand parte dintr-o „ciocnire a civilizatiilor” occidentala si islamica, generata nu de fundamentalismul islamic ci de viziuni competitive asupra principiilor morale.

In capitolul Unitatea lumii islamice sub amenintarea hegemoniei occidentale?, Ezzatollah Ezzati ne arata ca nemultumirile interne existente in lumea musulmana nu sunt doar premise pentru recrudescenta, la nivel international, a fortelor islamiste radicale ci, in cazul in care nemultumirea generala legata de conditiile regionale ar ajunge la un nivel acceptabil, e probabil ca problemele internationale sa produca o consolidare a principalelor curente islamiste radicale. Din pacate, in multe tari musulmane, nemultumirea interna s-a amplificat. Problemele economice acute, somajul, lipsa oportunitatilor, ratele tot mai mari de crestere ale populatiei (care pun statul in incapacitatea de a furniza serviciile sociale si infrastructura necesara), coruptia, saracia, precum si lipsa unor state musulmane reprezentative pe scena internationala - toate acestea sunt exemple de factori nefavorabili. Mai mult, cele mai multe regimuri din lumea araba sufera o criza a legitimitatii, deoarece nu sunt alese democratic ci sunt regimuri autoritare.

Conform lui Ezzati, atat timp cat persista nivelul ridicat al nemultumirilor interne, acesta va fi interpretat ca o recrudescenta a radicalismului islamic, iar strategiile occidentale care isi propun reducerea acestui tip de radicalism nu vor genera efecte semnificative. Din pacate, cel putin in ultimul deceniu, miscarile islamice radicale au reprezentat singurul instrument politic alternativ de opozitie impotriva regimurilor dictatoriale ineficiente, corupte si nereprezentative din statele arabe. in prezent, sunt active un numar limitat de astfel de miscari care fac obiectul unor politici concrete ale guvernelor din statele in care actioneaza, politici care urmaresc slabirea, neutralizarea, si chiar eliminarea acestor miscari de opozitie.

Data fiind conturata starea lumii musulmane la momentul 11 septembrie 2001, Abu Bakr Rieger trage un semnal de alarma, in capitolul Islamul si razboiul impotriva terorismului, cu privire la consecintele politice ale terorismului, care sunt devastatoare pentru comunitatea islamica dar nu numai! in acceptiunea lui Rieger, nu este nici un dubiu ca evenimentele din 11 septembrie 2001 reprezinta un punct de referinta in discursul politic actual. De la caderea comunismului, democratia si „fratele sau mai mare”, capitalismul, par a fi singura optiune socio-politica la nivel mondial, cel putin din perspectiva occidentala. Dialectica ideologica la scara mondiala reprezinta o realitate depasita, golita de continut, in cautare de adversari.

Rieger argumenteaza ca democratia care, prin definitie, nu tolereaza nici o alternativa este acum in epoca totalitarismului sau. Triumful democratiei reprezinta realitatea geopolitica a inceputului de mileniu III, aprig contestat de hoarde despotice de teroristi saraci, antiglobalisti.

in acest sens, Helmut M. Artus se intreaba, in capitolul „Razboiul impotriva terorismului. Structurile legitimarii si delegitimarii”: De ce devin oamenii teroristi? Din disperarea ca traiesc intr-o lume care nu mai poate fi schimbata prin mijloace obisnuite? Din orbire ideologica sau nebunie? Prieteni nepotriviti? “Background-ul social” - saracie, lipsa educatiei, provenienta din familii destramate? Sau putem gasi radacinile terorismului in psihicul uman, o incredibila supra-presiune psihica ce trebuie sa rabufneasca in violenta arbitrara si fara noima?

Artus trage un semnal de alarma cu privire la modul in care putem preveni manifestarea terorismului: Nimeni nu ar intoarce spatele terorismului numai fiindca i se spune sa renunte la scopurile si convingerile sale si sa accepte lumea asa cum este. E inutil sa le spunem unor tineri inteligenti si foarte motivati ca sentimentele si modul lor de gandire, convingerile lor politice si religioase, angajamentele, scopurile, visele, sperantele si viziunile lor sunt gresite si ca lumea in care traiesc este dreapta si demna de consideratie. Tocmai impresia (intr-un anume grad) si experienta ca lumea nu poate fi acceptata asa cum este sunt cele care i-au convins sa recurga la terorism, deoarece au avut impresia (foarte realista) ca politica nu schimba lumea indeajuns de mult.

La cum trebuie sa luptam impotriva terorismului ne indeamna sa meditam Marwan Bishara, in capitolul De la „razboaiele asimetrice” la „haosul constructiv”. Marwan Bishara afirma ca, intr-un razboi care este perceput ca o cruciada egoista, de catre una dintre partile combatante si ca un Jihad dezinteresat, de cealalta parte, soldatii americani, israelieni sau britanici, mai bine antrenati, remunerati si echipati, se straduiesc sa supravietuiasca, urmarind atingerea unor obiective pe care deseori le considera inutile. Adversarii lor sunt voluntari inzestrati cu echipament modest dar pregatiti sa-si sacrifice viata intr-o confruntare pe care o considera necesara. in timp ce Occidentul isi plange mortii, gruparile de rezistenta ii celebreaza pe ai lor.

Ce strategie trebuie folosita cu adevarat in razboiul impotriva terorismului, se intreaba Bishara. in SUA, mass-media si Congresul incearca sa raspunda la aceasta intrebare! Administratia Bush s-a inselat? A fost indusa in eroare in razboaiele sale din Orientul Mijlociu (de la afacerea armelor de distrugere in masa si pana la florile aruncate de soldati populatiei eliberate) sau a intoxicat intentionat opinia publica americana cu o politica inselatoare, pusa in slujba unor obiective ascunse?

Marwan Bishara considera ca ipoteza intoxicarii pare mai credibila decat cea a nepriceperii....

Acelasi motiv de reflectie ne ofera si Charles Benjamin, in capitolul „Razboiul impotriva terorismului international”: un razboi legitim? Conform celor enuntate de Benjamin, contrar unei perceptii larg raspandite, un razboi impotriva teroristilor sau statelor care-i sprijina nu este intotdeauna absurd sau nedrept. Benjamin sustine ca interventia militara a SUA in Afganistan reprezinta, poate, singurul razboi adevarat impotriva terorismului, declansat ca raspuns direct la atentatele teroriste din 11 septembrie 2001.

Charles Benjamin considera ca acest razboi poate fi inclus in categoria razboaielor de legitima aparare si ca a fost un demers justificat acuzarea regimului taliban de atentatele teroriste impotriva SUA. Conexiunile existente intre Al-Qaeda si conducatorii talibani erau destul de evidente pentru a oferi legitimitate interventiei militare americane in Afganistan. Benjamin atrage atentia insa ca Afganistanul este un caz unic si ca ar fi uimitor sa asistam, pe viitor, la o convergenta de interese atat de pronuntata intre o grupare terorista si guvernul unui stat.

In capitolul Interpretarea strategiilor antiteroriste post - 11 septembrie 2001: modalitati si functionalitati ale „exceptionalismului”, Phillipe Bonditti si Emmanuel-Pierre Guittet, adancesc analiza referitoare la „exceptionalismul” atentatelor teroriste din 11 septembrie 2001, despre care considera ca este definit de inovatie si tragism. Bonditti si Guittet se refera la faptul ca deziluzia generata de contemplarea ruinelor „Ground Zero” (daramaturile Turnurilor Gemene), le-a generat perceptia ca atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 ar fi avut rolul de a dezvalui reversul globalizarii si debutul erei „hiperterorismului” si a haosului.

Pornind de la scrierile despre „exceptionalism”, Bonditti si Guittet considera necesara o analiza atenta a dispozitiilor, decretelor si legilor adoptate dupa 11 septembrie 2001 si trag un semnal de alarma cu privire la exercitarea unor practici antiteroriste pe termen nelimitat, deoarece acest lucru poate contribui la perimarea valorilor democratice. in aceste conditii, se intreaba autorii, nu este mai important sa veghem ca lupta antiterorista sa nu devina, pe nesimtite, un moment de “exceptie”?

Mai ales ca, in purtarea razboiului impotriva terorismului trebuie sa se tina cont de evitarea „capcanei democratiei”, adica a incalcarii drepturilor omului in lupta impotriva terorismului. Este evidenta nevoia de a preveni actele teroriste si de fermitate in condamnarea autorilor acestora insa sacrificarea altor prioritati-cheie, cum ar fi drepturile omului, ar insemna o auto-infrangere. Pentru acest lucru pledeaza si Michael Ratner, in capitolul Libertati sacrificate pe altarul razboiului impotriva terorismului.

Conform lui Ratner, SUA s-au mandrit dintotdeauna ca promoveaza valori democratice precum libertatea cuvantului, libertatea presei, deosebit de importante pe timp de razboi, cand o dezbatere publica viguroasa devine esentiala pentru apararea democratiei. insa, nu doar o data, in situatii de criza, se intampla ca guvernantii sa apeleze la masuri politienesti foarte aspre. Asa s-a intamplat dupa 11 septembrie 2001, atat in SUA cat si in alte tari. Ratner invoca precedentul istoric, care ne invata ca momentele de isterie, de razboi sau de instabilitate sunt perioade in care nu trebuie promulgate legi care sa restranga libertatile civile si sa sporeasca prerogativele coercitive ale institutiilor statului, generand campanii de represiune.

Alex Conte si Boaz Ganor se raliaza opiniei exprimate de Michael Ratner, dezvoltand, in capitolul Respectarea drepturilor omului in razboiul impotriva terorismului, o veritabila pledoarie pentru solutionarea dilemei aplicarii neconditionate a normelor juridice internationale privind drepturile omului in practica contraterorista.

Conform autorilor, razboiul impotriva terorismului trebuie purtat intr-un mod care sa nu presupuna incalcarea drepturilor omului. Mai ales ca, teoretic vorbind, cetatenii unui stat au garantate anumite drepturi si libertati in legislatia internationala, ca rezultat al tratatelor la care statul de apartenenta este parte semnatara sau prin aplicarea unor norme de drept international.

In acest context Conte si Ganor isi pun intrebarea: se va putea ajunge la aceasta compatibilitate totala? Sau, altfel formulat, “compatibilitatea” aplicarii strategiilor contrateroriste cu necesitatea respectarii drepturilor omului trebuie sa fie totala? Exista un nivel acceptabil al limitarii acestor drepturi in razboiul impotriva terorismului?

Stansfield Turner contribuie la gasirea raspunsurilor la aceste intrebari, in capitolul Combaterea terorismului fara incalcarea valorilor democratice! Turner considera ca, daca ne propunem sa invingem terorismul international, nu doar pe Osama bin Laden, avem nevoie de o strategie care sa exercite presiune, la scara internationala, asupra fiecarui terorist si a celor care-l sprijina, pentru a anihila acest „bici impotriva umanitatii”. Pe buna dreptate, autorul sustine ca teroristii nu sunt invincibili; multi fanatici si asasini fiind anihilati de-a lungul timpului.

Insa, conform lui Turner, in era contemporana, indoiala apare datorita neputintei de a raspunde teroristilor cu aceiasi moneda, din cauza riscului incalcarii valorilor democratice. insa aceasta inseamna doar ca este nevoie de intelegerea populatiei fata de strategiile de anihilare a valului terorist, precum si de intelepciunea decidentului politic de a evita derularea unor actiuni care ar putea submina valorile democratice.

Avand in vedere ca aceasta lucrare isi propune sa ofere unele raspunsuri la intrebari spinoase care au involburat scena relatiilor internationale dar si viata cotidiana a fiecaruia dintre noi, autorii mentionati mai sus adreseaza un indemn la lectura, in speranta ca cele expuse in aceste randuri a convins cititorul de elocinta, probitatea si, nu in ultimul rand, expertiza de care autorii mai sus-mentionati dau dovada in analiza fenomenului terorist, asa cum se manifesta dupa atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001, moment din care... lumea nu mai este cum a fost!

The 1989 revolutions in Europe were more than political in nature. Most of all, the 1989 events were credited with moral connotations since they expressed the desire of the countries to align to democratic values of the Western world. In the same way, the former Soviet states declared their independence and declared their aim toward a democratic system.

For a number of reasons, primarily geopolitical, Azerbaijan and the West present reciprocal interests with one another. Given the recent explosion of Islamic radicalism and its association with terrorism, the highly secular orientation of Azerbaijan, its recent commitment to Western values, as well as its openness to cooperation with the Western countries, renders it as a helpful ally to the West. Reciprocally, the West may prove highly decisive of Azerbaijan’s fate as a new state on the path towards democracy. Thus, in the context in which Azerbaijan still remains prone to internal and external challenges, the Euro-Atlantic community represents a stability factor that lends its support to Azerbaijan’s developing as a fully democratic country.

As it was mentioned in the previous sections of the current piece of writing, post-Soviet Azerbaijan has succeeded in attracting the attention of major corporations from the United States and Europe, which have already become financially involved in the country.

As the European states showed their interest in solving the varied problems with which the region is confronted, they were joined by the United States in this attempt. Thus, Azerbaijan has established contacts with most Euro-Atlantic institutions, including the North Atlantic Treaty Organization and the European Union. Also, Azerbaijan has become involved in the Organization for Security and Cooperation in Europe and the Parliamentary Assembly of the Council of Europe, as well as it has been invited to join the Council of Europe. Under these circumstances, the West is present in Azerbaijan not only in connection to the relationships developed with the United States and Europe, but also with those with OSCE and the Council of Europe. Certainly, western states and organizations play a vital role in keeping Azerbaijan on the path of transition, in terms of democracy and market development.

Proclamat pe lista problemelor fundamentale ale securitatii globale ca subiect de drept international umanitar, dupa 11 septembrie 2001, terorismul nu a intarziat sa devina o tema de actualitate pentru studiile sociologice, politologice, istorice, juridice si geo-strategice. In ciuda numeroaselor abordari si a dificultatii de a formula o definitie unanim acceptata, care sa poata fi preluata in sistemul de drept umanitar international, complexul motivational, cauzal si actional inglobat de acest fenomen continua sa genereze evenimente si evolutii pe cat de tragice, pe atat de imprevizibile. Crizele profunde - mai vechiul conflict israeliano-palestinian ce pare fara de sfarsit si care a generat si genereaza terorism de toate tipurile si de ambele parti ale baricadei, mai noile (sau vechile?) razboaie din Afganistan si Irak, declansate sub pretextul combaterii terorismului, dar care sunt acuzate ca ar masca traditionalele interese pentru dominarea unor zone bogate in resurse energetice, devastatoarele atentate teroriste din Rusia, Turcia, Spania si Marea Britanie, savarsite in scopul atentionarii guvernelor din aceste tari in a-si schimba optiunile in politicile de securitate etc., precum si efectele economico-sociale dezastruoase antrenate, probeaza faptul ca sistemul securitatii globale se confrunta cu probleme dintre cele mai grave pentru umanitate.

Tactica loviturii preventive, intelegand prin aceasta identificarea locatiilor teroriste si lichidarea acestora fara orice alta somatie, tactica fundamentata de grupul neo-conservator din jurul presedintelui George W. Bush si preluata de Strategia de securitate nationala a SUA din octombrie 2002 si ulterior de cea din aprilie 2006, a tulburat si mai mult apele, deja involburate, din arena internationala, in sensul ca a creat o si mai puternica emulatie in jurul tintelor si deopotriva in randul acelor guverne si/sau grupuri de lobby (de influenta si interese) internationaliste care le sprijina in mod ocult.

Alaturi de pericolul escaladarii amenintarii nucleare, terorismul a revenit, asadar, in prim-planul celor mai grave pericole pentru umanitate. Ca membru NATO si al Uniunii Europene, dar si in baza parteneriatului strategic cu SUA, Romania beneficiaza de drepturi, dar deopotriva de indatoriri, fiind confruntata, direct sau indirect, cu amenintarile globale. Desi pana in momentul actual Romania nu a fost tinta terorismului international, in conditiile angajarii depline alaturi de comunitatea statelor democratice in lupta impotriva terorismului, aceasta eventualitate nu mai poate fi ignorata.

Necesitatea prezentului demers publicistic deriva din faptul ca, desi in Romania nu exista grupari teroriste autohtone, principalele amenintari de natura terorista la adresa securitatii nationale a Romaniei deriva din evolutiile externe ce pot influenta dinamica unor organizatii straine, clasificate pe plan international drept grupari teroriste. Acestea sunt reprezentate in Romania de nuclee care, „venite pentru a se reface” - dupa cum declara in 2005 fostul director al SIE, Gheorghe Fulga, unui cotidian din Hexagon, nu au intreprins, pana in prezent, actiuni teroriste asupra unor obiective de pe teritoriul national. Ceea ce nu exclude insa posibilitatea de a-si modifica, in viitor, aceasta atitudine.

Un argument suplimentar deriva din aceea ca o trasatura definitorie a fenomenului terorist, intens criticata, consta in tendinta gruparilor teroriste de a-si alege tintele in mod nediscriminatoriu, amenintarea unor actiuni violente fiind greu de anticipat ori combatut, ceea ce conduce la instaurarea unei stari de insecuritate cu tendinte de generalizare in randul populatiei civile. Sondajele de opinie care cuprind intrebari cu privire la fenomenul terorist, precum si incidenta ridicata a falselor alarme cu amplasari de dispozitive explozive in institutii publice (scoli, tribunale, banci etc.) indica faptul ca populatia, in special tinerii „teribilisti” nu constientizeaza importanta adoptarii unei conduite vigilente si co-participative in asigurarea protectiei antiteroriste.

In acest sens, apreciem ca mass media, pe langa difuzarea informatiilor despre evenimentele teroriste, pot asigura, intr-o masura sporita, un forum de discutii cu privire la implicatiile sociale si politice ale fenomenului terorist, precum si la dezvoltarea unor strategii eficiente de combatere a terorismului si, nu in ultimul rand, ca aparatoare si sustinatoare ale libertatilor fundamentale. De mentionat aici si ca rolul important al mass media, ca factor de presiune asupra actorilor politici decizionali, rezida in a le reaminti acestora responsabilitatile de a reactiona eficient la actiunile teroriste prin prisma respectarii drepturilor omului.

Pornind de la premisa ca intelegerea fenomenului terorist si a implicatiilor generate nu se poate realiza decat odata cu descifrarea caracteristicilor de securitate ale lumii in care traim, o parte a studiilor publicate in acest volum au avut in vedere descrierea sistemului politic international, cu precadere trasaturile sale specifice, mutatiile survenite si consecintele asupra securitatii internationale. De mentionat ca circumscrierea principalelor repere ale culturii de securitate este operationalizata prin studii referitoare la situatia Romaniei in noua configuratie de securitate internationala.

In acest context, apropierea teoretica de domeniul securitatii internationale este extrem de fecunda din punctul de vedere al intelegerii fenomenului terorist. Din aceasta perspectiva studiile cuprinse in acest volum sunt structurate pe mai multe paliere, pornindu-se de la premisa ca implicatiile acestui fenomen se regasesc in sectoare ale sferei sociale sau al relatiilor internationale. Amplificarea excesiva a terorismului in ultima perioada de timp se reflecta in modul in care acesta este perceput de catre opinia publica: o amenintare globala care ii pune in pericol pe insisi oamenii care se auto-percep, in cea mai mica masura, ca si potentiale victime ale acesteia. Iata poate cel mai important motiv pentru care este necesara popularizarea notiunilor despre terorism in randul maselor largi, cu precadere in randul tinerilor.

Terorismul a fost abordat si din perspectiva psiho-sociala, accentul fiind pus pe cauzele generatoare ale fenomenului, actorii implicati, motivatiile recurgerii la atentate teroriste, scopurile urmarite de gruparile teroriste sau reflectarea evenimentelor de factura terorista in mijloacele de comunicare in masa.

Revirimentul terorismului in lumea islamica a directionat si eforturile autorilor acestui volum catre intelegerea mecanismelor care pun in miscare un fenomen de o asemenea complexitate. Avand in vedere situatia creata la falia de contact, sau de conflict, a civilizatiilor occidentala si islamica, volumul de fata isi propune sa puna la dispozitia publicului instrumentele necesare raportarii corecte la cauzele terorismului fundamentalist islamic si la actiunile Al Qaeda, savarsite in numele Islamului.

In studiile cuprinse in lucrarea de fata nu este trecut cu vederea nici rolul jucat de mass-media in reprezentarea fenomenului terorist, acestea putand fi atat un instrument facil pentru propagarea unor astfel de puncte de vedere, cat si un mijloc eficace, aflat la dispozitia factorilor abilitati in cunoasterea, prevenirea si combaterea terorismului.

De mentionat ca recrudescenta fenomenului terorist a impus internationalizarea eforturilor de combatere a acestuia, in sensul constituirii unor actori transnationali responsabili, identificarii unor masuri generale sau punctuale de protectie antiterorista, cooperarii in domeniul schimburilor de informatii etc. Prin urmare, ceea ce teoreticienii numesc intelligence inter-agentie, directionat in cunoasterea fenomenului terorist, pentru a se putea preveni ori interveni la timp in dejucarea unor comploturi teroriste, joaca un rol fundamental. Dar pe cat de fructuoasa poate fi aceasta, pe atat de putin propice si periculoasa este scurgerea de informatii. Acesta este motivul pentru care unul dintre autorii cuprinsi in volum surpinde problematica securitatii informatiilor, a modalitatilor de protectie a lor si a spatiului virtual ca mediu tot mai uzitat pentru transportul acestora.

In final, apreciez ca acest volum poate contribui atat la informarea unui numar cat mai mare de cercetatori interesati de domeniu, cat si la fundamentarea unor decizii privind elaborarea de politici si strategii de securitate internationala care sa vizeze gestionarea riscurilor si a amenintarilor teroriste. Deopotriva, volumul se adreseaza si tinerilor care vor intelege usor ca doar prin cunoastere pot deveni buni cetateni, adica se pot face utili institutiilor abilitate ale statului, printr-o atitudine oportuna, proactiva si bine intentionata.

prof. univ. dr. Cristian TRONCOTA

Titlu : TINERII DIN ROMANIA SI                       TERORISMUL

Autor : Meda UDROIU

Editura: TOP FORM

Limba:  ROMANA

Pret :   

Titlu : SFARSITUL

            TERORISMULUI

Autor : Cristian BARNA

Editura: TOP FORM

Limba:  ROMANA

Pret :   16,80

Titlu : VORBIREA DESPRE

BISERICA  SI STAT -intre

curs si discurs-

Autor : Stelian GOMBOS

Editura: TOP FORM

Limba:  ROMANA

Pret :   28,00

Titlu:UCRAINA

Autor : Maria POSTEVKA                                      Vladimir ZODIAN

Editura: TOP FORM

Limba:  ROMANA

Pret :   9,00

Titlu : GEOPOLITICA ROMANIEI

Autor : Vasile SIMILEANU

   Radu SAGEATA

Editura: TOP FORM

Limba:  ROMANA

Pret :   49,00

Titlu :EUROPA

Intre integrare si fragmentare

Autor : Cornel CARAGEA

Editura: TOP FORM

Limba:  ROMANA

Pret :   

Titlu:GEOPOLITICA

SECOLULUI XXI

Autor :Ezzatolah EZZATTI                                     

Editura: TOP FORM

Limba:  ROMANA

Pret :   19,00

Titlu:JIHAD IN EUROPA

Autor:Cristian BARNA         

 Editura: TOP FORM

Limba:  ROMANA

Pret :

Titlu :DIPLOMATIA CHINEZA

Autor:Ana Eva BUDURA            

 Editura: TOP FORM

Limba:  ROMANA

Pret :

Titlu :CONTRATERORISM

SI SECURITATE INTERNATIONALA

Autor : Irena CHIRU

            Cristian BARNA

Editura: TOP FORM

Limba:  ROMANA

Pret :   27,00

Titlu:GEOPOLITICA

SISTEMELOR MARITIME

Autor:Constantin ANECHITOAIE

Editura: TOP FORM

Limba:  ROMANA

Pret :   

Titlu :CRUCIADA ISLAMULUI

Autor : Cristian BARNA

Editura: TOP FORM

Limba:  ROMANA

Pret :   

Titlu :TERORISMUL

ULTIMA SOLUTIE?

Autor : Cristian BARNA

Editura: TOP FORM

Limba:  ROMANA

Pret :   

Titlu :FEMEI KAMIKAZE

- terorism la genul feminin

Autor : Irena CHIRU

Maria Cristina CHIRU

Editura: TOP FORM

Limba:  ROMANA

Pret :   19,50

Titlu :REVIVING THE GREAT SILK               ROAD-The case of Azerbaidjan

Autor : Igbal HAJIEV

Editura: TOP FORM

Limba:  ENGLEZA

Pret :   

Supliment al Revistei Geopolitica nr. 29

Titlu : TERORISMUL, ULTIMA                SOLUTIE?

Autor : Cristian BARNA

Editura: TOP FORM

Limba:  ROMANA

Pret :   

Titlu : FEDERATIA RUSA SI

UNIUNEA EUROPEANA la

    inceputul secolului XXI

Autor : Ioana Imanuela IONESCU

Editura: TOP FORM

Limba:  ROMANA

Pret :  

Titlu : Politica si Energie in EST

-Cazul Ucrainei

Autor : Maria POSTEVKA

Editura: TOP FORM

Limba:  ROMANA

Pret :   

Titlu : EVALUATION OF HUMAN
           RIGHTS IN INTERNATIONAL

LAW  - Case of Turkey   

Autor : Dr. IKBAL SIBEL SAFI

Editura: TOP FORM

Limba:  

Pret :   

Titlu : GEOPOLITICA

SPATIULUI CASPIC SI

CENTRAL-ASIATIC

Autor : Iqbal HACIYEV

Editura: TOP FORM

Limba:  ROMANA

Pret :

Titlu : RELATIILE DINTRE

REPUBLICA AZERBAIDJAN

SI ROMANIA

Autor : Faxi KARIMLI

Editura: TOP FORM

Limba:  ROMANA

Pret :  

Titlu : METROPOLA SECOLULUI   XXI-

din perspectiva crestin- ortodoxa

Autor : Madalina Virginia ANTONESCU

Editura: TOP FORM

Limba:  ROMANA

Pret :  

Titlu : BIOTERORISMUL SI

PANDEMIILE

Autor : Marin CRUCERU

                Carmen MURESAN

Editura: TOP FORM

Limba:  ROMANA

Pret :   

Autorul acestei carti, diplomat in cadrul Ambasadei Republicii Azerbaidjan la Bucuresti, este primul azer care a obtinut titlul de Doctor in stiinte in Romania. Dl. Faxri Karimli si-a facut studiile doctorale in Romania, sub indrumarea mea, sustinand in final o teza de doctorat cu titlul aflat pe coperta acestui volum. Consider nu lipsit de interes sa relatez modul in care dl. F.Karimli a ajuns sa-si faca doctoratul in Romania.

Cand eram ambasadorul Romaniei in R.Azerbaidjan, mi-au atras atentia si comentariile pertinente de politica externa ale unui tanar ziarist, care semna cu numele de Faxri Karimli, in mod frecvent, intr-un mare cotidian din Baku. in mai 2000, cand a fost infiintata Asociatia de Legaturi Culturale Azerbaidjan–Romania (ALCAR), dl. F.Karimli a fost ales prim-vicepresedintele acestei organizatii neguvernamentale, care s-a numarat printre foarte putinele ONG-uri care au avut activitate bogata si fructuoasa, intre atatea altele existente atunci in R.Azerbaidjan. ALCAR a castigat repede o vizibilitate destul de buna in peisajul cultural si social din R.Azerbaidjan. Iar aceasta reusita s-a datorat intr-o mare masura si prim-vicepresedintelui ei, dl. F.Karimli. in vara anului 2001, dl. F.Karimli a beneficiat de o bursa generoasa oferita de Universitatea Bucuresti, pentru a participa la cursurile de limba si civilizatie romaneasca de la Sinaia. La intoarcerea din Romania, dl. F.Karimli se descurca deja in limba romana. Este adevarat, domnia-sa frecventa cu asiduitate si cursurile de limba romana si cultura romaneasca tinute benevol de catre sotia mea, prof. Nafie Gemil. Stagiul in Romania i-a oferit lui F.Karimli nu numai posibilitatea de a cunoaste geografia , civilizatia si realitatile romanesti, ci i-a starnit si dorinta de a impartasi impresiile sale (excelente) in paginile mai multor publicatii azerbaidjene, precum si la posturile de radio si de televiziune din Baku. Dintre toate aceste materiale, unele dintre ele chiar foarte ample, m-a impresionat in mod deosebit articolul sau intitulat “Pe ambele maluri ale raurilor Aras si Prut ochii sunt inca in lacrimi”. F.Karimli prezenta aici, in paralel, drama azerbaidjenilor care au fost divizati, in 1813, de raul Aras, si pe cea a romanilor separati, in 1812, de raul Prut. Am reusit sa obtin o bursa a statului roman pentru studii doctorale, pe care am oferit-o d-lui F.Karimli. El este unul dintre doctoranzii mei de a caror evolutie sunt mandru.

Cred ca este necesara o lamurire si in privinta limitelor cronologice ale acestei lucrari. Anii 1993 - 2003 reprezinta de fapt anii in care statul independent azerbaidjan a fost condus de catre presedintele Heydar Aliyev. Indiferent de parerile unora sau altora, ca unul care l-a cunoscut indeaproape pe Heydar Aliyev, in ultimii cinci ani ai vietii sale, afirm cu toata convingerea ca acesta a fost o mare personalitate politica si va ramane ca atare nu numai in istoria tarii sale, ci si in cea a Caucazului de Sud si in cea a intregii lumi turce. Perioada lui Heydar Aliyev este inainte de toate o perioada de schimbare radicala a politicii externe azerbaidjene, de apropiere si de cooperare cu Occidentul, in primul rand cu Turcia si SUA. Este adevarat, aceasta deschidere a fost marcata mai intai de catre presedintele Ebulfez Elcibey, pe care de asemenea l-am cunoscut indeaproape. Dar, acest om politic idealist si intelectual pur, pe undeva chiar naiv, nu era tocmai cel mai potrivit acelor vremuri dure, de razboi si anarhie. Presedintele Ebulfez Elcibey a avut insa taria de a renunta de bunavoie la putere, inainte de a fi prea tarziu, si de a incredinta conducerea tarii unui om care era pe masura acelor timpuri tragice pentru poporul azerbaidjan. Heydar Aliyev nu numai ca a salvat efectiv poporul si statul azerbaidjan, dar a asigurat tarii sale si perspective de securitate, stabilitate si progres. Aceasta este esenta perioadei de istorie azerbaidjana pe care o analizeaza dl. F.Karimli in aceasta carte.

Autorul dezvaluie situatia extrem de critica in care s-a aflat R.Azerbaidjan indata dupa actul independentei, de la 18 octombrie 1991. F.Karimli discerne aici rolul factorilor externi, indeosebi al celui rusesc, in evolutia periculoasa a situatiei tarii, pe plan extern (infrangerile de pe front) si pe cel intern (haos si pericol de razboi civil). Interesante sunt si aprecierile facute cursului evenimentelor din Romania, din aceeasi perioada de timp, de catre un analist strain, adica de autorul acestei carti, care nu le-a cunoscut insa decat indirect. Dl. F.Karimli incearca sa descopere resorturi, desfasurari sau rezultate asemanatoare intre evolutiile politice din acelasi interval de timp intre cele doua tari. Demn de retinut este faptul ca, autorul acorda atentie, in aceeasi masura, si schimbarilor politice din Republica Moldova, in care incearca sa identifice directii noi sau semne concludente de apropiere de Romania. Pe buna dreptate, autorul insista pe asa-numitul “Contract al secolului”, din septembrie 1994, care a fost cu siguranta lovitura de maestru a lui Heydar Aliyev, prin care a reusit sa impuna mica sa tara, sfasiata atunci de neputinte, in atentia lumii intregi. De atunci, Republica Azerbaidjan nu mai este singura!

Relatia dintre Romania si Republica Azerbaidjan este, intr-adevar, un segment al unui sistem economico-politic gandit la nivel global. Sunt luate aici in evidenta si analizate principalele trasee de transport eurasiatice si cele mai fezabile proiecte de oleoducte si gazoducte, care ar lega bogatele resurse energetice fosile din bazinul Marii Caspice de marile piete din Europa. Desigur, se acorda aici multa atentie cooperarii pe acest plan, inclusiv in organizatii internationale, intre Romania si R.Azerbaidjan. Desi autorul se fereste sa faca incheieri cu caracter critic sau negativ, totusi trebuie sa retinem ca, in ciuda straduintelor si unor progrese notabile, nu se poate vorbi inca de succese insemnate si durabile in aceasta directie. Vina este deopotriva a celor doua state, care abia in ultima vreme dau semnale clare ca sunt pe cale sa depaseasca retinerile reciproce anterioare si sa se aprecieze unul pe altul la adevaratele lor posibilitati. Deopotriva de vinovati sunt insa si factorii internationali potentiali, ca UE si SUA, care nu s-au implicat in aceste proiecte in masura in care se astepta. Oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan este un proiect strategic initiat de SUA, in folosul Turciei, al Israelului si desigur al Republicii Azerbaidjan, dar nu in interesul direct al Europei. Proiectele transpontice, fie de conducte, fie de curse regulate de tankere sunt cele care, daca ar deveni si reale, ar putea schimba cu adevarat configuratia legaturilor eurasiatice. Iar in acest context, Romania si Republica Azerbaidjan, ca doua tari aflate pe malurile vestice a doua mari, sunt in masura sa puna in conexiune directa zona geostrategica a Marii Negre de cea nu mai putin importanta a Marii Caspice. Pe buna dreptate, un analist competent si inspirat spunea relativ recent ca , daca “Marele Petrol” a scris istoria secolului al XX-lea, “Marele Gaz” va defini istoria secreta a noului mileniu! Ori, Marea Caspica si Asia Centrala sunt alternative energetice viabile, mai cu seama de gaze naturale, pentru intreaga Europa. Romania si R.Azerbaidjan pot juca, separat si mai cu seama impreuna, un rol esential in noul context de cautari la nivel intercontinental.

Cum era si de asteptat de la un analist al situatiei internationale, dl. Faxri Karimli proiecteaza in viitorul imediat si mediu sansele de cooperare pe plan politic, economic si cultural dintre cele doua tari. Autorul se bazeaza aici si pe predictiile unor analisti romani, foarte putini la numar, care vad zone de mare interes pentru Romania nu numai in vest, ci si in est, in primul rand in Caucaz si Asia Centrala. Un alt merit aparte al autorului este si faptul ca el acorda locul cuvenit si factorului spiritual in analiza pe care o intreprinde. Aceasta, poate si datorita faptului ca, asa cum am aratat, dl. F.Karimli s-a implicat activ in promovarea culturii romanesti in Republica Azerbaidjan, iar apoi a celeia azerbaidjene in Romania. intr-adevar, diplomatia culturala, ca parte a diplomatiei publice, este chemata tot mai mult sa reuseasca acolo unde, tot mai mult, esueaza diplomatia clasica.

In sfarsit, vreau sa relev cu satisfactie faptul ca, in aceasta carte, dl. F.Karimli a reusit sa evite in mare masura abordarile subiective, pastrand un ton ponderat, fara stridente emotionale, desi evenimentele analizate sunt incarcate, de cele mai multe ori, cu tragism real. imi place sa cred ca, stagiul de doctorat petrecut de autor in Romania a contribuit la cristalizarea in personalitatea sa a unei gandiri realiste, ferita de abordarile patriotarde, nationaliste, comuna inca vietii politice si mass-media azerbaidjana.

Cartea este de natura sa ajute cititorul roman interesat sa inteleaga o lume pe care nu a cunoscut-o pana acum. Republica Azerbaidjan detine nu numai bogatii energetice, ci si mari valori spirituale, cu deosebire in poezie si muzica. imi exprim si aici convingerea ca, aceasta mica tara caucaziana locuita de oameni inimosi si talentati va reusi sa biruie in cele din urma vrajmasia imprejurarilor si nestatornicia vremurilor, pentru a se dedica in intregime, in liniste si siguranta, refacerii si dezvoltarii.

prof. univ. dr. Tasin Gemil

Directorul Institutului de Turcologie si Studii Central-Asiatice

Universitatea “Babes-Bolyai”, Cluj-Napoca

Dezagregarea URSS a permis unui numar insemnat de popoare sa caute caile si mijloacele cele mai potrivite pentru promovarea propriei identitati nationale. Popoarele lasate in “curtea din spate” a imperiului ruso-sovietic, adica cele de origina turcica si de religie musulmana, sunt nevoite acum sa depuna eforturi suplimentare pentru vizibilitate. in noile conditii impuse de procesul globalizarii, marea sansa a acestor popoare este pozitia lor geostrategica si resursele energetice naturale de care dispun din belsug unele dintre ele. Fiecare dintre aceste popoare cauta sa valorifice cat mai bine aceste oportunitati, pentru a ocupa o pozitie cat mai importanta in lume. De aici si rivalitatea acerba declansata intre ele, mai bine zis intre liderii lor temporari, indata dupa redobandirea independentei nationale. in acelasi timp, fosta putere dominanta de la Moscova nu intelege nicidecum sa renunte la influenta sa asupra spatiului caucazian si central-asiatic. Relativ recentele evenimente violente din Georgia sunt cat se poate de edificatoare in aceasta privinta, desigur printre atatea altele. intr-adevar, colapsul sistemului mondial comunist a dus si la o redimensionare a relatiilor dintre Est si Vest, pe criterii mai mult economico-strategice, decat politico-ideologice. Regiunea Caucazului si cea a Asiei Centrale, impreuna cu Marea Caspica, reprezinta acum una dintre cele mai importante zone de intersectie a intereselor puterilor care urmaresc sa controleze lumea intreaga sau, cel putin, parti importante din ea.

Acestea sunt realitatile fundamentale de care trebuie sa tina seama permanent un cercetator care isi propune sa cunoasca un aspect sau altul din evolutia deosebit de dinamica si complexa a situatiei din spatiul extins al Marii Caspice, prin care intelegem cu prioritate regiunea caucaziana si cea central-asiatica.

Problematica analizata in aceasta carte este inca prea putin cunoscuta la noi, desi interesele Romaniei legate de spatiul caspic extins sunt foarte importante. Ca unul care a indeplinit misiuni diplomatice in Caucaz si in Asia Centrala, imi ingadui sa afirm ca atat oficialii de la Bucuresti, cat si companiile romanesti se afla deja in intarziere in raport cu marile oportunitati existente in aceste regiuni, mai ales in Asia Centrala. imi este teama ca in curand s-ar putea sa fie chiar prea tarziu pentru noi! Tocmai si cu scopul de a atrage atentia intr-o asemenea directie, am propus unor doctoranzi ai mei - printre care si autorului acestui volum - teme legate de problematica actuala si de perspectiva a acestor regiuni. Ca cetatean al Republicii Azerbaidjan si cu studii universitare si doctorale facute in Romania, dl. Iqbal Haciyev cred ca era printre cei mai indicati sa abordeze o asemenea problematica de insemnatate geostrategica. De fapt, aceasta carte este parte a unui tablou imens, care trebuie sa reprezinte imaginea cat mai veridica a spatiului caspic largit, dar privita de la Bucuresti. Dupa stiinta mea, un asemenea tablou nu se afla in lucru in niciun atelier din lume. in final, el va fi cu siguranta o opera originala valoroasa, asa cum sunt si partile sale componente realizate pana acum, intre care cea mai noua este lucrarea pe care o avem in fata.

Este de apreciat faptul ca, dl.I.Haciyev, desi nu este istoric prin formatie (este absolvent al facultatii de st.politice), a acordat atentia cuvenita prezentarii cat mai veridice a trecutului popoarelor si tarilor pe care le are in vedere aici. Autorul a adoptat atitudini critice fata de unele concluzii ale istoricilor sovietici, dar si fata de ideile exagerat autohtoniste ale istoricilor din fostele republici unionale, mai cu seama in chestiunea deosebit de sensibila si inca neclarificata a etnogenezei. La ora actuala, nu este la indemana oricui de a discerne cursul real al istoriei acestor popoare. Sursele istorice cunoscute sunt relativ putine, iar interpretarea lor a fost deliberat denaturata in perioada sovietica. Iar acum, aceleasi izvoare istorice sunt folosite in sustinerea unor aberatii nationaliste, specifice de altminteri fazei in care popoarele isi (re)descopera identitatea nationala.

Cum era si firesc, dl.Iqbal Haciyev si-a conceput lucrarea in jurul „Marelui Joc” (sintagma apartine agentului englez Arthur Conolly, executat in 1842, la Buhara) si a ceea ce astazi este denumit “Noul Mare Joc”, in care titularii sunt: Rusia, SUA, China, Turcia si Iran. Pe margine se incalzesc deja pentru a intra pe terenul de joc, indeosebi al Asiei Centrale, “rezerve “ redutabile ca: India, Japonia, Coreea de Sud, bogatele statulete din zona Golfului Persic (Arab), Israel, Pakistan. Din pacate, UE nu este inca un “jucator titular” nici in Asia Centrala si nici in Caucaz. Cel putin pana in anul 2007, UE a facut greseala de a privi Asia Centrala ca un intreg. O greseala asemanatoare a fost savarsita si de Federatia Rusa, imediat dupa 1991, cand a adoptat o politica reactiva in Asia Centrala. Moscova si-a corijat insa la timp eroarea, reusind sa obtina beneficii geostrategice importante din razboiul afgan. in schimb, din cauza unor crize locale, Rusia a pierdut teren in Caucazul de Sud, mai precis in Azerbaidjan si Georgia. Potrivit aprecierilor unor experti rusi si nerusi, Caucazul de Sud are o insemnatate strategica de prima marime pentru Rusia. Beneficiile ei ar fi insa mai mari daca aceste regiuni, adica Asia Centrala si Caucazul de Sud, ar deveni zone ale cooperarii internationale, indeosebi cu SUA, impotriva pericolelor comune actuale. Dar - arata autorul - Rusia nu este dispusa (inca, adaugam noi) sa cedeze in privinta intereselor sale geostrategice legate de aceste regiuni.

Desi SUA - ca si UE, de altminteri - nu au experienta central-asiatica pe care o are Rusia, totusi Washingtonul a reusit sa-si revina relativ repede din pozitia pasiva pe care o adoptase imediat dupa 1991 fata de noile state ale regiunii. Cred ca dl.I.Haciyev a surprins intr-un mod cat se poate de clar obiectivele esentiale ale SUA in Asia Centrala, care pot fi rezumate astfel: stabilirea si largirea prezentei americane in regiune, inclusiv prin crearea unor baze militare de rezerva, accesul garantat la resursele energetice ale bazinului caspic si la pietele locale, impiedicarea dominatiei Rusiei, limitarea accesului Chinei si blocarea influentei Iranului. Iar in perspectiva - considera autorul - SUA ar viza atragerea si mentinerea republicilor din Asia Centrala in orbita strategiei americane regionale si globale, obiectiv care ar face parte din strategia americana legata de China, Rusia, Afganistan si Asia de Sud, Orientul Mijlociu si Orientul Apropiat.

La randul ei, China isi urmeaza cu tenacitatea recunoscuta din istorie obiectivul ei de penetrare a Asiei Centrale, dar si a intregului bazin energetic caspic, pe baza unei politici traditionale flexibile si graduale, cu evitarea incordarii relatiilor cu alti competitori. Evolutia actuala pare favorabila Chinei, care castiga pozitii insemnate in regiune, in primul rand in domeniul economic.

Turcia si Iranul au atuuri istorice, religioase, lingvistice si culturale in Asia Centrala si Caucaz, asa cum niciunul dintre ceilalti jucatori nu are. Dar ambele state nu dispun de forta politica si economica necesare pentru a atrage si pastra tarile regiunii in orbita lor. Desi rivale vechi, nici Iranul si nici Turcia nu renunta sa actioneze in aceeasi directie, sperand chiar, fiecare din ele in felul ei, sa foloseasca in acest scop relatiile speciale pe care le au sau doresc sa le aiba cu Rusia. Ambele state au ratat insa oportunitati insemnate si sunt in pierdere de teren in zona.

Valoarea istorica a Marii Caspice de “placa turnanta“ a comertului eurasiatic este valabila si astazi, cand se adauga si bogatiile ei energetice, ca si insemnatatea sa geostrategica. Tocmai din aceasta pricina, zona caspica extinsa ar putea deveni terenul de confruntare dintre Occident si Orient, ceea ce trebuie evitat desigur cu maxima luare aminte. Conflictele inghetate sau nu din Caucaz (Cecenia, Nagorno-Karabagh, Osetia de Sud) - considera autorul - ar putea deveni un preludiu al acestui mare conflict Est-Vest. imi exprim insa convingerea ca “marii jucatori” nu se vor lasa antrenati pe o cale atat de primejdioasa.

Cum era si de dorit in cazul unui subiect care se impleteste strans cu geopoliticul, autorul depaseste adeseori limita cronologica superioara (2003) a lucrarii sale, proiectand perspectivele pana la nivelul anilor 2010 - 2012. Pe buna dreptate, autorul acorda o atentie sporita Organizatiei pentru Cooperare de la sanghai, care ar putea deveni alternativa asiatica la UE si NATO. Desigur, autorul nu putea evita problema criminalitatii transfrontaliere, in primul rand a traficului de narcotice, care a devenit unul din pericolele globale cele mai mari de sorginte central-asiatica.

Cititorul interesat va gasi in aceasta carte si raspunsuri la unele probleme de stringenta actualitate legate de spatiul avut in vedere aici, ca: rezervele energetice ale bazinului caspic si proiectele de transport catre pietele lumii, rolul tarilor riverane in proiectele energetice, chestiunea spinoasa a statutului juridic al Marii Caspice, perspective ale raporturilor dintre UE si Asia Centrala, in care criza energetica, oleoductul de importanta strategica Baku-Tbilisi-Ceyhan si proiectul Transcaspic constituie parti distincte. Acest din urma proiect, mult discutat si inca amanat, este de interes major pentru UE, inclusiv si indeosebi pentru Romania, caci el poate fi legat de proiectul Nabucco. Dar, restabilirea controlului Rusiei in R. Azerbaidjan sau numai in Georgia ar face practic inutile toate proiectele energetice care ocolesc Rusia, prin Caucazul de Sud. Aceasta ar insemna, de fapt, esecul tuturor straduintelor SUA si UE de a folosi resursele energetice naturale ale bazinului caspic pentru securitatea energetica a Europei. Evitarea unui asemenea deznodamant nefericit nu depinde insa numai de Rusia, ci in primul rand de SUA si de UE. Acum, in conditiile in care Proiectul European pare atat de aproape de realizare, este de asteptat ca marile state occidentale sa cedeze din interesele lor economice individuale in beneficiul constructiei politice comune. intr-adevar, Uniunea Europeana trebuie sa-si asume, alaturi de SUA, responsabilitati majore in gasirea unui nou echilibru mondial si in promovarea unei noi ordini internationale. Spatiul extins al Marii Caspice poate deveni un factor esential pe plan mondial, cu rol stabilizator sau destabilizator, in functie de modul in care Occidentul se va apropia de problematica lui specifica. Iar prezenta carte a d-lui Iqbal Haciyev cred ca reuseste sa dezvaluie cel putin o parte din aceste probleme.

prof.univ.dr.Tasin Gemil

Directorul Institutului de Turcologie si Studii Central Asiatice

Universitatea “Babes-Bolyai”, Cluj-Napoca

“La inceputul secolului al XXI-lea ne aflam in fata unor extraordinare provocari si a unor extraordinare interconectari. Suntem cu totii vulnerabili in fata noilor amenintari la adresa securitatii si a vechilor amenintari care au evoluat in modalitati complexe si impredictibile. Orice eveniment ori proces care provoaca morti pe scara larga sau reduce sansele de viata si care submineaza statele ca subiect al sistemului international, trebuie vazut ca o amenintare la adresa pacii si securitatii”. Afirmatia a apartinut fostului secretar general al celui mai inalt for international, Organizatia Natiunilor Unite. Nu mult mai tarziu, la inceputul anului 2009, in cadrul conferintei anuale pe probleme de securitate globala de la Berlin, vicepresedintele american Joe Biden si-a inceput discursul mentionand faptul ca bolile infectioase, alaturi de armele de distrugere in masa, sunt principalele amenintari ale acestui secol, cu care omenirea trebuie sa se confrunte.

Aceste preocupari au reprezentat suficiente motive pentru a initia o cercetare mai atenta a conexiunii dintre stiintele medicale, stiintele naturale, relatiile internationale si, implicit, securitatea globala. Studiul “securitatii”  nu este un demers usor si nici pe departe nu poate fi facut superficial. “Securitatea”, ca abordare conceptuala, este o preocupare complexa a mai multor stiinte si domenii de activitate, iar din punct de vedere practic se afla in responsabilitatea statelor nationale, precum si a sistemului international, reprezentat de organizatiile internationale si aliantele interstatale. Poate tocmai de aceea este greu sa identificam o baza comuna, general acceptata, pentru definirea “securitatii”, a nivelurilor sale de analiza si a metodologiei de studiu si cercetare. De exemplu, exista abordari conceptuale foarte diferite chiar in cadrul relatiilor internationale, domeniu stiintific fata de care se revendica si apartenenta “securitatii”.

E.A. Kolodziej afirma ca “securitatea este o notiune complexa si controversata - incarcata cu sentimente si valori adanc inradacinate.(...) Daca pornim de la o intelegere larga si cuprinzatoare a securitatii, sinonima cu orice s-ar intampla in mintea observatorului, atunci ar insemna sa afirmam ca aproape orice valoare sau interes uman, daca partea afectata le percepe ca fiind sub amenintare, constitue o problema de securitate”.

Cercetarea fundamentelor teoretice si a diferitelor definitii ale “securitatii”, precum si a teoriilor relatiilor internationale si diferitelor paradigme ale securitatii a devenit astfel o necesitate. A fost frapant faptul ca aproape nicio analiza ori cercetare asupra domeniului „securitatii”, inclusiv cele care acceptau perceptia extinsa a conceptului de „securitate”, nu considerau bolile infectioase, epidemiile si pandemiile, precum si catastrofele naturale ca fiind factorii de risc si amenintari la adresa securitatii globale. Analizele, studiile, evaluarile, estimarile, prognozele de securitate au fost concentrate, in mod eronat, aproape exclusiv pe faptul ca principala sursa de instabilitate, indiferent de nivelul de abordare, ar proveni dinspre conflictele violente (razboaie, confruntarile armate etc). Aceasta perceptie colectiva si istorica din partea teoreticienilor Relatiilor Internationale si a domeniului „securitatii”, conform careia omul si agentii sai (statele) sunt amenintati doar de razboaie, este in prezent contrazisa, din ce in ce mai evident si documentat, de fenomene, procese si evenimente provenind din zona stiintelor medicale si a stiintelor naturale, care se dovedesc, cel putin prin numarul de decese umane provocate, cu mult mai amenintatoare pentru umanitate decat orice alta amenintare, provocare ori factor de risc.

Intr-o prima etapa, am ales sa aprofundam cercetarea inter-disciplinara a „securitatii”, orientandu-ne predilect, asupra riscurilor neconventionale de securitate care provin din domeniul de studiu al stiintelor medicale: agentii patogeni, bolile infectioase, epidemiile si pandemiile. Am identificat de asemenea puncte de intersectie cu riscurile conventionale de securitate, respectiv bioterorismul. Cu toate acestea, suntem pe deplin constienti de limitele demersului actual de cercetare si avem convingerea ca abordarea securitatii, din perspectiva provocarilor medicale ori a catastrofelor naturale, reprezinta un nou inceput in cercetarea de „securitate” la nivel global.

Demersul acesta trebuie considerat ca fiind unul corect si justificat, prin intentia de a demonstra locul si rolul stiintei medicale (in cazul acestei carti) in cadrul abordarilor conceptuale ale “securitatii”, insa, fara echivoc, in lumea stiintifica nu este suficient sa faci apel la fapte empirice si date statistice pentru a demonstra conexiunea dintre “stiintele de contact”, asa cum consideram ca ar putea deveni “stiinta” “securitatii”. Astfel, am constientizat ca este necesara o abordare conceptuala a “securitatii” pentru a identifica anumite convergente dintre stiinta medicala si relatiile internationale/securitatea globala. Pe de alta parte, introducerea in problematica studiului a necesitat o cercetare atenta si aprofundata, cu o abordare istorica, dar si prospectiva, a contextului geopolitic actual, precum si cu privire la evolutia actuala a mediului de securitate globala.

Tendintele contemporane de manifestare a factorilor de risc pentru securitatea globala au constituit, totodata, o alta preocupare prioritara pentru conturarea premiselor si ipotezelor de lucru ale acestei carti. in aceiasi masura, am dorit sa identificam metodologile de cercetare si niveluri de analiza a “securitatii”, demers absolut necesar oricarei abordari stiintifice. Astfel, apreciem ca posibila reusita a cercetarii noastre are la baza o abordare metodologica interdisciplinara, care combina tehnici specifice atat stiintelor politice, relatiilor internationale ori cercetarii de securitate, cat si din perspectiva stiintelor medicale, stiintelor naturale etc. Am incercat, astfel, sa oferim un studiu sistematic al “securitatii”, prin abordari istorico-evolutive, teoretice (conceptuale) si factual-empirice (studiu de caz).

Abordarea “securitatii” sub raport etimologic, evolutiv, explicativ, conceptual si paradigmatic este un imperativ necesar pentru a intelege corelatia dintre teoriile relatiilor internationale si premisele actuale ale mediului de securitate globala. Insecuritatea umana la nivel global are la baza o coordonata deosebit de importanta, precum este starea de sanatate a oamenilor, iar numarul de decese generate de boli este un indicator empiric, dar pragmatic, care arata ca o astfel de situatie necesita o abordare mai complexa si la nivel interdisciplinar si multi-disciplinar asupra “securitatii”.

Impactul bolilor, in general, dar mai ales al maladiilor infectioase - epidemice si pandemice - asupra situatiei politice, economice, sociale, precum si asupra starii de securitate umana la nivel national, regional si global a reprezentat principala preocupare pentru realizarea acestui studiu. Acum suntem pe deplin constienti si, mai ales, convinsi ca exista o relatie directa intre epidemiologie si “securitate”, atata timp cat raspandirea naturala sau deliberata (bioterorismul si/sau razboiul biologic) a agentilor patogeni, responsabili de aparitia si dezvoltarea epidemiilor si pandemiilor maladiilor infectioase, a provocat si continua sa provoace cel mai mare numar de decese la nivel global, in timp si spatiu. Astfel, putem dovedi faptul ca aspecte ce tin de starea de sanatate si prezervarea vietii umane pe planeta Pamant au impact direct asupra securitatii, indiferent de nivelul de analiza a domeniului. Pe de alta parte am constatat ca politicile de sanatate ale statelor si modul in care acestea sunt integrate strategiilor de securitate la nivel national si global reflecta stadiul actual de perceptie al problematicii securitatii globale.

Alegerea unei astfel de teme atat de complexe nu a fost usoara. A reprezentat o provocare intelectuala, pe care noi am privit-o ca pe o oportunitate unica pentru cercetatori de a interconecta consecintele fenomenelor si proceselor generate de era globalizarii relatiilor internationale si de a etala efectele acestora asupra securitatii globale prin interdependentele pe care le creaza. Privita din aceasta perspectiva, tema aleasa ofera sansa de a identifica nivelul de interconectare intre domenii apreciate ca fiind foarte diferite, dar si de a arata necesitatea orientarii cercetarii de “securitate” catre studiul interdisciplinar. Pe de alta parte, rezultatele cercetarilor fundamentale, cele conceptuale si paradigmatice, pot si trebuie sa fie mai bine integrate in domeniul aplicabilitatii, pornind de la abordarea comprehensiva a cercetarii de “securitate” la nivel global si concentrandu-se din ce in ce mai mult la nivelul securitatii individuale si comunitare.

Aceasta carte incearca sa evidentieze faptul ca abordarea militara a “securitatii”, inca predominanta in cercetarile contemporane de “securitate”, nu mai este suficienta. Dorim, astfel, sa contribuim la schimbarea acestei atitudini si la orientarea studiilor de securitate si catre provocari neconventionale, al caror impact este deja superior celor de tipul conflictelor violente. Apreciem ca, in actualul context geopolitic si mai ales in viitorul apropiat, complet globalizat, studiile si cercetarea de securitate vor dobandi o perspectiva societala si umana din ce in ce mai accentuata, axandu-se pe individ ca actor independent al societatii globale si pe comunitatile umane din spatii complet vulnerabile.

Ne exprimam speranta ca la finalul lecturarii sale, unii dintre cititorii nostri o vor puteaconsidera drept un manual metodologic de cercetare si elaborare de studii de securitate, in contextul noiilor sale abordari pragmatice.

Prin aceasta carte ne-am propus sa demonstram actualitatea temei abordate si sa incercam sa aducem, in sprijinul cercetatorilor din domeniul securitatii din Romania, un continut factual, consistent de care trebuie sa se tina cont in studiul factorilor de risc pentru securitate intr-o maniera complexa si comprehensiva, in corelare directa cu preocuparile contemporane de reconceptualizare a securitatii la nivel mondial, incluzand si dimensiunea sa neconventionala.

În dezvoltarea societăţii umane, religiile şi culturile au avut efecte benefice asupra individului şi societăţilor în care a evoluat.

Incontestabil religiile şi culturile sunt globale, deoarece aparţin patrimo­niului umanităţii şi nu doar unor actori globali. Iată de ce, acestea nu pot fi “înlocuite” cu ideologii noi.

Procesul globalizării se manifestă în sfera economico-comercială, dar are efecte şi în plan cultural şi religios. De ce? Deoarece pe lângă produse se exportă şi cultură şi religie şi tradiţii şi cutume…

Culturile şi religiile actuale trebuie să fie cunoscute şi promovate de cultura globală şi nu distruse sau incluse în alte culturi neperformante de dată recentă.

Conservarea şi promovarea culturilor clasice presupune o educaţie adecvată şi un nivel de trai la standarde internaţionale, fără a vicia procesele interne şi sociale, deoarece atrofierea va avea ca rezultat dispariţia culturilor respective.

Globalizarea bunurilor şi gesturilor culturale nu trebuie să le transforme în conţinut, ci doar să le promoveze ca bunuri universale oferite unei societăţi globale, în scopul evadării din gândirea amorfă, golită de orice modalitate critică de supervizare a realului.

Atât cultura cât şi religia este necesar să îşi păstreze autenticitatea construită, în timp, pe tradiţii şi valori imuabile generate de ethosul spaţiului geografic în care au evoluat.

Realizarea satului comun este o operă comună, putem reuşi numai împreună!

Cultura nu poate face abstracţie de suportul economic şi de realităţile palpabile, deoarece individul are nevoie de apartenenţa la grup, care să îi ateste şi să îi consolideze existenţa.

Păstrarea identităţii este omniprezentă şi standardizarea, în tipare unice, nu poate aduce nimic bun, deoarece ar genera regresia şi stingerea unor culturi unice.

Globalizarea trebuie acceptată dar, în acelaşi timp, trebuie să ne impunem propriile specificităţi şi evoluţii care este necesar să se intersecteze şi să cristalizeze relaţiile de conservare a patrimoniului cultural de care dispunem.

Titlu : CIVILIZATIA ISLAMICA

                   -integrarea culturala-

Autor : Vasile SIMILEANU

Editura: TOP FORM

Limba:  ROMANA

Pret :   

Conţinutul lucrării relevă cinci mari direcţii de abordare de mare interes pentru geopolitica contemporană, prezentate într-o succesiune logică şi inter­dependentă: "statul şi puterea", "actorii statali şi ordinea mondială", "statutul teoretic şi pragmatismul geopoliticii", "evoluţia concepţiilor geopolitice - între confruntare şi personalizare", "reevaluarea şi sublinierea valorii practice a unor teze sau sintagme conceptuale geopolitice".

Problematica propusă, în succesiunea sa, depăşeşte logica şi principiile abordării clasice, tradiţionale. Arhicunoscuta introducere tematică - definiţie-obiect-metodă-raporturi interdisciplinare-concepţii (şcoli) - a fost dată uitării. Efortul său explicativ - centrat pe principii metodologice verificate de practica politică: istorismul, unitatea dintre logic şi istoric, cercetarea sistemică, comparativă, structural-genetică etc. - porneşte de la analiza şi explicarea elementelor de conţinut ale studiului geopolitic: statul, determinaţiile şi manifestările sale, teoria statului şi tipologie (naţionale, multi­naţionale, marionetă, vasale, satelit, nealiniate, neutre, separatiste, tampon, periferice etc), populaţia în ipostazele sale (popor, etnie, naţiune, grup social, minorităţi şi migraţii). O recunoaştere şi revalorificare a meritelor suedezului R. Kjellen, adevăratul părinte al geopoliticii. Care, influenţat de formaţia sa de profesor de ştiinţa statului la Universitatea din Upsala, sugera o abordare sistemică, cunoaşterea acestui fenomen social din multiple puncte de vedere, diferite dar complementare, care să ofere explicaţii ştiinţifice mecanismului, integralităţii şi funcţionarii sale: geopolitic (ca teritoriu, formă şi aşezare), ecopolitic (ca gospodărire a ţării, ca viaţă economică), demopolitic (ca neam), sociopolitic (ca viaţă socială) şi cratopolitic (ca guvernare şi administraţie) sau altfel spus: geografic, economic, etnic, social şi juridic - sensurile actuale ale celor cinci ipostaze ale fiinţei statului.

O analiză geopolitică disociată de problematica puterii ar fi un nonsens, un exerciţiu teoretic steril, fără finalitate. Deoarece ea este "legată de însăşi natura universului", considera A. Toffler (în "Puterea în mişcare"), implică o "lume care combină atât şansa cât şi necesitatea, haosul cât şi ordinea", îşi pune amprenta asupra regimurilor şi formelor de guvernare, influenţează calitatea actorilor statali, natura relaţiilor internaţionale, determină hotărâtor starea de pace sau război, politica internaţională fiind o competiţie în jurul acestei mize fundamentale: puterea. Oamenii de stat, remarca Morgenthau (în "Politics Among Nations"), formulând al doilea principiu al realismului, gândesc şi acţionează conform "interesului definit ca putere", iar istoria confirmă acest adevăr. Relaţiile dintre state nu sunt reglementate de principii şi reguli morale sau juridice, de sentimente altruiste, ci de un pragmatism exacerbat, de apărare a propriilor interese. Ceea ce îl determina pe P. Lorrain (în "Încredibila alianţă: Rusia-Statele Unite") să constate că în raporturile interstatale "cooperarea este excepţia, iar competiţia regula."

Sistemele politice se deosebesc între ele prin genul de putere pe care-l cultivă şi promovează. Iar tipurile de putere se personalizează prin: resurse (distribuţia valorilor de bază, potenţial financiar, militar şi prestigiul clasei sau elitei politice), abilitate (eficienţa modalităţilor de influenţare politică), motivaţie (determinarea acţiunii actorilor politici atât în procesul obţinerii, cât şi în cel al gestionării puterii politice) şi costuri (puterea înseamnă luptă şi negociere; ambele implică costuri mai mici sau mai mari; nivelul riscului devine o problemă de opţiune).

Sunt prezentate aspecte ale evoluţiei puterii în manifestările sale, metamorfoza sa până la ipostaza de putere de stat care îşi afirmă suveranitatea şi unicitatea în raport cu celelalte tipuri de putere (socială, politică, culturală, tehnologică, militară etc.). Taxonomia statelor după structură, formă de guvernare, regim politic sau libertăţi ne permite cunoaşterea diversităţii lor: state naţionale, multinaţionale, vasale, tampon, neutre, separatiste, aliate, nealiniate, elitiste etc.

Puterea nu se confundă cu forţa şi controlul, susţinea K. Waltz, iar puterea militară nu implică şi controlul politic. În timp ce puterea menţine o ordine, forţa o compromite. Cucerirea este mai facilă decât guvernarea. Nerecurgearea la forţă este doctrina celor puternici.

Conceperea relaţiilor dintre state ca relaţii de putere a impus calculul formalizat al puterii statelor (prin valorificarea creatoare a formulelor lui R.S. Cline şi Lohausen), ierarhizarea lor funcţie de acest criteriu (mari puteri, puteri regionale, superputeri şi hiperputeri, puteri de nişă, puteri minore), analiza comparativă a balanţei de putere, dinamica reversibilă de la mono­polarism (hegemonism) la bipolarism şi multipolarism, cu beneficii şi riscuri, rolul principalilor actori statali - SUA, China, Japonia, India şi Rusia - în jocul centrelor de putere şi realizarea noii ordini mondiale.

Comportamentul marilor puteri, susţinea J.J. Mearsheimer, este ghidat potrivit preceptelor realismului ofensiv, iar obiectivul strategic al fiecăreia este acumularea necontenită de putere pe seama celorlalţi oponenţi. Dintre balanţele de putere care s-au succedat în istorie, structurile bipolare, susţin argumentat K. Waltz şi J.J. Mearsheimer, sunt mai stabile, mai durabile şi ferite de războaie extinse decât cele multipolare (dominate de trei sau mai multe puteri). Descurajarea nucleară a repre­zentat, atât în perioada bipolarităţii, cât şi astăzi, cheia stabilităţii politicii mondiale. Ideea a făcut, din nefericire, carieră fie ca principiu doctrinar în concepţiile unor teoreticieni contemporani - "(...) Mai bine o lume cu arme nucleare, dar fără un război major, decât un război major, dar fără arme nucleare" (M. Quinlan) -, fie ca teză fundamentală în doctrinele şi strategiile de securitate ale SUA şi Rusiei. Nici sistemul monopolar (hegemonic) nu scapă de critici. Hegemonia ca obiectiv şi miză a politicii de mare putere nu are viitor, intră în conflict deschis şi direct cu ideea de societate deschisă, susţinea G. Soroş (în "Despre globalizare"), dacă "cel care domină nu acordă atenţia cuvenită intereselor celorlalţi, deoarece (…) cei din urmă se vor uni pentru a distruge hegemonia".

Nu orice fel de ordine este dezirabilă, avertiza A. Toffler (în "Puterea în mişcare"). Doar ordinea "socialmente necesară" este benefică societăţii, "ordinea de surplus", excesivă şi impusă de o putere dominatoare (hegemon) este disfuncţională, provoacă dezordine, suferinţă şi revoltă.

"Binefacerile" hegemonismului invocate de Kindleberger, Keohane, Huntington, Kissinger, Brzezinski sau G. Friedman - stabilitate, managementul eficient al afacerilor internaţionale, funcţionarea sistemului financiar la capacitate maximă -, susţinute implicit de teoria "ciclurilor hegemonice" a lui R.G. Gilpin (în "War and Change in World Politics"), potrivit căreia înlocuirea puterii hegemone este posibilă doar dacă "schimbarea sistemului este profita­bilă. (…) Dacă beneficiile scontate depăşesc costurile presupuse", sunt infirmate total sau parţial de evoluţia tabloului geopolitic mondial din ultimele două decenii.

"Minutul unipolar" a trecut, s-a instaurat "dezordinea multipolară", clama T.G. Ash (în "Dezordinea multipolară"). Hegemonia americană este de domeniul trecutului. Realitate determinată de un ansamblu de factori: ascensiunea şi revirimentul statelor BRIC, creşterea rolului actorilor nonstatali, modificări în struc­tu­ra puterii, fragilitatea economiei americane, tipul de putere care funda­mentează politica SUA: forţa militară şi americano-centrismul şi presiunile opiniei publice internaţionale. Multiplicarea centrelor de putere nu înseamnă însă şi o lume mai bună, mai stabilă şi sigură. Ar putea să fie chiar mai "rău", conchidea ironic H. Kissinger, cu "acest gen de rivalităţi între marile puteri plus teroriştii ... corporaţiile ... comunităţile religioase ... ONG-urile internaţionale."

Titlu : GEOPOLITICA si

          centre de putere

Autor : Vasile SIMILEANU                 

Editura: TOP FORM

Limba:  ROMANA

Pret :   

“La inceputul secolului al XXI-lea ne aflam in fata unor extraordinare provocari si a unor extraordinare interconectari. Suntem cu totii vulnerabili in fata noilor amenintari la adresa securitatii si a vechilor amenintari care au evoluat in modalitati complexe si impredictibile. Orice eveniment ori proces care provoaca morti pe scara larga sau reduce sansele de viata si care submineaza statele ca subiect al sistemului international, trebuie vazut ca o amenintare la adresa pacii si securitatii”. Afirmatia a apartinut fostului secretar general al celui mai inalt for international, Organizatia Natiunilor Unite. Nu mult mai tarziu, la inceputul anului 2009, in cadrul conferintei anuale pe probleme de securitate globala de la Berlin, vicepresedintele american Joe Biden si-a inceput discursul mentionand faptul ca bolile infectioase, alaturi de armele de distrugere in masa, sunt principalele amenintari ale acestui secol, cu care omenirea trebuie sa se confrunte.

Aceste preocupari au reprezentat suficiente motive pentru a initia o cercetare mai atenta a conexiunii dintre stiintele medicale, stiintele naturale, relatiile internationale si, implicit, securitatea globala. Studiul “securitatii”  nu este un demers usor si nici pe departe nu poate fi facut superficial. “Securitatea”, ca abordare conceptuala, este o preocupare complexa a mai multor stiinte si domenii de activitate, iar din punct de vedere practic se afla in responsabilitatea statelor nationale, precum si a sistemului international, reprezentat de organizatiile internationale si aliantele interstatale. Poate tocmai de aceea este greu sa identificam o baza comuna, general acceptata, pentru definirea “securitatii”, a nivelurilor sale de analiza si a metodologiei de studiu si cercetare. De exemplu, exista abordari conceptuale foarte diferite chiar in cadrul relatiilor internationale, domeniu stiintific fata de care se revendica si apartenenta “securitatii”.

E.A. Kolodziej afirma ca “securitatea este o notiune complexa si controversata - incarcata cu sentimente si valori adanc inradacinate.(...) Daca pornim de la o intelegere larga si cuprinzatoare a securitatii, sinonima cu orice s-ar intampla in mintea observatorului, atunci ar insemna sa afirmam ca aproape orice valoare sau interes uman, daca partea afectata le percepe ca fiind sub amenintare, constitue o problema de securitate”.

Cercetarea fundamentelor teoretice si a diferitelor definitii ale “securitatii”, precum si a teoriilor relatiilor internationale si diferitelor paradigme ale securitatii a devenit astfel o necesitate. A fost frapant faptul ca aproape nicio analiza ori cercetare asupra domeniului „securitatii”, inclusiv cele care acceptau perceptia extinsa a conceptului de „securitate”, nu considerau bolile infectioase, epidemiile si pandemiile, precum si catastrofele naturale ca fiind factorii de risc si amenintari la adresa securitatii globale. Analizele, studiile, evaluarile, estimarile, prognozele de securitate au fost concentrate, in mod eronat, aproape exclusiv pe faptul ca principala sursa de instabilitate, indiferent de nivelul de abordare, ar proveni dinspre conflictele violente (razboaie, confruntarile armate etc). Aceasta perceptie colectiva si istorica din partea teoreticienilor Relatiilor Internationale si a domeniului „securitatii”, conform careia omul si agentii sai (statele) sunt amenintati doar de razboaie, este in prezent contrazisa, din ce in ce mai evident si documentat, de fenomene, procese si evenimente provenind din zona stiintelor medicale si a stiintelor naturale, care se dovedesc, cel putin prin numarul de decese umane provocate, cu mult mai amenintatoare pentru umanitate decat orice alta amenintare, provocare ori factor de risc.

Intr-o prima etapa, am ales sa aprofundam cercetarea inter-disciplinara a „securitatii”, orientandu-ne predilect, asupra riscurilor neconventionale de securitate care provin din domeniul de studiu al stiintelor medicale: agentii patogeni, bolile infectioase, epidemiile si pandemiile. Am identificat de asemenea puncte de intersectie cu riscurile conventionale de securitate, respectiv bioterorismul. Cu toate acestea, suntem pe deplin constienti de limitele demersului actual de cercetare si avem convingerea ca abordarea securitatii, din perspectiva provocarilor medicale ori a catastrofelor naturale, reprezinta un nou inceput in cercetarea de „securitate” la nivel global.

Demersul acesta trebuie considerat ca fiind unul corect si justificat, prin intentia de a demonstra locul si rolul stiintei medicale (in cazul acestei carti) in cadrul abordarilor conceptuale ale “securitatii”, insa, fara echivoc, in lumea stiintifica nu este suficient sa faci apel la fapte empirice si date statistice pentru a demonstra conexiunea dintre “stiintele de contact”, asa cum consideram ca ar putea deveni “stiinta” “securitatii”. Astfel, am constientizat ca este necesara o abordare conceptuala a “securitatii” pentru a identifica anumite convergente dintre stiinta medicala si relatiile internationale/securitatea globala. Pe de alta parte, introducerea in problematica studiului a necesitat o cercetare atenta si aprofundata, cu o abordare istorica, dar si prospectiva, a contextului geopolitic actual, precum si cu privire la evolutia actuala a mediului de securitate globala.

Tendintele contemporane de manifestare a factorilor de risc pentru securitatea globala au constituit, totodata, o alta preocupare prioritara pentru conturarea premiselor si ipotezelor de lucru ale acestei carti. in aceiasi masura, am dorit sa identificam metodologile de cercetare si niveluri de analiza a “securitatii”, demers absolut necesar oricarei abordari stiintifice. Astfel, apreciem ca posibila reusita a cercetarii noastre are la baza o abordare metodologica interdisciplinara, care combina tehnici specifice atat stiintelor politice, relatiilor internationale ori cercetarii de securitate, cat si din perspectiva stiintelor medicale, stiintelor naturale etc. Am incercat, astfel, sa oferim un studiu sistematic al “securitatii”, prin abordari istorico-evolutive, teoretice (conceptuale) si factual-empirice (studiu de caz).

Abordarea “securitatii” sub raport etimologic, evolutiv, explicativ, conceptual si paradigmatic este un imperativ necesar pentru a intelege corelatia dintre teoriile relatiilor internationale si premisele actuale ale mediului de securitate globala. Insecuritatea umana la nivel global are la baza o coordonata deosebit de importanta, precum este starea de sanatate a oamenilor, iar numarul de decese generate de boli este un indicator empiric, dar pragmatic, care arata ca o astfel de situatie necesita o abordare mai complexa si la nivel interdisciplinar si multi-disciplinar asupra “securitatii”.

Impactul bolilor, in general, dar mai ales al maladiilor infectioase - epidemice si pandemice - asupra situatiei politice, economice, sociale, precum si asupra starii de securitate umana la nivel national, regional si global a reprezentat principala preocupare pentru realizarea acestui studiu. Acum suntem pe deplin constienti si, mai ales, convinsi ca exista o relatie directa intre epidemiologie si “securitate”, atata timp cat raspandirea naturala sau deliberata (bioterorismul si/sau razboiul biologic) a agentilor patogeni, responsabili de aparitia si dezvoltarea epidemiilor si pandemiilor maladiilor infectioase, a provocat si continua sa provoace cel mai mare numar de decese la nivel global, in timp si spatiu. Astfel, putem dovedi faptul ca aspecte ce tin de starea de sanatate si prezervarea vietii umane pe planeta Pamant au impact direct asupra securitatii, indiferent de nivelul de analiza a domeniului. Pe de alta parte am constatat ca politicile de sanatate ale statelor si modul in care acestea sunt integrate strategiilor de securitate la nivel national si global reflecta stadiul actual de perceptie al problematicii securitatii globale.

Alegerea unei astfel de teme atat de complexe nu a fost usoara. A reprezentat o provocare intelectuala, pe care noi am privit-o ca pe o oportunitate unica pentru cercetatori de a interconecta consecintele fenomenelor si proceselor generate de era globalizarii relatiilor internationale si de a etala efectele acestora asupra securitatii globale prin interdependentele pe care le creaza. Privita din aceasta perspectiva, tema aleasa ofera sansa de a identifica nivelul de interconectare intre domenii apreciate ca fiind foarte diferite, dar si de a arata necesitatea orientarii cercetarii de “securitate” catre studiul interdisciplinar. Pe de alta parte, rezultatele cercetarilor fundamentale, cele conceptuale si paradigmatice, pot si trebuie sa fie mai bine integrate in domeniul aplicabilitatii, pornind de la abordarea comprehensiva a cercetarii de “securitate” la nivel global si concentrandu-se din ce in ce mai mult la nivelul securitatii individuale si comunitare.

Aceasta carte incearca sa evidentieze faptul ca abordarea militara a “securitatii”, inca predominanta in cercetarile contemporane de “securitate”, nu mai este suficienta. Dorim, astfel, sa contribuim la schimbarea acestei atitudini si la orientarea studiilor de securitate si catre provocari neconventionale, al caror impact este deja superior celor de tipul conflictelor violente. Apreciem ca, in actualul context geopolitic si mai ales in viitorul apropiat, complet globalizat, studiile si cercetarea de securitate vor dobandi o perspectiva societala si umana din ce in ce mai accentuata, axandu-se pe individ ca actor independent al societatii globale si pe comunitatile umane din spatii complet vulnerabile.

Ne exprimam speranta ca la finalul lecturarii sale, unii dintre cititorii nostri o vor puteaconsidera drept un manual metodologic de cercetare si elaborare de studii de securitate, in contextul noiilor sale abordari pragmatice.

Prin aceasta carte ne-am propus sa demonstram actualitatea temei abordate si sa incercam sa aducem, in sprijinul cercetatorilor din domeniul securitatii din Romania, un continut factual, consistent de care trebuie sa se tina cont in studiul factorilor de risc pentru securitate intr-o maniera complexa si comprehensiva, in corelare directa cu preocuparile contemporane de reconceptualizare a securitatii la nivel mondial, incluzand si dimensiunea sa neconventionala.

Titlu : GLOBALIZAREA

         spatiului islamic

Autor : Vasile SIMILEANU                

Editura: TOP FORM

Limba:  ROMANA

Pret :   

Ziarul „Le Monde” publica, la 25 ­octombrie 2007, un eseu al ministrului de Externe al Iranului, Manoucher Mottaki, intitulat chiar „Comment peut-on être Persan?”. Altfel spus, „Cum este posibil să fii iranian şi să trăieşti într-o altă lume, mai precis în Occident? Povestea dosarului nuclear iranian se bazează pe aceeaşi întrebare, remarcă ministrul. Şi el explică, pe larg: în urmă cu 30 de ani, când Iranul era guvernat de un regim dictatorial, decizia Republicii Franceze de a coopera cu politica nucleară a unui asemenea regim a primit aprobarea tuturor oamenilor politici, până la cel mai înalt nivel. În toţi aceşti ani, francezii nu şi-au pus nicio întrebare asupra obiectivelor şahului. Dimpotrivă, Franţa a propus participarea iraniană la Framatome, apoi la Eurodif, mergând până la a-l invita pe şah să viziteze obiectivele nucleare franceze de la Saclay, fără a manifesta nicio nelinişte faţă de cooperarea în domeniul nuclear, inclusiv militar.

Peste ani, când poporul iranian a pus capăt regimului dictatorial şi, inspirându-se din principiile supreme ale Islamului, a decis fondarea unei Republici având ca principiu independenţa şi libertatea (adică chiar valorile Revoluţiei Franceze şi ale celei de-a V-a Republici), era de aşteptat - continuă ministrul - ca liderii francezi să primească pozitiv această mare schimbare. „Or, adevărata tragedie a apărut atunci când iranianul erei noi a hotărât, asemenea personajului lui Montesquieu, să beneficieze de mijloacele moderne ale dezvoltării. Atunci, cooperarea pentru dezvoltare s-a oprit, iar relaţiile bilaterale s-au întunecat”. Programul nuclear iranian, îmbogăţirea uraniului în scopuri civile, cu respectarea acordurilor de garantare şi sub supravegherea Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică (AIEA) şi prin cooperare cu alte state - toate acestea au fost primite de Franţa şi de alte state occidentale cu un tratament discriminator, cu sancţiuni economice, cu declaraţii şi acţiuni de condamnare necruţătoare a politicii energetice a Teheranului. Din întrebarea „Cum poţi fi persan?”, revine ministrul la povestea iniţială, „Montesquieu trăgea concluzia că gândirea strâmtă a acestui om (amicul francez al călătorului din «Scrisori persane», n.n.) nu-i îngăduia să admită că în univers mai sunt şi alţi oameni decât francezii”, încheie autorul eseului.

Aşadar, am aflat cum şi de ce unele state, de fapt liderii lor, par să aibă o viziune proprie asupra a ceea ce înseamnă astăzi „a fi astăzi persan”. Iar iranienii înţeleg să rămână ceea ce, de fapt, sunt: persanii vremurilor moderne. Haina pe care vor să o poarte - spun liderii de la Teheran - este şi cea a nuclearului paşnic.

Titlu : IRANUL  la rece

Autor : Corneliu VLAD  

Editura: TOP FORM

Limba:  ROMANA

Pret :