Savu LITOIU

EU SUNT CEL CONDAMNAT LA MOARTE

Editura Top Form, Bucuresti, 2005

EU SUNT CEL CONDAMNAT LA MOARTE” – un titlu socant la prima vedere. Iar socul se acutizeaza pe parcurs, atunci cand iti iei inima in dinti si incepi sa citesti. Poeme care te duc cu gandul uneori la Bacovia, dar, cel mai des, la Viata. Da, la Viata!

Ca o ironie, intr-adevar, Savu Litoiu, desi scrie cu trairea celui „condamnat la moarte”, nu face decat sa-si aminteasca viata. si sa o traiasca in continuare. si sa o accepte. Pentru ca „Omul nu are timp sa fie, are timp sa devina. si cand te gandesti ca eu abia imi indur nemurirea” - scrie poetul. Iar „in povestea asta despre viata si moarte, cu inceput si sfarsit,/cineva, neatent, a aprins din profil un bat de chibrit.”

Volumul pare a fi o lunga scrisoare catre destin, o rugaciune spre Dumnezeu si un testament adresat celor dragi. De fapt, celei dragi – „Iubito, ghetele astea imblanite/si privirea scaldata in lumina/si puloverul gros/si caciula cu miros persistent de sulfina,/sa le dai cuiva de pomana.”

„In asteptarea mortii”, poetul Savu Litoiu nu vrea decat sa-si mai arunce o data privirea spre lume, sa-si ia la revedere de la fluturi si sa-si reconstituie tacerea. si, intr-o „Scrisoare”, anunta resemnat si cu „minimum de decenta”: „Va scriu deja fara cuvinte,/cu gesturi ample colorate,/va scriu ce nu mai pot surade/pe clopote abandonate.” Dar, chiar daca uneori tipa sfasietor catre un doctor (real sau inchipuit) ca il doare, asumandu-si cu demnitate „o parte de vina”, cere „un fel de chitanta divina”.

Personal, nu il cunosc pe Savu Litoiu, insa, citindu-i resemnarea disperata, am sentimentul ca il stiu de o viata. Prin versurile Domniei Sale razbate acel ceva care te pune pe ganduri, te face sa-ti amintesti (de trecut si chiar de viitor!) si, in final, sa-ti accepti conditia. Marele merit al domnului Litoiu este acela ca a reusit sa descopere poezia „ca o rana eterna”. si are taria de a se refugia in rime. in rimele unui poet, dupa cum minunat se defineste, „si anonim, si trist,/altcineva din fiecare,/de cate ori sunt prea profund/eu nu mai folosesc cuvinte, decat tacerea de onoare.”

O „tacere de onoare” in fata careia avem datoria sa ne inchinam „legal”, exact ca pe front, unde „se moare din greu, cu masura,/cand ploua la umbra/si fara permis de armura”. Caci, ce nevoie mai ai de permis atunci cand cantecul prietenului Litoiu „va izbucni in lacrimi”! Spre Viata si spre Nemurire!

Loredana TIFINIUC

Savu LITOIU

NU TRAGETI, VA ROG, IN POET
Editura TOP FORM, Bucuresti, 2006

Durerea ca strigat, durerea ca vers, durerea ca avertisment - pentru noi, cei care traim în aceeasi lume; cu bune, cu rele, dar cu demnitate!

„Tacerea ramane tot timpul intacta” - ne spune prietenul Savu Litoiu. si cata dreptate poate avea acest OM care nu se plange nici cand ne trimite un ravas pe care scrie „îmi tarasc piciorul infirm pe coridoare”, si nici cand traieste constient ca tot restul vietii va „duce nostalgia mortii de dimineata”. Dimineata ca un alt început; dimineata ca primavara; dimineata ca renasterea unei vieti; dimineata ca seva înca neplamadita a unui Poem!

Un poem care se contureaza - uneori subtil, altadata aproape brutal, într-o maniera ascunsa de aripa pescarusului lui Cehov (repetata parca obsesiv). Un poem în care Savu se marturiseste chiar si în clipa în care „fiecare lacrima trebuie sa se justifice înainte de a se naste”. si nu stiu cate lacrimi s-au prelins atunci, dar simt cati ochi se vor umezi citind Versul Lui; un vers aparent (auto)ironic, uneori neprelucrat suficient; dar, poate mai important decat orice, un vers trait, simtit pe propria piele, suferit în propria fiinta!

„Sufletul meu nu e o icoana” - se confeseaza Savu; îmi revine onoarea de a face cea de-a doua cronica a acestui trubadur resemnat la începutul mileniului trei si, cu riscul de a ma certa însusi autorul, îmi permit sa-l contrazic. Mai mult chiar, sufletul nostru s-ar putea închina la aceasta icoana lirica atunci cand vom reusi cu adevarat sa-l citim - adica, sa-l întelegem.

Ne spui, Prietene, „sufletul meu e acasa nimanui”; dar, Doamne, sufletul tau este acasa tuturor atunci cand te citim! Multi dintre noi nu îndraznim sa-ti exprimam gandul, desi cata dreptate ai! si, nu, nu esti un „mort de-al casei” - esti Adevarul nespus de noi!

Cehov si Bacovia sunt numele care, cu siguranta, si-au pus pecetea pe scriitura lui Savu Litoiu. Pe existenta lui, însa, s-a sigilat Dumnezeu. Un Dumnezeu care ne îndeamna, atat de frumos, „Nu trageti, va rog, în Poet”, pentru ca „nimeni n-a furat vreodata vreo rugaciune”!

Iar daca Savu Litoiu ne anunta „mi-e s-aprind o lumanare”, „cand e sa mori subit în prima zi de toamna”, eu nu pot decat sa-mi permit a-l contrazice din nou.

Da-mi voie, Prietene, sa-ti daruiesc un „trandafir galben” la începutul unei primaveri eterne sub zodia de foc a Versului!

si, te rog, „NU TRAGE ÎN POET”!

Loredana TIFINIUC

Ioana Veturia CIUPERCA

LE TRIPTYQUE DE L’AMOUR
           Editura Top Form, Bucuresti, 2006

Poezia Ioanei Veturia Ciuperca pare a fi cea a unui cautator de comori care ajunge intotdeauna prea tarziu la punctul insemnat pe harta. Pasi prea multi sau prea putini, cai ratacitoare, intersectii naucitoare, indecizii vibrante dar vatamatoare – acesta este decorul in care evolueaza idei si notiuni adunate din registrele cele mai variate ale realitatii.

Regasim in lumea antinomica a poeziei Veturiei fragmente insemnate ale existentei noastre cotidiene. De la jocul de carti la jocul cheilor pe portativul muzical, de la semnele de circulatie la insemnele furiilor naturii, marcate ciclic, lunile anului fiind investite cu corespondente sufletesti, din Bucuresti, Piatra Neamt, Iasi la Bruxelles si mai departe, in Africa - toate acestea sunt aduse la suprafata, sunt spuse numai in masura in care dau seama de tot atatea intalniri ratate.

Intre inauntru si in afara, intre aici si acolo sau nicaieri, intre a intra si a iesi, intre a cauta si a gasi, intre iarna si vara, intre inceput si sfarsit – astfel balanseaza perpetuu emotii adesea excesiv carnalizate. Picioarele, mainile, gura, pieptul, inima sunt antenele ce transmit progresiv fuga, posesia, foamea, rezistenta, durerea. si totusi, nimic nu poate fi numit cu exactitate in poezia Veturiei: nici trairile, nici elementele corporale, nici obiectele nu scapa ciocnirilor, auto-distrugerii ori auto-creatiei.

Durerea iesirii din joc devine rapid si firesc bucuria eliberarii de reguli; usa inchisa in fata, pragul pe care nu a apucat sa-l treaca – sunt pozitivate si eliminate prin dialogul cu vagi note ironice. Raman, intotdeauna, supriza si speranta.

in urma oricarei aventuri – indiferent daca spatiul de desfasurare e oglinda, un pahar gol sau vitrina unui magazin – autoarea descopera farmecul inceputurilor perpetue, bucuria pretextelor declansatoare de noi aventuri (fie ele si numai verbale) si izbavirea ce vine din formularea unei noi intrebari.

Ca tanar intelectual roman, Ioana Veturia Ciuperca se afla pe o traiectorie delicata si riscanta. De ce? Pentru ca desi se afla intr-o buna relatie cu impulsurile lumii moderne, ea pastreaza o relatie consistenta cu traditia mare a spiritului. Veturia pare a putea pasi comprehensiv pe orice punct al globului, in New York, Vancouver, Sydney, dar, in mijlocul modernitatii, reperele clasice - Atena, Roma ori Paris – ii sporesc in profunzime calitatea intalnirilor.

Poezia Veturiei, prin discretia abordarii, poate fi citita cu folos numai de catre aceia care cred ca intrebarea este mai importanta decat raspunsul. Daca suntem obisnuiti cu o lume in care inclusiv faptele culturale expira ametitor de repede, poemele Ioanei Veturia Ciuperca par a avea sansa de a-si spori valoarea in timp.

conf. univ. dr. Dorin Popa

dr. Victor LOTREANU – „Confesiuni în alb”

       Colectia Beletristica, Editura Top Form, Bucuresti, 2003, 118 pagini,

Pret: 84.000 lei

In istoria politicii romanesti au fost întotdeauna prezenti si medicii. Datorita specificitatii profesiunii noastre, personal cred, fara a avea pretentia ca am dreptate, în incompatibilitatea celor doua activitati. Nu doresc sa emit judecati de valoare, deoarece nu-mi place un astfel de risc. Avand însa, experienta cateva decenii de practica medicala, am ajuns la concluzia imposibilitatii de a face concomitent politica, atat de pasionanta si acaparatoare, si a consulta bolnavi, a-i opera, a-i urmari, a fi prezent în serviciile de garda, ca sa nu mai vorbesc de specialistii in terapie intensiva, reanimare. Pot fi de acord cu o activitate pur politica, unde medicina, concomitent stiinta, arta si profesiune, te face apt în lupta cu meandrele, surprizele, neprevazutul, arta posibilului s.a.m.d. specifice politicii.

Sunt convins ca medicii pot fi politicieni talentati, platind insa tribut meseriei, sau apeland la un efort suplimentar la care se supun. In final, devine inevitabila optiunea pentru una dintre ele, iar pentru un medic este aproape imposibil sa renunte la profesiune, mai ales daca acesta are o chemare speciala pentru ea. Pot afirma bazat pe experienta mea, ca absentand la cabinet. Fie în spital, fie în ambulator, bolnavii vor prefera medicul la care pot apela oricand si pe care îl gasesc imediat.

In general, publicul nu agreeaza sarcinile administrative pe care le pot îndeplini, la un moment dat, medicii, parerea unanima referindu-se la efectul cronofag, nefavorabil, pe care atributiile extraprofesionale le exercita asupra noastra. Am cunoscut directori de spital, demnitari, care concomitent cu functia de conducere, onorau si profesiunea de medic practician, însa efectul, laudabil, l-au facut cu pretul sanatatii lor. De aceea sunt de parere ca este nevoie de o optiune clara, pentru a evita consecintele nefavorabile. Una dintre cele mai dificile probleme ale practicii medicale, este sa fii doctor în propria familie. Oricat ai fi de echilibrat, doct si experimentat, factorul subiectiv este inevitabil. Interventia lui nu este benefica deoarece fie esti tentat sa intri în panica, fie exista posibilitatea de a trata suferinta cu îngaduinta. Cel mai inteligent si indicat este sa te adresezi unui coleg si sa te sfatuiesti cu acesta.

Fiind în familie, poate sa apara si situatia în care sa fi considerat tata, sot, cumnat sau ginere la modul familiar, cei care te vad zilnic în diferite ipostaze, nevazand întotdeauna pe „domnul doctor” în persoana ta. Dar, în acelasi timp, apelul la medic în familie are si partile lui bune. Conteaza foarte mult sa îndrumi pe cineva unde trebuie si sa-I oferi primele sfaturi. Am auzit cazul unui chirurg celebru care, operand un membru al familiei, a facut greseli elementare, uitand un instrument medical sau o fasa, în abdomenul celui operat.

Dramatic este sa fii solicitat în familie si, din cauze obiective (faza bolii, diagnosticul), sa nu poti oferi nici un ajutor. Bolnavii au un simt al lor care ghiceste imediat „teatrul” pe care esti nevoit sa îl joci. Unii dintre ei recurg la o stratagema, spunand ca sunt echilibrati, dar vor sa stie adevarul. Am observat cum însa, de multe ori acest „adevar” grabeste deznodamantul. Nu toata lumea are un psihic „beton”, pentru ca boala modifica totul. In fata suferintei, majoritatea suntem egali, iar perspectiva unui prognostic rezervat spulbera chiar caracterele tari.

Responsabilitatea în medicina are o foarte mare încarcatura stiintifica si umana. De aceea, trebuie privita cu cea mai mare seriozitate. stim ca este greu, dar trebuie facut efortul de a fi corect si omenos în acelasi timp. Cel mai contraindicat este, mai ales în familie, sa intri în panica si ea fiind contagioasa risti ca în loc sa ajuti, sa agravezi situatia. De asemenea, pozand atotstiutor, risti sa-ti pierzi credibilitatea si, de aceea, revin la sfatul de a apela la specialisti competenti, care pare a fi cea mai buna solutie dintre toate.

Am participat de deseori în societate, la discutii legate de necesitatea ca fiii sau fiicele de medici sa urmeze, în mod obligatoriu, meseria parintilor. Trebuie sa recunosc ca, în unele cazuri, am asistat la cariere remarcabile datorita atmosferei din familie, faptului ca exista un limbaj medical cu care tinerii se familiarizeaza de timpuriu, dragoste si stima pe care un tanar le cultiva în prezenta unui parinte performant profesional. Acestea pot fi , desigur, argumente indubitabile pentru situatia mentionata dar, trist este cand parintii forteaza nota si îsi obliga copilul sa urmeze o cariera pentru care nu are chemare. La noi, în Marginimea Sibiului, se spune, pe drept cuvant, ca pentru popie, dascalie si medicina „harul este obligatoriu”. Am auzit comentarii de genul „tanarul acesta calca a popa” sau „a dascal”.În zona noastra prin dascal se înteleg învatatorii si profesorii, iar de obicei în mediul rural exista un adevarat cult pentru aceste trei profesiuni. Imi amintesc cum la Sadu, locul nasterii parintelui meu, cand trecea pe ulita „dom’ parinte” oamenii de toate varstele se ridicau de pe banca si salutau cu „sarutam dreapta, parinte”.